Toate panzele sus!

De Delta te indragostesti ca de o femeie arsa de soare, cu praf in par si cu pistrui pe fata, la malul marii.
E frumoasa Sulina, veche si agitata intrucatva. Descoperirea ei, fir cu fir, te prinde ca un navod al pescarilor matinali.


Drumul l-am inceput cu trenul. La 5:18 porneam inspre Tulcea, cu un accelerat obosit nu pentru ca era vechi, ci pentru ca mergea tare incet. Nici un sfert de ora si deja ne opream. Avusese loc un "eveniment", asa cum il numise mecanicul: o femeie se aruncase in fata trenului in care ne aflam.
Drumul a decurs cu incetinitorul. Din Tulcea am luat vaporul si ne-am imprietenit cu un locuitor al Sulinei pe care aveam sa il mai intalnim si in zilele urmatoare. Bagaje multe, de la maruntisuri la marfa pentru magazine, animale de companie, frigidere, mobila si masini de spalat. Lume de toate felurile, cat se poate de pestrita. Ceva plictis, caldura, zapuseala si parfumuri mai mult sau mai putin marinaresti.

Pensiunea noastra "literata" avea un aer tare placut, cu cartile ei din rafturi, cu mirosul acela de lemn, cu masina de scris la care mai apasam cate o litera. Ce-i drept, pana am dat de ea, am mers ca prin transee si am intrebat o gramada de lume unde se afla strada cu pricina. Culmea, nimeni nu stia, desi cine a fost pe acolo stie ca in tot orasul sunt doar cateva strazi. Am gasit-o langa "tintirim" in cele din urma si, amuzant sau ciudat a fost ca, seara, cand ne intorceam in camera, gaseam tabloul cu pisici cazut pe jos.

Orasul acesta forfotea odata. Acum strangi de o carte cu amintiri. Totusi, oamenii iti raspund politicos si te imprietenesti cu ei. La o crasma am dat peste un marinar si un fost capitan de nava cu care am stat de povesti despre vechiul port. La biserica lipoveneasca am stat de vorba cu preotul care parea mai degraba un rocker asa, in drum spre oras ne salutam cu tinerii de la atelierul de reparat biciclete, la terase deja stiam preturile. Pe marginea falezei gasesti vanzatori de pepeni si oameni ocupati cu de-ale Dunarii. Santierul naval, fabrica de conserve, caminul sunt niste ruine unde raman agatati de pereti anii prosperi de alta data. Te tot intrebi unde e orasul pe care l-ai admirat in carti, te tot uiti lung la navele scorojite si la cladirile care acum servesc drept grajduri de vite.

Cu toate astea, Sulina se umple de turisti de toate natiile, iar apusul sclipeste cu aceeasi frumusete pe apele Dunarii.
Cimitirul are povestile lui frumoase: un Romeo si o Julieta, un pirat, doua gemene, printesa Moruzi, marinari englezi si rusi care isi duc somnul sub pietre de mormant distincte. De la acesta incepe drumul spre plaja, marginit de o alee de scanduri. Maxi taxiurile trec indeajuns de des incat sa ajungi la mal ca un brutar dupa o zi de facut paine.


Si pentru ca fiecare zi isi are pataniile ei, din prima dimineata am dat nas in nas cu raia. O femeie in varsta si imbracata in negru ne-a cerut un telefon sa vorbeasca cu cineva. Binevoitori, formam numarul si, in timpul acesta o aud pe tanti cum imi spune ca s-a unplut de raie de nu stiu unde. Am amutit pur si simplu si nu am mai zis nimic pana nu s-a terminat convorbirea. Dupa aceea, da-i si dezinfecteaza-te cu ce ai la indemana, adica cu lichidul de curatat aparatul foto. Se pare, insa, ca raia nu prinde la oameni ca noi. Nu inca [:D]

