Baietii bat mingea, greierii taraie in iarba, paraul susura, iar soarele se retrage in munti. Avem carti de citit, trasee de facut, sageti de infipt. Avem povesti de spus, glume de facut, filme de urmarit si chitara pentru cantat. Semnalul nu mai e pentru noi.
Am mers cu picioarele goale pe cararea de padure, pe frunzele uscate, pe pamantul moale, umed si primitor. Mi-am tarat gleznele prin apa rece a Uzului. Ca atunci cand, copil fiind, ma indreptam spre cascada de pe Valea Beliei. Acolo ne faceam baraj cu pietre si crengi, il captuseam cu nisip si il adanceam cat puteam, dupa care ne balaceam cat statea soarele deasupra sau ne asezam pe pietre pentru a ne bronza. La ocazii speciale, puneam de cate un gratar.
Cand nu ai somn analizezi toate zgomotele inserarii aici, in maruntaiele muntilor. Eu le dau diverse interpretari, care mai de care mai infricosatoare, si ma tem, ca in copilarie, de necunoscutul lor. Si tot stand asa, ti se face dor... Un mare dor.
Cand eram mica, am venit cu o mare zestre de paduchi, dintr-o tabara din Zarnesti. De atunci, ma zgribulesc in orice loc ajung si miroase a vechi. Asa s-a intamplat si aici, dar cu timpul ma obisnuiesc.
Am fost sa vedem lacul si, pentru ca aici a plouat din plin in aceasta vara, am nimerit in mocirla. Si porcii ar fi fost invidiosi pe noi. N-am putut decat sa radem pe nesaturate de baletul nostru murdar, aducand la zi si cazaturile mamei noastre cu fundul in apa vaii in prima zi de Paste a anului trecut sau in bazinul de apa de acasa.
La bunica (lor) din Bacau, gongul bate la ora fixa si la jumatati de masura. Mobile din lemn parca scoase din cutie ce se apropie chiar si de 200 de ani, canapeaua tapitata cu flori, cesti de cafea din portelanuri fine din tinerete, lustre robuste si delicat lucrate, calimara cu cerneala din 1975, culorile cu miros de creioane frantuzesti, oracolul de vreo 60 de ani, inventarul cu cartile din biblioteca si cu imprumuturile, acte si caiete cu socoteli, vaza boierului, covoarele luate cu programare, lamele vechi Gilette si degetarele... Povesti ascunse in sertare, toate te invaluie. Si tabachera cu o tigara pe jumatate fumata. Da, o tigara fumata. Cate amintiri incap intr-o bucata de tigara arsa la un capat?
Pentru toate acestea, Bacaul isi scrie inca zilele cu toc si cu tus. Pentru mine.
Dus facem intr-o cabina de lemn, asezata in gradina, avand rezervoarele de apa in doua butoaie de tabla, asezate la soare. Apa luam de la fantana. Lumina facem cu generatorul.
E bine sa stii ca inca mai esti copil... copilul cuiva. Cantece la chitara, filme pe laptop, desene Popeye marinarul, pescuit, table, cumparaturi in orasele prafuite, cam asa ne-am mai umplut zilele in acest concediu.
Peste 1300 de km, majoritatea facute cu un Tico (dar si cu trenul, Toyota sau tirul :D), drumuri strabatute cu muzica buna, vant in par si voie buna. As mai putea spune, dar ma opresc aici. Va doresc si voua experiente fara confort, dar cu impliniri!
Am mers cu picioarele goale pe cararea de padure, pe frunzele uscate, pe pamantul moale, umed si primitor. Mi-am tarat gleznele prin apa rece a Uzului. Ca atunci cand, copil fiind, ma indreptam spre cascada de pe Valea Beliei. Acolo ne faceam baraj cu pietre si crengi, il captuseam cu nisip si il adanceam cat puteam, dupa care ne balaceam cat statea soarele deasupra sau ne asezam pe pietre pentru a ne bronza. La ocazii speciale, puneam de cate un gratar.
Cand nu ai somn analizezi toate zgomotele inserarii aici, in maruntaiele muntilor. Eu le dau diverse interpretari, care mai de care mai infricosatoare, si ma tem, ca in copilarie, de necunoscutul lor. Si tot stand asa, ti se face dor... Un mare dor.
Cand eram mica, am venit cu o mare zestre de paduchi, dintr-o tabara din Zarnesti. De atunci, ma zgribulesc in orice loc ajung si miroase a vechi. Asa s-a intamplat si aici, dar cu timpul ma obisnuiesc.
Am fost sa vedem lacul si, pentru ca aici a plouat din plin in aceasta vara, am nimerit in mocirla. Si porcii ar fi fost invidiosi pe noi. N-am putut decat sa radem pe nesaturate de baletul nostru murdar, aducand la zi si cazaturile mamei noastre cu fundul in apa vaii in prima zi de Paste a anului trecut sau in bazinul de apa de acasa.
La bunica (lor) din Bacau, gongul bate la ora fixa si la jumatati de masura. Mobile din lemn parca scoase din cutie ce se apropie chiar si de 200 de ani, canapeaua tapitata cu flori, cesti de cafea din portelanuri fine din tinerete, lustre robuste si delicat lucrate, calimara cu cerneala din 1975, culorile cu miros de creioane frantuzesti, oracolul de vreo 60 de ani, inventarul cu cartile din biblioteca si cu imprumuturile, acte si caiete cu socoteli, vaza boierului, covoarele luate cu programare, lamele vechi Gilette si degetarele... Povesti ascunse in sertare, toate te invaluie. Si tabachera cu o tigara pe jumatate fumata. Da, o tigara fumata. Cate amintiri incap intr-o bucata de tigara arsa la un capat?
Pentru toate acestea, Bacaul isi scrie inca zilele cu toc si cu tus. Pentru mine.
Dus facem intr-o cabina de lemn, asezata in gradina, avand rezervoarele de apa in doua butoaie de tabla, asezate la soare. Apa luam de la fantana. Lumina facem cu generatorul.
E bine sa stii ca inca mai esti copil... copilul cuiva. Cantece la chitara, filme pe laptop, desene Popeye marinarul, pescuit, table, cumparaturi in orasele prafuite, cam asa ne-am mai umplut zilele in acest concediu.
Peste 1300 de km, majoritatea facute cu un Tico (dar si cu trenul, Toyota sau tirul :D), drumuri strabatute cu muzica buna, vant in par si voie buna. As mai putea spune, dar ma opresc aici. Va doresc si voua experiente fara confort, dar cu impliniri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu