luni, 31 august 2009

Pasaportul

Acum zambesc, dar...
Am un dar neobisnuit de a atrage ghinionul dupa mine, ca pe o jucarie legata bine cu sforicica. Asa ca, nu se putea sa realizez eu ceva fara a trece prin furcile caudine ale neprevazutului.
Pornesc eu dis de dimineata din Bucuresti inspre insoritul Ploiesti, cu gand sa-mi urmez frumos traseul Trezorerie - Inspectoratul de Politie pentru a depune actele de pasaport. Floare la ureche imi spun. Stai asa, ca nu-i asa! Bineinteles ca la capitolul "scoate bani din buzunar pentru a plati taxe" nu am nimic de suferit. Problema vine dupa.
Nenea de la tejgheluta se uita suspect la mine (mai, mai ca ma cred si eu infractor) si ma intreaba daca eu sunt sigur in fotografia de pe cartea de identitate. Ii spun ca, de curand, la vama, un domn care avea si el treaba cu mutrisoara mea din cartea de identitate, mi-a spus ca ma tradeaza "nasucul", asa ca i-am atras atentia asupra punctului de atractie al fetei mele. Tot la fel de circumspect ma intreaba daca am mai avut pasaport, dar sa ii spun sigur. "Am eu fata de pungas mai nenea?", imi zic in gand. Eehh... trecem la usa urmatoare, unde o doamna draguta incepe sa imi caute datele in calculator. Si acum sa avem rabdare...
Avem problem! Intre numele Ana si Maria, in sistemul mirific si bine pus la punct al politiei romane este un spatiu, iar pe cartea de identitate NU. (Stiam dom'le de problema, dar uitasem de ea.) "Hopaaa... Nu miroase a bine". Da doamna un telefon si de la capatul celalalt i se spune: avem nevoie de certificat de nastere pentru a face schimbarea in sistem. Ii spun doamnei ca vin din Bucuresti, ca nu am certificatul la mine si ca, pentru a fi mai usor, as putea sa ii trimit o copie scanata, atunci cand cineva mi-l va gasi. Doamna imi replica clar: "avem nevoie de original!" Lumea deja se cam invartea cu mine. In primul rand, nu stiam sigur unde mi-e certificatul (ori acasa in C, ori acasa in Bucuresti). Apoi, atata drum dus-intors, termenul de 13:30 pana la care trebuia sa ma intorc, procura in cazul in care nu aduceam "docomentul" la timp. Uhh... Dureri de cap. Sa mai spun ca pana inainte cu o zi, pasaportul se elibera in maxim 2 ore si incepand cu ziua in care m-am infatisat si eu la serviciul pasapoarte pentru prima data, termenul a devenit de 3 zile? Halal urgenta!!!
Totusi, ce sa fac? Imi spune doamna ce mijloace de transport sa iau si de unde si pune un pariu mai mult cu sine (eu eram deja pierduta) ca voi ajunge la timp inapoi.
Incepe maratonul: cauta pe strazi, intreaba lumea de unde se poate lua autobuz, de unde maxi - taxi, unde e gara / autogara, pune lumea pe jar sa imi caute certificatul, da explicatii la telefonul care suna intruna. Alergat, tanspirat, nervi, tensiune, planuit, intrebat, ratacit pe strazi. Cam asta am facut eu vreo 4 ore. La ora 13:43 m-am infatisat din nou la biroul cu pricina, dupa ce fusesem in Bucuresti si ma intorsesem din nou in Ploiesti, dupa ce alergasem ca apucata pe strazi (reusisem sa ma si ratacesc pe acolo si sa ma invart in cerc, chiar sa imi rup si tenisii din picioare :D). Noroc ca mi-au iesit in cale oameni ce m-au indrumat bine, ca certificatul a fost gasit si adus la gara, ca am avut harti la mine si ca sunt iute de picior. Altfel... Bineinteles ca era ditamai coada si nu m-a lasat nimeni sa intru (toata lumea statea acolo de mult timp). Nu se putea sa fie cel cu cornite asa negru, asa ca, o doamna care m-a recunoscut si stia despre ce e vorba, m-a bagat la "racoare", inaintea celorlalti. Inutil sa mai spun ca eram zburatacita ca o gaina, nadusita de numa-numa, rosie la fata ca un rac.
Cum am iesit in fotografie, Dumnezeu cu mila. Vedem maine. Sper sa ma recunoasca cei din aeroport. Daca nu, am sa le dau in cap cu acel amarat de spatiu in plus pentru care am patimit atatea.
In rest... voie buna si vine vacanta!!!