Intr-o zi am plecat dis de dimineata inspre satul Letea. Cu o masina rablagita si insotiti de natia rroma, am pornit pe un drum hartopit inspre satucul de langa padure. Linistea diminetii m-a ametit pur si simplu. Ma simteam ca intr-o poveste plina de liniste. Casutele colorate si ingrijite rasareau de ici de colo, cu inimioare pe porti, cu dovleci in curte, cu struguri pe alei. Lume nu prea vedeai prin curti. Preot nu era sa faca slujba de Sfanta Maria (pe calendarul vechi), desi biserica era atat de mare si impunatoare. Avea sa vina de hram, adus cine stie de pe unde. Dupa prafuiala de pe strazi, ne-am retras la crasma-magazin din statia unde am oprit si ne-am asternut pe descusut cu localnicii de una-de alta. Acolo am intalnit o doctoranda la facultatea de geografie, care facea un studiu antropic prin Delta, cazandu-se pe la localnici, mergand cateodata pe jos dintr-un sat in altul, avand la indemana un reportofon cu care inregistra pe toti cei ce-i ieseau in cale. Benefica intalnire, din care am avut de castigat de ambele parti. Ce m-a impresionat mult a fost fetita care, venind sa isi cumpere ceva bun de la magazin, si-a luat un parizer ieftin din care musca cu multa pofta. Rand pe rand, s-au oprit masinile cu turisti, sa faca un plin de bere, iar noi am consumat cu sete o Coca Cola pe care o ocolisem cat se poate pana atunci, pe langa altele ce se mai gaseau. Aceasta dupa... patania din padure.
Ca tot omul, ne-am dus si noi sa vedem ce e cu acest loc - padurea Letea. Toropiti de caldura, in dorul lelii, urmand drumul de masina, uitandu-ne sa ne dam seama de urmele pe care le vedem, auzim la un moment dat un zgomot despre care am crezut ca e de masina. Uitandu-ne, insa, mai atent, vedem o turma de cai ce vine spre noi. Ar fi fost ceva sa fie domestici, dar erau de la mama lor, salbatici si multi. Ma simteam ca in filme, cu ropot de copite indreptandu-se spre noi. Speriati, am reusit sa ne pitim, totusi, dupa un copac, negandind insa sa facem si noi ceva fotografii. Niste oraseni, ce sa-i faci? [:))] Am ajuns la marginea padurii, inapoi, in jumatate din timpul pe care il facusem pana atunci, cu gandul sa povestim ca ai nostri cai erau, de fapt, niste mistreti fiorosi. Bineinteles ca ne-am gandit sa cercetam pericolele locale dupa ce am ajuns in camera, ca orice om serios care pleaca in expeditie.
Am plecat in aceeasi formatie din satuc, dupa o sedinta foto "colorata" pe care a trebuit sa o facem la struto-camila in care zabovisem si dupa ce am asistat la tanguielile unei doamne respectabile de la tara, de vreo 60 de ani, indragostita peste poate de un nene din alta localitate.


Cu renume de plimbareti pentru gazdele noastre, am plecat inspre casa, bifand shaorma de Sulina, o nunta locala, un festival de folk, socializarea cu simpaticii catei ai portului. Zile frumoase si pline. Am incheiat cu o pofta mare de "Toate panzele sus!", cu inimile ferice ca si stelele din ultima seara pe care le-am privit de pe bordura, cu ceva veselie in sange.

[Si pentru ca tot am ascultat melodia intr-o seara in care nu s-au recitat poezii cu daci la mansarda, recomand: http://www.youtube.com/watch?v=VX1eJHE1K_s]

Timp pentru o bere

Daca pana de curand nu intelegeam pe cei ce simt nevoia sa consume hameiul in stare descompusa in caz de sete, acum cu draga inima raspund invitatiei amicilor de a iesi la o bere.

