Oameni frumosi - Aura Popa si Dorin Bofan

Zambesc. De blanzi ce-mi sunt, de nastrusnici, constiinciosi, aiuriti si dragi.

Aura... un joc de cuvinte, un carliont care stie atat de multe despre civilizatii, un basm pe doua picioare. Dorin... un bland, un om care adoarme copiii cu vocea lui si un calator care trage sufletele de-o panza de paianjen inspre el.

Pe Aura o gasim pedaland Bucurestiul, alergand in maratoane, urcand muntii, cu ciocolata ascunsa in maneca, pregatind sucuri naturale si vorbind despre oamenii pe care i-a descoperit si aventurile ei pline de uitari. Pe Dorin il gasim in natura si, de acolo, in fotografiile pe care le imparte lumii, il mai gasim acolo unde linistea s-a-mpotmolit, poticnit deasupra ghetii sau a nisipului, privind cerul sau jucandu-se, serios cand nici nu te-astepti.

Anul acesta au incheiat o nemaipomenita aventura pe biciclete in Islanda si, de cand ii stiu eu, fac numai impartiri la doi demne de luat in seama. De aceea va spun sa nu va limitati la cele ce vor urma mai jos sau la ce gasiti pe site, eu zic sa ii cunoasteti asa, in haine de fleece si cu miros de conuri.

Ana Neacsa: Un strop din voi, un strop pentru noi! 

Dorin: Ce pot eu sa-ti spun este ca nu prea reusesc sa ma percep ca un fotograf. Si ca as vrea sa ma exprim mai bine in cuvinte, dar in final tot imaginile salveaza ziua. Poate-s mai degraba un calator care doarme si afara pentru lucrurile care-l mana. 

Aura: Zic asa: sunt un spirit zapacit si nouratic. Iubesc drumul, iar micile descoperiri reprezinta carligul in care ma prind de fiecare data. Cred ca poti calatori citind un sir de cuvinte potrivite si  ca alteori poti citi un om ca pe o poveste. In fiecare zi impachetez si despachetez noi dorinte. De multe ori ma cert si imi propun sa actionez mai iute, alteori mai delicat, dar de cele mai multe ori cu consideratie, luand in calcul lucrurile pe care s-ar putea sa nu le cunosc inca. 

Ana Neacsa: Pe voi v-am cunoscut drept calatori si in aceasta toamna ati incheiat un proiect care mie mi-a mers la inima. De aceea se cuvine sa va intreb cum au fost calatoriile voastre la inceput si cum sunt acum, dupa inconjurul Islandei pe bicicleta? 

Dorin: Pai prima oara am mers impreuna in Crai si-am stat in cortul meu de o persoana pe creasta. Ne-am ingramadit unu-n altul si-a fost bine. 

In Islanda am stat mai mereu la macar doi metri unul de celalalt si ne-am certat zilnic. Asa ne-am descoperit slabiciunile și-am avut timp suficient sa le-ndreptam. Ne mai imbratisam din cand in cand, dar nu aveam prea mult timp pentru romantisme. Era de pedalat mult si trebuia sa mai fac si poze si sa filmez. Plus cercetat harta si alte detalii organizatorice. 

Acum nu stiu cum e, ca inca n-am plecat impreuna intr-o calatorie mai lunga. Eu am tot fost pe drumuri, dar Aura e corporatista, asa ca mai avem de asteptat zile de concediu si ceva bani. 

Aura: Cred ca pe noi toate drumurile ne duc pe munte. Amandoi avem tendinte centrifuge si am dori sa cucerim la pas tot pamantul. Oricum am face, stim ca interesul fata de natura contureaza din noi o echipa forte si, astfel, destinatia cade de multe ori in plan secund. Tot scanteiul se petrece afara, desi e drept, unul are mai mult timp decat altul, prilej de cearta si iscusita tortura. Altfel, calatorim si in paralel: in locul turelor in care nu pot participa (cele intinse pe o durata mai lunga), caut iesirile de weekend cu trupa de montaniarzi cu care, de altfel, am inceput primele poteci. Si exista si momente de revansa. De pilda, in weekend-ul in care am mers in Cozia, am prins o vreme deosebit de fotogenica, in timp ce Dorin se lupta cu un cer senin si anost in Pirinei. 