luni, 24 august 2009

Alegria

Ce este bucuria? Cum o traiesti?
Simti si tu ca zbori cand o melodie sau un spectacol iti umplu sufletul si fiinta cu acel tremur dulce? Nu ti-e teama ca vei pierde starea cand vei reveni in puhoiul lumii care duce spre metrou?
Cum te simti cand un copil iti zambeste cu ochi senini si-si intoarce capsorul, sorbindu-ti prezenta?
Simti ca nu-ti mai gasesti cuvintele cand el/ea iti spune "Te iubesc!"? Te afunzi printre norisori si picioarele parca nu mai ating pamantul. Adormi cu fiori si te trezesti la fel.
Dar cand primesti de la cineva ceva ce ti-ai dorit mult? O floare, o carte, un sarut iti lumineaza chipul, desi nu stii sa arati cat esti de multumit.
Dar lacrimile parintilor care te primesc acasa, cand le faci o surpriza si te infatisezi pe neasteptate la usa copilariei? Sau strangerea in brate a surorii, sfatul pe care ti-l cere prietenia sau, pur si simplu, o zi frumoasa cu frunze colorate si ceata, chiar una ploioasa, in care stai in casa si citesti...
Un compliment te face sa rosesti, o strangere de mana iti da incredere, prezenta celui drag iti umple ziua, un urcus pe munte iti da vointa. Uitam de durerea din suflet daca stim sa descoperim la fiece pas acea raza mangaietoare a bucuriei de a trai.
Ce lucruri marunte si cata valoare...