De aceea nu am spus "nu" cand am primit un telefon, la sfarsitul acestei saptamani: "Alo, Ama, ai vrea sa iesim la o bere prin Centru?". Am pornit ferice, asadar, spre locul de intalnire, am cautat o terasa mai linistita, unde sa nu bubuie muzica si am cerut un rand. De la un rand, am ajuns sa parasim terasa pe la 4:30 dimineata, cand cei ce ne serveau s-au oferit politicos sa ne intocmeasca nota de plata. Pentru ei a fost ca o retraire a unor vremuri cand erau studenti. Pentru mine momente cand, desi somnul ma toropise, ingurgitam cu mare pofta povestile despre alte esarfe. Bineinteles ca tantarii mi-au facut margele in jurul gleznelor si inele in jurul degetelor, dar ce mai contau cateva zeci de minute pana la primul metrou? Desi cu ceva ani diferenta intre noi, nu a contat asta pentru a ne simti bine si pentru a povesti intr-o doara, despre traznai si despre-ale tineretii tristeti si melancolii. Si, pentru ca trebuia sa facem "pomana" unui studio foto, ne-am mai adunat tot in acea zi, pe seara, la o joaca de-a fotografia, cu rontaieli, cu idei si liniste in suflete. Cu picioarele goale si cu multa destindere, am creat forme si siluete, din framantarile noastre de fotografi. Am mai nascocit ceva proiecte de viitor si ne-am adus aminte de excursia din Delta de anul trecut, cu caldura ei si nisipul in urechi.

Tot in aceste zile, am iesit la o limonada in fostul conac al lui Bucur, cu o persoana pe care nu am mai vazut-o de vreo 7 ani. Ce drag si dor de acei ani, de profesorii din liceu si gimnaziu, de incaperile acelea in care asteptam sa ne luam randul in banci.

Azi, de Sfanta Marie, am sa ies la o inghetata. La bunici, in Oltenia, mancam neaparat pepene la aceasta sarbatoare, primit de pomana de la vecini. Aveam si noi in pivnita intunecoasa si racoroasa, luat la schimb cu grane, dar asa era obiceiul acolo. Si ce incantare pentru noi, tancii cu talpile goale, care nu ne mai saturam de dulceata si aroma lui proaspata! In rest, e o zi numai buna pentru "Ceasornicarul" celor de la Pasarea Colibri si pentru tanjeala deoarece viata de mahala e prea incinsa in aceste zile.

"Vara se duce lasand amintiri..."

(http://www.youtube.com/watch?v=59ig04RDU54)

Parca...

Parca as mai fi trait odata in Bucuresti. Parca as mai fi strabatut aceste strazi pe care lumea le blameaza, pe vremea lui Nichita sau a lui Mircea Eliade. Parca am vorbit cu Camil Petrescu inainte sa isi scrie opera si, desi nu l-am citit pe Neagu Djuvara, ma regasesc in ceea ce stiu ca a adunat in carti. Nu, nu am de gand sa scriu despre "Calea Victoriei", "Invitatie la vals" si alte experiente beletristice, dar parca stiu capitala si in alte timpuri, iar acum imi e dor de ea.

Mi-e ciuda ca oamenii nu vad si ce e frumos in aceasta poveste. Si nici macar nu m-am nascut pe malul Dambovitei.

Pe calea mea sunt doi oameni fara casa. Dimineata de dimineata ii zaresc. Unul cu o chelie impecabil de stralucitoare, uneori cu doua perechi de pantaloni pe el, uneori spalat, alteori murdar. Celalalt are parul lung si o barba la fel, pe care o curata in fiecare dimineata. Odata, l-am vazut scobindu-se in nas cu toate degetele. M-am amuzat. Ce au ei doi in comun? Citesc ziarul, umbla cu bagajul in rucsaci si plase, iar dimineata se intorc de pe unde au dormit, pe bancile de pe Aviatorilor. Si mai au ceva in comun: supravietuiesc. Ei stiu cum, dar as vrea sa stiu si eu.

Azi barbosul vorbea cu cineva imaginar. Parea ca personajul era un caine, deoarece se uita in jos si facea semne cu un betigas ca si cand ar fi vrut sa-l cuminteasca. Dadea demonstrativ din buze, dar nu stiu daca isi folosea glasul pentru ca nu auzeam sunete. Ma intrebam in sinea mea daca ei nu sunt mai fericiti decat mine, decat noi.

Saptamana aceasta, parca am purtat un magnet cu mine, un magnet cu care am atras oameni din trecut, oameni din prezent. "Criza asta a schimbat multe", imi spunea doctorita mea stomatolog, intoarsa dintr-un scurt concediu avut in Italia. Simtea o schimbare in ea, o dorinta de viata, de relaxare, de a-si intemeia o familie, de a nu mai lupta atat pentru altii, ci pentru sine, de a-mi spune mie tot. Am stat de vorba cu nesat vreo jumatate de ora si imi facea bine deoarece imi confirma unele ganduri personale. Mi-era dor de niste cuvinte calde, cu zambet, care sa aprobe parerea mea generala despre scopuri in viata, despre conduita. M-am intoxicat de contradictii, desi constructive.