Ana Neacsa: Cine e cu soarele rasare si cine cu soarele apune? 

Dorin: In calatoria asta n-am reusit de prea multe ori sa ne trezim devreme. De obicei ne urcam pe biciclete in jur de ora 12. Trezirea matinala o faceam doar daca aveam de strabatut multi kilometri in ziua respectiva, daca luam micul-dejun pe la unul din hotelurile de langa campinguri (am optat pentru varianta asta de multe ori, fiindca era foarte avantajoasa) sau daca ieseam eu sa prind rasaritul, lucru pe care l-am facut de prea putine ori. 

Despre Aura pot sa-ti spun sigur ca doarme oricum, oricand si oriunde. E mult mai somnoroasa decat mine. Dupa ce ne instalam in cort, deseori dupa apusul soarelui, eu ramaneam pana tarziu sa lucrez la imagini, in timp ce ea visa frumos. Deci ca sa-ti raspund concret la intrebare - eu. 

Aura: Gandindu-ma la sensul etimologic, numele meu vine de la Aurora (zana zorilor) si acest lucru cred ca are un ascendent asupra mea. In episodul copilariei imi placea sa fiu trezita cu noaptea in cap deorece acest lucru prevestea un drum, o excursie sau ceva cu iz de aventura. Lucrurile s-a schimbat intre timp si programul matinal a migrat spre alte ore. Cu toate acestea, sa te trezesti inaintea tuturor si sa pui mana pe timpul acela numai al tau, sa ai toate gandurile tale in picioare pe la sase, spre exemplu, mi se pare o treaba tare dichisita. Conditia e sa te si culci devreme. Eu una pendulez intre acest soare rasare si soare apune, dar de fiecare data respect cele 8-9 ore de somn tun. Dorin e un soare apune prin vocatie si un soare rasare prin vointa. 

Ana Neacsa: Acasa, pe drumuri… Ce luati cu voi de pe unde strabateti? 

Dorin: Pietricele, conuri, impresii si amintiri ale experientelor traite. Fiecare calatorie te schimba la un nivel mai adanc, de care nici nu-ti dai seama. Poti sa infloresti incet de tot pe interior sau poti sa cazi intr-o melancolie surda din care doar alta calatorie te mai poate scoate. 

Dupa ce m-am intors din prima mea iesire in afara tarii, din SUA, am realizat ca-mi ceream scuze in magazine, cand treceam mai aproape de oameni. Un bun-simt exagerat ai putea sa crezi, dar mult bun-simt am luat eu cu mine de pe unde am fost. Aici, noi avem asa o salbaticie balcanico-rusa in noi! Suntem mai repeziti si chiar un pic neciopliti in comportament. Nici macar nu ne zambim unul altuia prea des. Cauzele le stim cu totii, dar pe unde am calatorit, m-am intors cu acea buna-dispozitie cotidiana cu care se mai lupta inca introvertitul din mine. Islandezii - nu stiu sigur daca o au, ei sunt mai reci de felul lor. Dar au mult respect fata de semeni si o eleganta aparte in comportament ca mai toti nordicii. Insa o sa gasesti si acolo lichele si betivi. Toti suntem la fel pana la urma, cu mici diferente de nuanta. 