miercuri, 19 august 2009

Intamplare ciudata

Desi or sa fie multi care or sa rada, cel putin pentru amuzamentul lor am sa povestesc o intamplare care mie mi-a dat fiori.
Ca orice om, dupa o zi de munci intensive, m-am asezat sa dorm. Am inchis usa la camera mea (desi nu de tot) si mi-am inceput calatoria cu Mos Ene. Ma trezesc pe la 1 si un pic, auzind un fosnet in camera si parchetul trosnind incetisor. Zic, prima data, ca mi se pare, desi, privind inspre usa, vad ca aceasta e larg deschisa. Ma gandeam ca o fi fost din cauza curentului format, deoarece in camera cealalta lasasem geamul deschis. Poate au cazut niste haine si, cum se mai intampla, mai troznesc obiectele din lemn. Buun. Incerc sa adorm din nou, dar zgomotele de mai devreme revin, inlaturandu-mi indoiala ca as fi singura in camera. Imi fac curaj si deschid lumina: in 2 secunde, o pisica birmaneza, cafenie si mare traverseaza camera si se duce in camera pe unde intrase. Bineinteles ca inima mi-a luat-o razna. Ochii mi s-au indreptat la cartea de sub berna, aflata pe pat. (O sa revin asupra acestui detaliu.) Apoi, incercand sa fiu si eu barbata [da... ce mai vitejie :))], ma duc sa verific daca mata mea mea mai da vreun semn. Vazand ca nimic nu mai misca, inchid geamul si usa si ma duc din nou in pat. Cainii pe afara incep sa se vaite, un mieunat de pisica ce parea destul de indepartat incepe sa faca "scandal", se mai aud zgomote, dar nimic sa imi atraga atentia in mod deosebit.
Ma lupt sa adorm si ma gandesc sa citesc cateva randuri de carte, sa vina somnul mai repede. Ma opresc, totusi, zbarlindu-mi-se parul, la amintirea personajelor cartii, printre care si... motanul celui cu cornite. Trebuie sa spun ca acest motan al lui Bulgakov este unul destul de umanizat si de fidel statutului sau, negru si gras, indeplinind fapte din cele mai iesite din comun si sinistre. Unde mai pui ca, tot in ziua precedenta, cineva asemanase un motan dintr-o fotografie tot cu personajul cartii? Dupa rugaciunile de rigoare care reusesc sa ma linisteasca, adorm pana pe la ora 3:57, cand aud un mieunat suparat si gherute pe usa. Uhh... Imi dau seama ca inchisesem neastamparata in casa. Ezit sa ma duc sa o scot, dar ce sa faci cu pisica vaicarindu-se intruna? Nu tu somn, nu tu liniste. Ma avant cu un bat in mana (gasit pe la baie) spre camera cu pricina, deschid geamul, inchid usa si ma bag iar in pat. Aud incercarile pisicii mele, 3 la numar, de a iesi pe fereastra si ma cam apuca toate cele la gandul ca poate nu am deschis indeajuns de mult fereastra evadarii. Totusi, povestea ia sfarsit.
Bineinteles ca lumea ma ia acum cu "pis, pis, pis, te-am visat azi-noapte-n vis", cu "ce faci, pussy-cat?", cu "vreun motan prin casa, ceva?" si cate altele. Radeti dragii mei ca rad si eu, dar eu abia mi-am revenit dupa sperietura.

luni, 17 august 2009

Bucurestiul - o masina de ruine si de praf

Desi multi nu inteleg de ce, imi place Bucurestiul, asa plin de viata, mereu schimbator, colorat si cosmopolit. De bine sau de rau: aici se intampla mereu ceva. Cert e ca nu te plictisesti, ca ai in fiece zi o optiune pentru a nu te duce direct acasa.
Totusi, imi dau seama ca ma agat (in admiratia mea) de un trecut al acestui oras, cu acel farmec epocal, cand orasul incepea se se formeze la intretaierea de drumuri, ca orice targ. Ma agat de frumusetea pe care o avea acum cateva zeci de ani, cand totul capata contur, cand masini erau din loc in loc si urbea urca spre statutul de "mic Paris".
Incet, incet, insa, ma face sa deschid ochii mai bine o realitate pe care incerc sa o vad cu ochii cei mai buni. Zi de zi, gunoaie, praf, indolenta, nesimtire, oameni bagatori in/de seama, furturi si mizerie, scandaluri si lipsa de cultura convietuiesc si acapareaza acele aspiratii spre o lume civilizata, spre o lume cu un speficic local, neimportat in cele mai nereusite aspecte. Azi vedem ruine si cat as fi spus ca ador Centrul Vechi pentru ca, pe ici - pe acolo au mai rasarit cateva ziduri nou spoite si renovate, ma dezoleaza incetineala asta de "melc turbat" cu care muncitorii se sprijina in lopata si se mai odihnesc putintel.
Ce am reusit sa iau cu mine de pe stradute in sambata ce a trecut? Doar colb, inscriptii si desene pe pereti (unele nostalgice, altele cu subinteles, altele alandala, fara nicio legatura cu locul pe care au fost "pictate" cu simt de raspundere) care se extind ca un mucegai ce nu iarta nimic, firme colorate cu scrisul acela frumos (in bucle), culori vii si puternice ce se stivuiesc ca intr-un joc de tetris, pereti daramati, pamant ce naste de sub caldaramul ce a fost pana mai acum cativa ani (as fi vrut sa spun cateva zile, sa nu fie totul asa "dureros" pentru locuitorii orasului), manele, cioburi, ziduri daramate, nostalgici si bisnitari ai vremurilor inca neapuse pentru ei, oameni "fericiti" dupa aldamasul de dimineata, paznici tafnosi ca le calci teritoriul, figuri tuciurii care nu ar deranja daca nu ar fi... asa cum sunt.
Ce aratam noi turistului? Fosta taresa, paradoxal numita "La ruine", care acum este (cum altfel decat?) in ruine? Ii mai aratam ca se munceste pe ici pe colo, dar daca ar sti ei de cand?! Daca ar avea norocul sa nimereasca in aceste zile prin metroul de la Unirii, s-ar ineca si cu fumul ce planeaza nestigherit pe peron, fara o mica incercare a cuiva de a face ceva sa nu moara omul asteptand trenul subteran. Ii mai luam si rapidul de sub nas, lasandu-l fara cuvinte, pe peron, cu bagajele in mana, intrebandu-se "oare cu ce am gresit?" (sa explic: fara semnal, inainte de ora stabilita, rapidul pleaca in tromba, lasand cu buza umflata pe cei ce se pregateau sa urce in trenul de pe ruta Belgrad via Timisoara N, duminica seara, 16.08.09). Si ma rezum la doar cateva intamplari si observatii, din doua zile de umblat prin cateva unghere ale Bucurestiului.
Revenind, insa, la dragul meu Bucuresti, pe care nu incetez sa il admir pentru ca, da, are si locuri frumoase, mi-e greu sa vad cum se darama o lume care alta data purta denumiri ca Beraria Gambrinus, Gara Lipscani, strada Selari, Curtea Sticlarilor etc. O mai gasesc in documente de demult, in carti, in imagini pretioase. Si fac referire acum numai la Centrul ce a fost odata o mica bijuterie arhitecturala si sociala, pentru ca, daca ar fi sa ma indepartez pe la periferie, ar fi jalnic.
Si totusi, mai am speranta si inca iubesc trecutul ce a mai ramas din acest oras.