Tristetea se transforma. Mi-e teama si mie ca oricui, dar gasesc bucurie in jur.

Iar Bucurestiul este un loc tare frumos, daca stim sa il intelegem.

(Melodia aceasta imi aduce aminte de liceu, cand o cantam in cor cu cei de la chitara si cred ca e bunicica de fundal) http://www.youtube.com/watch?v=M28peN9XoGk&feature=related)

Concediu cu generator

Baietii bat mingea, greierii taraie in iarba, paraul susura, iar soarele se retrage in munti. Avem carti de citit, trasee de facut, sageti de infipt. Avem povesti de spus, glume de facut, filme de urmarit si chitara pentru cantat. Semnalul nu mai e pentru noi.
Am mers cu picioarele goale pe cararea de padure, pe frunzele uscate, pe pamantul moale, umed si primitor. Mi-am tarat gleznele prin apa rece a Uzului. Ca atunci cand, copil fiind, ma indreptam spre cascada de pe Valea Beliei. Acolo ne faceam baraj cu pietre si crengi, il captuseam cu nisip si il adanceam cat puteam, dupa care ne balaceam cat statea soarele deasupra sau ne asezam pe pietre pentru a ne bronza. La ocazii speciale, puneam de cate un gratar.
Cand nu ai somn analizezi toate zgomotele inserarii aici, in maruntaiele muntilor. Eu le dau diverse interpretari, care mai de care mai infricosatoare, si ma tem, ca in copilarie, de necunoscutul lor. Si tot stand asa, ti se face dor... Un mare dor.
Cand eram mica, am venit cu o mare zestre de paduchi, dintr-o tabara din Zarnesti. De atunci, ma zgribulesc in orice loc ajung si miroase a vechi. Asa s-a intamplat si aici, dar cu timpul ma obisnuiesc.
Am fost sa vedem lacul si, pentru ca aici a plouat din plin in aceasta vara, am nimerit in mocirla. Si porcii ar fi fost invidiosi pe noi. N-am putut decat sa radem pe nesaturate de baletul nostru murdar, aducand la zi si cazaturile mamei noastre cu fundul in apa vaii in prima zi de Paste a anului trecut sau in bazinul de apa de acasa.
La bunica (lor) din Bacau, gongul bate la ora fixa si la jumatati de masura. Mobile din lemn parca scoase din cutie ce se apropie chiar si de 200 de ani, canapeaua tapitata cu flori, cesti de cafea din portelanuri fine din tinerete, lustre robuste si delicat lucrate, calimara cu cerneala din 1975, culorile cu miros de creioane frantuzesti, oracolul de vreo 60 de ani, inventarul cu cartile din biblioteca si cu imprumuturile, acte si caiete cu socoteli, vaza boierului, covoarele luate cu programare, lamele vechi Gilette si degetarele... Povesti ascunse in sertare, toate te invaluie. Si tabachera cu o tigara pe jumatate fumata. Da, o tigara fumata. Cate amintiri incap intr-o bucata de tigara arsa la un capat?
Pentru toate acestea, Bacaul isi scrie inca zilele cu toc si cu tus. Pentru mine.
Dus facem intr-o cabina de lemn, asezata in gradina, avand rezervoarele de apa in doua butoaie de tabla, asezate la soare. Apa luam de la fantana. Lumina facem cu generatorul.
E bine sa stii ca inca mai esti copil... copilul cuiva. Cantece la chitara, filme pe laptop, desene Popeye marinarul, pescuit, table, cumparaturi in orasele prafuite, cam asa ne-am mai umplut zilele in acest concediu.
Peste 1300 de km, majoritatea facute cu un Tico (dar si cu trenul, Toyota sau tirul :D), drumuri strabatute cu muzica buna, vant in par si voie buna. As mai putea spune, dar ma opresc aici. Va doresc si voua experiente fara confort, dar cu impliniri!