Aura: Am ajuns sa disloc pietre; le umflu de pe drumuri si apoi le fac cadou, iar pe altele le pastrez. Ce mai iau? Iau aminte la ce observ in jurul meu. Din cand in cand mai iau si o lectie. Spre exemplu, aventura din Islanda m-a facut sa ma gandesc mult la economia energiei, la asprimea naturii ca forta si la cat de mult ne-am instrainat de lucrurile care ar trebui sa ne ocupe viata in mod util cu adevarat (viata actuala a devenit, adeseori, prea confortabila). In rest, incerc sa iau pulsul zonei; am o curiozitate nativa pentru a descoperi cum traiesc oamenii din alte zone, cum se bucura, ce preocupari au si pe ce isi vand timpul. Mai iau pliculete de zahar pentru deja imensa colectie internationala a surorii mele. Cred ca, daca ar fi sa-si ia intr-o zi un cal, un ponei sau magarus, ar avea suficient combustibil cat sa convinga patrupedul sa deprinda cateva acrobatii avansate. 

Ana Neacsa:  Si pentru ca echilibrul cere ca, daca iei, sa si daruiesti, mi-as dori sa imi spuneti ce va doriti sa lasati in urma voastra. 

Dorin: Pai adevarul este ca astfel de calatorii le faci in primul rand pentru tine. Orice aventurier, explorator sau calator e caracterizat de o doza buna de egoism. Doar ca lumea are nevoie si de astfel de oameni, care sa se intoarca acasa cu povesti interesante pentru cei curiosi si sa deschida calea pentru aventurile altora. Am incercat sa trezim in cei care ne-au urmarit dorinta de calatorie altfel, dorinta de a merge mai mult pe jos sau cu bicicleta si mai putin cu masina. Am vrut asta fiindca inca nu sunt destui oameni care stiu sa se bucure de lumea naturala si de frumusetea miscarii prin forte proprii. Fiindca avem prostul obicei sa consumam mai mult decat avem nevoie, fiindca oricare din noi poate face gesturi mici pentru a-si reduce amprenta pe care o lasa planetei. Dar in fine, poate astea-s doar povesti de adormit copiii. Cert este ca am lasat in urma un proiect care povesteste despre cat de fain e sa pleci intr-o aventura pe biciclete. 

Aura: Curiozitate, entuziasm si un pic de neastampar. Miza trebuie sa se gaseasca cumva intre acesti termeni. Si mie, si lui Dorin ne face placere sa povestim despre locurile intalnite. Si de fiecare data cand suntem provocati sa vorbim despre aceste momente, lucram amandoi la redarea unei imagini cat mai complete. Vorbim despre oamenii locurilor, despre intamplarile rezultate din variatele diferente, puncte forte si slabe, despre spiritul locului si specificul zonal. 

Ana Neacsa: Viteza, schimbare, degradare, avans tehnologic, dezradacinare… asta traieste generatia noastra cu tot cu ceea ce o inconjoara. Ce va preocupa la viitor si ce va bucura pe voi? 

Dorin: Eu vreau sa-mi cresc copiii aproape de natura si departe de aglomeratie si beton. Si vreau asta de la cat mai multi oameni. La faza asta avem toti de castigat, inclusiv planeta. Fiindca iti e mai greu sa distrugi ceea ce iubesti. Si daca aia mici inteleg devreme care-i treaba cu natura, nu trebuie sa te chinui sa-i convingi ca, atunci cand vor fi adulti, sa-si puna fundul pe saua de la bicicleta in loc de scaunul confortabil al masinii. Cu ideea asta in minte privesc destul de senin spre viitor. Stiu ca-i greu de realizat cand nu dispui de prea multe resurse, dar n-o fi nici imposibil. In prima faza, trebui s-o conving pe Aura sa paraseasca Bucurestiul fiindca mi-e destul de clar ca e facut pentru multi, dar pentru ea nu. Daca reusesc, orice se poate intampla dupa aceea. 