vineri, 14 august 2009

Culori si parfumuri

Simti deja izul tomnatec? Eu da. Imediat ce vine 6 august, diminetile se racoresc si mireasma anotimpului urmator imi imprejmuieste fiinta. Dar nu de asta vroiam sa ma agat, desi e frumos sa poti sa distingi parfumul unui inceput de culori.

Culorile ne insotesc si sunt atat de apropiate simtirilor noastre. "Ori e alba, ori e neagra?" te-ai trezit intreband adesea, ajungand de la culori la nonculori. Ai nevoie de certitudine, iar aceasta se completeaza la fel de bine cu increderea. Ai nevoie de un "verde", dar cineva te tine tot pe galben. E ceata si e gri insa, iar ochiului ii plac combinatiile clare, culorile sigure, nuantele limpezi.
"De n-ar mirosi asa de bine prezenta persoanei", te gandesti. Cand isi misca mainile, cand se apropie, particule mii se risipesc in aer tocmai pentru a te atrage intr-un joc pe care iti place sa il continui, fara a castiga. Te lasi infrant.

Doua imagini se repeta aproape zi de zi, in drumul meu spre serviciu, dar niciodata nu am reusit sa scot aparatul sa le imortalizez, desi indemnul este din ce in ce mai puternic. Prima este reprezentata de Calea Crangasi, scaldata in razele puternice ale soarelui care o fac sa arate ca un rau poleit, curgand alene, din niste ceturi cu nuante galbui. Cablurile puzderie, asezate in paralel cu drumul pe care masinile circula lenes la ceas de dimineata, sclipesc pe ici-colo, rupand ehilibrul laptos, batator la ochi. Cea de-a doua imagine este a domnului ce vinde trandafiri, pe marginea trotuarului, in Pipera. E un domn maruntel, ingrijit, care isi aranjeaza mereu trandafirii in culori de galben, rozaliu, alb (si poate ca mai sunt, dar nu le-am retinut) in ladita, facand buchetele, privind trecatorii, aruncand o vorba domnului care ii tine mai mereu companie. Nu stiu de ce nu am indraznit niciodata sa il iau ca amintire intr-o imagine. Cred ca respectul, privirea galesa pe care mi-o arunca de fiecare data cand trec pe langa dumnealui m-au oprit. Aceste imagini vor disparea odata cu vara, iar eu ma simt ca la semafor: pe rosu. Nu am voie sa trec dincolo, sa rup echilibrul acestor doua cadre.

