De-a rasu'-plansu'

Anul 2006, prima vacanta din facultate. Lucram impreuna cu prietena mea din liceu, la aceeasi firma. Intr-o zi imi zice: "Ana, trebuie sa ma duc la o intalnire, dar nu vreau sa ma duc singura." Impricinatul era chiar asistenul "zanei bune" din acea perioada. Baiatul era innebunit dupa prietena mea, numai ca pe ea o cam durea in cot de acest idivid.

Vine si ziua cu pricina. Avusesem tura de dimineata si am plecat de la serviciu cu obisnuitul 135. Nenea deschide usile inainte ca autobuzul sa se fi oprit din mers si eu, care ma grabeam sa imi termin treburile si pregatirile pentru "marea intalnire", cobor ca al necopt la minte inainte de vreme. Aterizez in genunchi si in palme, frecandu-ma zdravan de praful de pe margine si de sosea. Un baiat incearca sa ma ajute, dar ma ridic singura si, tantosa, ma duc la urmatorul autobuz. Pana acasa, nu reusesc sa imi vad decat mainile insangerate, cu bucati de pamant implantate in carne. Grija mea era sa ma scutur de praf, sa nu zica lumea: "uite-o si pe asta cum umbla murdara, pe strada!" Acasa dau pantalonii jos si vad ca genunchii mei aratau ca o sita, zdreliti vai de mama lor. Dehh... cand nu esti atent, nici soferului nu-i pasa ca tu atarni pe jos, pe marginea soselei.

Pentru "marea intalnire" aveam programata o fustita la care nu puteam renunta: era singurul articol mai acatarii pe care il puteam purta, la acea vreme, intr-o asemenea imprejurare. Asa ca, draga de Anuta, si-a luat fustita care, din fericire, ii acoperea la limita genunchii franjuri si a pornit la intalnire, tot tragand in jos de articolul de imbracaminte, sa nu se vada. Restul, nu mai conteaza.

[Fotografia e facuta cu un an inainte, prin Valea Doftanei. Siesta cu francezii :))]