Aura: Imi place noutatea, dar mai mult imi place sa trasez limita permisa acestei inerente intruziuni in viata curenta. M-am lasat de televizor de zece ani. Telefonul il folosesc telegrafic mai mult, iar atunci cand memoria imi joaca feste si ma lasa sa-l uit intr-o parte sau alta, nu sufar in absenta lui, ci zambesc complice si ma bucur de liniste. Deseori visez cum voi avea grija de gradini suspendate, cum un cal naravas ma va scoate la aer curat cand voi simti ca ma cuprinde agitatia, iar deplasarile mele catre colegii de facutate rataciti prin Europa se vor face cu balonul. Cert e ca ma bucur de posibilitatile tehnologiei, dar incerc sa nu abuzez de scurtaturile acesteia prea des. 

Ana Neacsa: Ce ati invatat pana acum? 

Dorin: Islanda mi-a spus ca mai trebuie sa fac ture lungi cu bicicleta. Lucrurile cele mai bune pe care le inveti sunt despre propria persoana. Fiindca efortul si vremea rea te imping intr-o zona in care nu prea-ti place sa fii. Si asta te enerveaza, te face sa-ti pierzi controlul, sa ridici tonul catre celalalt, sa te razbuni pentru neputinta ta. Si-apoi sa-ti dai seama c-ai gresit si sa te indrepti. Inveti despre greu, despre organizare, despre planificare, despre importanta timpului, despre cea de langa tine. In definitiv cam tot ala ramai, dar mai pui o caramida (mai mare decat celelalte) si e important. 

Aura: In viata recenta si mai precis in ultimii patru ani am invatat sa merg mai bine pe bicicleta, sa inot, sa schiez si am aprofundat cateva limbi straine. Asta mi se pare libertatea cea mai mare: sa te poti invarti prin lumea mare si sa cunosti codurile lumilor cu care interactionezi. 

Calatoria in Islanda mi-a trezit desigur interesul pentru limba vikingilor. Daca as invata-o, mi-ar aduce o dubla izbanda: nu doar ca m-as intelege cu islandezul modern, dar as putea intelege la fel de bine si textele medievale precum cele Saga. Altceva. Cred si sper ca am invatat mai multe despre rabdare. Si pentru ca sunt o persoana care isi petrece suficient timp stand cu capul in nori, am invatat povestea lor. Stiu sa deosebesc fara prea mult efort un Altocumulos de un Nimbostratus. E util uneori sa poti prevedea cu 24-48 de ore inainte cum va evolua vremea, nu? Edison spunea ca orice om care ii iese in cale ii este superior intr-o privita si de aceea invata de la orice trecator. Asa mi-am propus si eu in continuare, sa nu uit sa invat cum se invata! 

Ana Neacsa:  Aura, ne spui cea mai cea nastrusnicie de pana acum? Dorin… cea mai cea aventura? 

Aura: Cea mai mare nastrusnicie ar avea intinderea unui roman, asa ca mai bine o povestesc pe cea mai recenta. Eram in Islanda, la Vik, si tocmai ne intorceam veseli in camping. Decupez cu fermoarul intrarea in cort, ma asez prietenos pe sacul gata facut cand aud un fosnet. Indrept frontala in directia sunetului si il vad astfel in lumina reflectorului pe vizitatorul chitaitor: soarecele de camp. Au urmat vocalize de pana la opt octave pe care oricat mi-ar fi placut sa le stapanesc, curgeau ca dintr-o cascada. A doua zi nu mai era nimeni in camping. Degeaba incerca sa-mi explice Dorin ca, de fapt, noi suntem in vizita acasa la soarice si ca ne-am pus cortul fix unde avea el bucataria, eu tipam de parca asitasem la o crima. 

Ana Neacsa: Cam cat visati pe zi? 

Dorin: E periculos sa visezi daca nu pui mana si faci ceva. Reveria e placuta, e bine sa motai, dar din pacate nu schimbi lumea asa. Ce sa-ti zic... cam rar in ultima vreme. Sunt mai preocupat de lucru la visele de acum cativa ani. Sa muncesti mult ca sa creezi chestii misto e, in fapt, o activitate cam rece si riguroasa, presarata de nervi si frustrari. Dar, daca iese, te domoleste si pe parcursul ei inveti multe. Asta-i partea placuta de fapt. 