Sunt sigura ca tuturor ni se intampla sa fim impresionati de un joc de culori, sa ne taram nasul dupa un parfum ce ne place si il distingem in fabrica de praf (si nu numai) a Bucurestiului. Se pare, insa, ca simtul femeilor de a lega evenimente, culori, aspecte, melodii cu parfumuri este uimitor si neinteles de "cealalta tabara".

Sunt aspecte ale vietii: fara ele, am pierde peste 80% din ceea ce stim.

luni, 10 august 2009

Daca am sti pentru cine sunt cuvintele...

Scriem, dar cati isi dau seama pentru cine sunt cuvintele cu care umplem paginile?

Daca te-ai pregati sa storci ca pe o rufa randurile ce ti se ivesc cu diferite ocazii in fata, ti-ai da seama cate lacrimi ai putea aduna... Sau cate bucurii. Si nu numai. Frumosul se naste mereu. Din pacate, el porneste prea adesea din tristete si dezamagire. Tu, cel ce ai fost nascut cu harul, scrii pentru asta: pentru a scoate "flori de mucegai", pentru a te descotorosi cat de putin de greutatea ce te apasa, pentru a arata si altora ca esti ca ei.

Iar intre toate astea, cel mai mult, iubirea e de vina cu ale ei asteptari lungi, pe care numai sufletele sensibile le iau in seama.

Puteai, candva, sa renunti fara a te mai agata de o speranta, dar ai gasit ceva pentru care chiar consideri ca merita sa lupti. E greu si rabdarea ta se perima. Mai dai o sansa, inca una... Pana cand? Nu stii. Esti prea indragostit de viata. Te superi, dar nu reusesti nimic asa. Apoi, te gandesti ca cel mai bine ar fi sa ai curajul sa incepi altceva. De la capat! Atunci ai putea scrie, cu inima usoara, cat de vesel e sa traiesti pe Pamant.

Dar cei pentru care sunt cuvintele, unde sunt? La masa, la birou, in vacanta, cu familia, cu altcineva... Ei nu stiu cate framantari, cate cuvinte sterse si cautate prin amintiri li se scriu.

Asa e lumea. De-am putea fi cu totii la fel...

Si, totusi, nu ar aprecia nimeni.

vineri, 7 august 2009

Luni insirate

Nici nu stim cand s-a intamplat totul. Privim in urma, daca avem la ce. Uneori, fotografii se desprind cu tot cu amintiri, iscand un gust amar, care alteori devine dulce. "A trecut", ne spunem, dar nu vom uita. Si totusi, cand s-a intamplat totul? Acum pare ca a trecut repede, dar luat luna cu luna in parte, mecanismul a evoluat cu o molociune care ne-a framantat, care ne-a tensionat, care ne-a facut sa desfacem firul in patru. Sunt zilele noastre pe care le-am trecut prin mestesugul mainilor, al sufletului si al ratiunii. E liniste, dar pana cand? Pana cand ceva ne va izbi din nou si ne va readuce cu mintea atintita in gol. Vom cauta atunci raspuns, motive, vom plange (in noi sau in afara) si vom reconstrui simtirea. Totul, din iubire.

Ploua aseara si vantul facea rotocoale de praf pe strazi. Ma indreptam, ignorand cerul greu, plin de picuri gata sa inunde strazile, spre un loc. A tinut cu mine si de data asta, natura. Suntem manati de niste forte pe care, uneori, nu le simtim parte din noi. Totusi, avem un scop care ne mentine pe o linie ("de plutire"?).