Aura: Destul de mult. Cred ca si raspunsurile acestea le-am visat cumva. Visarea mea diurna este un exercitiu creativ unde reconfigurez datele problemei, revin asupra propriilor ganduri, imaginez scenarii simultane care sa ma ajute sa regasesc raspunsurile unor framantari latente. Visez la lucrurile pe care vreau sa le invit pe la mine. Sunt constienta ca pentru asta trebuie sa merg eu mai intai in directia lor si astfel ma interesez despre cum, ce, unde, cand, in ce fel si de ce. Unele vise le sufoc inconstient cu perna. De multe ori descopar ca sunt un simplu cronofag care si-a consumat tot timpul si tot jocul. Nu-mi place acest lucru, dar se intampla des si atunci umflu alte baloane rotunde pline cu vise. 

Ana Neacsa: Incotro? 

Dorin: N-am un plan bine stabilit, dar dezvoltarea afacerii in fotografie e un fapt care are deja loc. Daca vreau sa inspir lumea, sa fac imagini super-mega creative trebuie, insa, sa am ce manca mai intai. Mai suferi, mai strangi din dinti, mai scapi cate o imagine faina, un proiect muncit. Cresti usor-usor prin lucrurile pe care le construiesti. Incotro-ul vine de la sine, iar pasiunea te alege fara ca tu sa poti comenta in privinta asta. Daca ai motivatie si-ti pastrezi licarirea, se intampla la fiecare pas ceva fain. 

Aura: Quo vadis? Spre noi, in definitiv. Mai avem de cucerit ceva virtuti si abilitati domestice, fie ca sunt ele din terenul comunicarii, explorarii sau cunoasterii pur si simplu. Cu tot avantul mai departe spre tot ce se mai poate imbunatati, reface, sau cuteza cu gandul. 

Ana Neacsa: De suflet… 

Dorin: Muntii, frigul si efortul. Si cativa oameni. 

Aura: Cuvintele bune, dorul de duca implinit, Graziella 3 La Poderosa (bicicleta mea naravasa), cicolata cu fistic cand corabiile se scufunda. Mersul brambura, vocea unui prieten pe care il credeai pierdut, efortul util precum gradinaritul sau dirijatul propriului santier, munca voluntara in echipa, invitatia la joc a unui copil care te cucereste cu necuvinte, aerul furisat noaptea prin geamul crapat care imi aduce aminte de viata la cort si de gaurile din cer pe care unii le numesc stele. 

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi? 

Dorin: Cred ca aia care uita de ei si se preocupa mai mult de soarta celorlalti. Aia care muncesc mult pentru scopuri nobile. Aia pe care nu-i intereseaza popularitatea. Aia care-s sinceri cu destinul lor. Aia care sufera. Aia care se bucura. Aia care alearga. Aia care merg pe bicicleta. 

Aura: Nu stiu care e raspunsul. As putea sa-i recunosc rapid si sunt cateva exemple bune care au venit acum la apel in minte. Incerc prin a spune cateva trasaturi pe care le pot intui la ei. Sunt toti oamenii pe care stim sa-i punem in valoare. Sunt cei care isi propun, in special fata de ei insisi, sa faca lucrurile mai bine. Oamenii care sunt sinceri si dedicati unor preocupari alese, fie ca se numeste cresterea copilului, pictura sau farmacia. Exista un soi de aura cu care se prezinta in mod distinct oamenii frumosi. Ei zambesc cu darnicie si invart pamantul cu un singur impuls. 

(Imagini realizate de Dorin Bofan- www.dorinbofan.com)

Povestile lui Mos Ene (1)

Un zapauc. Scoate limba:

- Mmmmm... sa nu-mi mai zici tu mie ca fur, ca te iau de gene si 2 zile incheiate nu mai dormi!