Si mergem sa nu stam pe loc. Ne place viata. Este un zambet pentru care traim. Al oricui.

duminică, 2 august 2009

Jurnal de Bulgaria

Imi incep postarea prin urmatoarele cuvinte: un pic de Bulgaria nu strica nimanui pentru a vedea cu ce e mai frumoasa tara noastra. Nefiind in intentia mea sa fiu carcotasa ci doar sincera, am sa descriu un pic din ceea ce am vazut eu in aceasta tarisoara de la sud de Romania.

Totata lumea stie ca trecerea in Bulgaria se face pe un pod, insa nu stiu daca aceasta a observat si ca, pe partea romaneasca, becurile sunt in intregime sparte, pe cand, pe partea bulgareasca sunt neatinse. De cum intri, iti dai seama ca bulgarii au drumuri mai bune ca ale noastre la care inca se lucreaza, dar stiu oamenii sa isi faca primirea cu ceva neted sub roti. Mai incolo, prima impresie se rastoarna, atunci cand incepi sa te zgaltai bine de tot, pe strazile peticite. Te lovesti de o "arhitectura" lipsita de personalitate, comunista, pestrita, invechita, compusa din blocuri mult mai inalte de cum gasim prin tara si case din caramida, netencuite pe afara, de o culoare caramiziu-cenusie, care arata ca dupa un bombardament. Pentru a ajunge la destinatia noastra, Sunny Beach, traversam un peisaj deluros, plin de verdeata, de o frumusete linistitoare, in care te rasfeti cu privirea. Totusi, te intrebi unde e lumea din Bulgaria. Sa treci prin localitati (de altfel, atat de rare) si sa nu vezi tipenie de om e cam ciudat. Afli ca mafia imobiliara este in floare acolo, de aceea, cand ajungi in statiuni, te intampina o mare gramada de cladiri construite si nefolosite. Mai afli, dupa ce vezi la porti fotografii ale raposatilor, ca e un obicei ca, dupa moarte, fotografia celui ce nu mai este, sa sada pe veci postata in poarta, un obicei, de altfel, si al altor popoare balcanice.

De ce te mai lovesti? O nepasare a conducatorilor bulgari (despre care citisem ca isi iau carnetele de conducere, in procentaj destul de mare, in mod "necurat"), care se asteapta sa faci tu, cetatean strain, tot posibilul sa scapi din calea "piezei rele". Pentru a fi mai explicita, trece nenea cu "motoreta", in acelasi sens de mers cu noi si, daca nu incetineam noi, nu se alegea el cu o intalnire cu tirul din fata noastra? Exemplele sunt multiple si toata "gasca" de conducatori auto romani au semnalat problema. De retinut!!!

Ajungem in Sunny Beach. Parca ma simt in Las Vegas-ul bulgaresc, plin ochi cu hoteluri si restaurante: zeci, sute. Ai zice ca toata populatia Terrei poate intra acolo. De unde, in apartamentele construite aiurea, nu vedeai tipenie, in statiune se schimba situatia. Stradute inguste, cu masini parcate de o parte si de alta, cu dublu sens, dar la care astepti sa intri pe singurul sens ramas disponibil; culori de toate soiurile, o grandomanie exagerata si un fel de turnulete "gypsi" ce caracterizeaza hotelurile; lipsa de indicatoare; turisti din plin. Hotelul nostru este de 5 stele. Te-ai astepta sa fie "WOW", dar cine a mai fost in Bulgaria iti poate spune ca 5 stele se preteaza la 3 stele, cu adaosul ca este "all inclusive". Bineinteles ca mancarea iti da peste cap digestia daca nu decizi din timp sa treci pe vegetale sau sa mananci la alt restaurant. Ca tot holul este aurit, nu mai spui nimic, dar cand scrie ca te poti caza la ora 14 si nu poti decat peste inca o ora, nu prea iti convine. Treci peste asta daca ai o camera frumoasa, draguta, in aripa renovata (noroc ca nu am stat in partea veche a hotelului). Programul de masa se termina cu 10 minute inainte de "ora oficiala", asa ca, daca te duci sa bei o cafea, automatul este blocat. Cu putin noroc si cu ochi dulci, poti obtine "invoire" pentru o "zeama cu gust de ness", intinsa pana la apa chioara, de o Cola cu gust de Pepsi lungit pana aproape nu mai are gust si tot asa.