- Ppp... aaaiii... Imbufnata, Vis Frumos isi scutura o frunza de pe o bulina alba si se smiorcai in palmele mici pana ce iarba din juru-i se facu toata vai de uda. Se certasera rau in acea zi din pricini de praf de vise. Ene fura de la o vreme de la Vis Frumos, de sub poalele fustitei. Hiii! Pai si normal ca se supara mititica pentru ca nu mai avea indeajuns pentru toti oamenii din lista ei de merituosi. Sa stii ca ma duc si fac cerere de la Mama Natura sa te scuture de puteri daca te mai apropii de mine ii zise Vis Frumos si ii intoarse spatele.

- Crezi tu ca te va crede? Inainte ca oamenii tai sa viseze, e nevoie de mine sa ii adorm. Crezi ca Mama Natura te va asculta pe tine?

Dar nu ii mai raspunse nimeni. Vis Frumos era deja la un gand departare.

Zapaucul o luase repede spre oras pentru ca avea somn de dus si nu mai putea astepta sa asculte smiorcaielile suratei lui. Isi lua barca cu vasle si porni, sa nu se ude la picioare, dar cu ploaie in tolba lui de somnuri fragede.

- Mai, dar furtunoasa zi! Vis Frumos e suparata pe mine, iar acum vremea asta s-a pomenit sa-mi faca tumbe in cale. Uof, mai stati mai apelor, fugiti siroaie in alte parti! Ii venea si lui sa planga de suparare, dar se abtinu. Avea de vaslit ceva drum pana sa ajunga, dar ploaia se cam balacea in aceasta seara, iar Ene nu mai avea niciun chef de ea. M-as intoarce, zau asa! Cum sa o fac eu pe Vis Frumos sa inteleaga? Cum sa stie ea ce e... ce e... dar nici eu nu stiu ce e! Cat pe ce sa i se rupa vasla de greutatea gandurilor, dar se dezmetici inainte de a lovi in bolovanul din fata podului. Era prima data cand se gandise sa-i duca altceva in afara de un somn lin.

Te-ai putea intreba cum face el, mos Ene, sa vina somnul. Pai, mai intai, desface un pumn. Nebunii de picuri incep sa danseze in palma sa si de-acolo sar, si topaie, si tipa de bucurie. Sa-ti ude genele si ochii. Rasare un curcubeu din urechea ta stanga pana in cea dreapta. Si soarele din irisul drept. Albastru si cald. Iti trage un bobarnac zapaucul si iti zboara stele din sprancene. Iar pe nari coboara aburii noptii. Si uite asa vine noaptea de mana cu Mos Ene sa potoleasca nebunul. Nebunul de el, nebunul de tine. Si somn usor, cu ganduri alene vine.

Nuuu... nici macar sa nu va ganditi ca ii placea lui Mos Ene de fata. Era doar asa, o domnisorica slabuta de i se vedeau coastele, cu picioare strambe si cu ochii mari si negri.

- Ihhh! Tare grea mai fu seara asta, zise Mos Ene dupa ce termina de adus linistea in gandurile oamenilor! Ancorase napastuita de barca si se pornise deja grabit spre ultimul cuclcus. Se apleca bland peste buza blocului si o zari.

- Cam ciufulita in seara asta domnisorica, isi zise Mos Ene. Parca au navalit turcii in parul ei! Pe unde i-or fi umblat cele doua catalige cracanate? Ia ca vin eu acusica cu un vis sa ma tina minte.

Vis? Aahhh... ce furioasa o sa fie Vis Frumos cand o sa afle pe ce risipeste Mos Ene praful ei! Mos Ene, acel fantasmagoric ce intra pe sub pleoapele copilariei isi cam face de cap de la o vreme. Nu-i vorba, ca Vis Frumos tot vise duce oamenilor, dar are ea  niste socoteli pe care le tine in ditamai cartulia. Nu risipeste praful pe prostii, cu atat mai putin pe favoritisme. E riguroasa si corecta, cum a invatat de la Mama Natura. Si in fond, de ce risca atata Mos Ene pentru fatuca asta zgaita?

Manifest. Linii de monolog.

Putina sinceritate. Timpul cu noi. Franarea cursei. Stop actiunilor fara rezultate.

- Mai, voi vreti sa faceti chestii marete, sa calatoriti lumea, sa simtiti c-aveti maini?

"- Prin noi, nu pe langa noi!"

- Ce atata zgomot si fuga? De ce va e frica? De ce nu va tineti de vise? Ce atata conventional? Ce daca zice "CuTare" ca nu asa se face?

- Mai, mi se pare ca renastem prea putin. Unde e vointa?

- Hei, voi de colo, de ce nu va dati demisia, frate, si plecati? De ce va faceti viata dupa binele altora? Ce, nu aveti destule riduri pe frunte?

- Pai si eu cu ce traiesc daca...?

- Cu iubiri de-o zi nu-i bine?

 - Bai... trece timpul. Unde-i tineretea, voi o mai aveti?

- Noroc ca-i alcalin pepenele galben de la cina!
- De ce te preocupa?

- Cand totul e plastic...

- Nu mai e timp! V-au sucit astia mintile si va iriga cu unde. Sa cresteti mari.

- Unde e Dumnezeu in toata povestea? L-ati uitat in banii pe lumanari. Ce, credeti ca Dumnezeu interzice oamenilor sa faca dragoste? Nu-i pacat?! O prostie scornita de auritele cupole.

- Va zic, nu mai stati! Luati-va lumea in cap si porniti! De buna voie si nesiliti de nimeni.

- De ce ne mai agatam? De piercing-urile de pe fata ale vecinului cu "n" caini?

"- Mi se pare ca sunt tot timpul ocupat si nu am timp de nimic. Dar, cu toate astea, mi se pare ca nu fac nimic."

- Du-te de fa ceva! Departe...

- N-am terminat. Ziceti si voi: cum?

- Maine NU de la capat. Maine de la ALT capat.

Vagabondul (15)

Se prelinge alene senzatia aceea de liniste in sus, pe pielea zbarlita. De fiecare data cand se gandeste la ganganii, il apuca toate mancarimile pamantului. Dar nu-i mai puternica asta decat sentimentul acela de senin si calm, de vesnicie. Fruntea i se descreteste in sfarsit. Cu toate eforturile, cand e in cotidian, nu ii iese. Si mainile calde ii tot mangaie fruntea, dar e un zbucium in interior, ceva nestiut. De l-ar descoperi si l-ar alunga odata!

E in lanul cu grau verde, dospit in propiile capsule. Gata sa dea in copt. Doar glas de greier si de pasare se aude in jur. Si sufletul lui, cum tresalta gandind la painea ce va mirosi in brutarii, dupa ce va fi framantata coca. Ii e dor de gustul de paine. Si ii mai tresalta sufletul la cei maci rosii. Campuri rosii se ivesc in ziua de duminica pe care si-o petrece la drum. Dimineata cu ceturi si cu panza de paianjen picurata. Cu baci si oi, cu galben, rosu si violet in flori. E ca in Toscana. "Cata frumuseste sade in tarisoara aceasta! N-am avea habar vreodat de cata comoara e intr-ansa!" izi zice in sine.

A luat un manunchi de grau. Il gadila pe la nas. Pesemne o avea vreo alergie. Incepe sa lacrimeze, stranuta. Cineva ii zice "Noroc!". E buburuza ce i s-a urcat pe umar. Rade de imaginatia-ai cea bogata. 

De departe tropaie o ploaie. Abia o asteapta. E pentru el. Vine cum ii place. Ii miros talpile a noroi de-acum. A noroi de tara, din care creste grau. Ce frumos! Problema e ca il cam ustura pielea de la paiele ce i se agata de picior si o zgrumtare incetisor. Macii se ponosesc, graul se apleaca si isi accepta soarta. Stie ca va fi bine dupa. 