Eehh... pana aici fu totul cam trist. De la plaja, insa, se cam schimba situatia. Umbrelute verzi si albe, sezlonguri cu 7 leva, nisip curat, apa transparenta, lume mai civilizata. Sunt din plin optiuni de distractie: parasailing, catamaran, ski jeturi, banana si tot felul de alte "zapaceli". Pe plaja nu se intra cu porumb fiert, namol sau mai stiu eu ce zgabloante facute din podoabele nisipului. Daca nu ai norocul sa vezi un "cauciuc" folosit prin apa sau mai stiu eu ce alte materii plutitoare, te incanta ca apa este mai albastra/verde si mai curata decat la noi.

Pentru viata de noapte, ai optiuni din plin. O plimbare prin bazar te poate delecta si iti poate da o carte de vizita. Mai sunt cluburile cu muzica de toate felurile si restaurantele unde se canta live. Revenind, insa, la bazar, am sa fac o insiruire cu ceea ce poti descoperi pe acolo: suc la dozator (ooo, ce amintiri din copilarie), inghetata delicioasa vanduta cu gramaj, telefoane publice ("sunny tel") cu tarife foarte bune pentru a suna acasa, domni cu maimute sau serpi care te imbie la fotografii, cotomedii moderne care te intorc pe toate partile sau te fac sa traiesti senzatii 3 D, plimbari intr-un fel de risca cu muzica ce face bum-bum, un fel de triciclete electrice, pizza imensa, marfa de bazar mai mult sau mai putin kitschoasa, oameni ce te imbie sa intri in restaurantul lor, tricouri cu inscriptii care mai de care mai neobisnuite, tigari de toate natiile si alte de-ale gurii.

Daca alegi sa iesi in club si daca ai fustita, asteapta-te ca niste arabi sa vina sa iti faca avansuri, daca nu, distreaza-te cu germanii si fii multumit de promptitudinea si grija chelnerului de a fi servit. Muzica satisface pe toata lumea si se danseaza la greu. Ca sa mananci niste fructe de mare gatite bine, poti da o fuga cu masina la Nessebar. Daca ai chef de karting, in 5 minute te asteapta adrenalina.

Nu prea stii cu ce gust sa pleci acolo, dar, daca ai umblat si prin alte locuri, sigur vei spune ca avantajul lor comparativ cu Romania consta doar in faptul ca stiu sa atraga turisti prin publicitate si distractie, prin serviciul "all inclusive", prin curatenia plajei si a marii, prin preturi accesibile (daca nu vorbim de masaj, spa sau alte rasfaturi care sunt mai scumpe decat la noi, chiar la dublu pret). Iar daca iti e dor de romani, ii vei gasi la orice pas. Totusi, Balcic sau Nisipurile de Aur par a sta mai bine decat Sunny Beach.

Si ce mai au bulgarii si nu avem noi: un post de televiziune, Info Bulgaria, cu oferta turistica a Bulgariei. Gestul conteaza: prezentarile si reportajele au acelasi iz comunist si inapoiat, dar sunt informative. Cat despre preturile din hypermarket: raiul dulciurilor ieftine si bune.

Cam asta a fost impresia mea. Sunt sigura ca vor fi oameni care ma vor contrazice, persoane care imi vor da dreptate. Totusi, e o chestie de gusturi.