Cutreiera, calcand in picioare picurii ce ropotesc pamantul. O ia la sanatoasa si lasa in spate sir de ganduri si griji. Si isi ia in piept soarta cea noua, cea frumoasa. Deodat', il prinde de mana un copil. Ii zice:

 - Hai, nene, hai, ca mi-e teama sa nu moara!

Se duce vagabondul intr-un suflet, pe sub ploi, de mana cu baietanul pricajit, lasand in urma prietenii. Se trezeste in fata unui amarat de cutu schiop, schelacaind si tremurand ca un neajutorat ce se gasea. Alaturea, lacrimile baiatului de la tara siroiau mai ceva ca ploaia de deasupra. Asa crede el, ca e de acolo, altfel nu ar arata ca un pui ponosit de soarta. 

- Nu-i asa ca-l poti face bine? il intreaba pustanul. 

D-apoi, ce sa spuna? Ca n-o putea? Ca nu-i veterinar, ca n-are treaba el cu cainii? N-ar putea. Cand era mic, aducea acasa toti puii de pisica adunati de pe drum si ii ploconea in poarta casei parintesti. Acum sa faca altfel? L-a luat cu el pe schiop, iar pe baiat l-a lasat inlacrimat. Prea mic copil, prea mare suflet. Peste o saptamana, lucrurile erau altele. Cutu era bandajat, copilul radea. Si campurile de maci incepusera sa se treaca. 

Maroc (4)

Ziua 10

 Facem o scurta plimbare la rasaritul din port, impartind caldura mainilor si dezmortindu-ne odata cu pescarii. Soarele incepe sa incalzeasca bland de tot. Micul dejun, bogat si dulce, il luam pe terasa hotelului. O pisica mataie pe o umbrela de paie la soare. Ramanem sa lenevim pe chaise-long-uri, gandindu-ne la nazbatiile altora, dupa care pornim inspre plaja. Da… e momentul sa ma descult. Merg cu picioarele golase pe formele detaliate de reflux in nisip si le privesc cu stiinta unor "interferente". E momentul nostru, ne bucuram de el. Cu zambete. La final, dupa ce ne pierdem mintile privind si pozand plaja, imi ia picioarele si mi le curata de nisip. Ma simt copil. Mai luam cate ceva pentru dragii nostri si gata si cu portul acesta. La hotel, aflam ca Mel s-a luat la harta cu patronul hotelului pentru ca nu avea impresii prea bune despre romani. Si cand te gandesti ca nici el nu-i roman!

Drumul e greu, cu aceleasi forme valurite de relief si desert in formare, cu dealuri acoperite de copaci in forma de acoperis. Cumparam o jumatate de litru de ulei de masline cu 1 euro, rosii si ardei cu vreo 2 pentru salata pe care o visam de la inceputul vacantei. Minunat! Oprim sa bem ceai si cafea intr-un loc in care ma simt ca intr-un "Vest salbatic" stiut din filme. Gandurle imi zboara spre toti de acasa. Oamenii se uita la mine ca la un exponat cand ma pornesc prin piata, in cautare de ardei. In schimb, toti imi vand paine. Viata e grea.

Drumul e prin pustie in cea mai mare parte din timp, dar si pustiile au cate o casa cu usa inclinata in care pare ca nu locuieste nimeni. Oare ce fac oamenii aici? Cum trece timpul? Parca pe aici am apucat pe drumul gresit. Spun parca, pentru ca e singura bucatia de poveste pe care nu am reusit sa o scriu pe loc. Dar stiu ca m-am bucurat de rataceala noastra tocmai pentru ca am ajuns prin acele pustii.

Ajungem in El Jadida si cautam un Ibis pentru a scapa de surprize, dar to nu scapam de peripetii: ne cazam dupa ce se schimbam vreo 3 randuri de camere si tot la restaurant ajungem sa mancam. Salata noastra cea « ca acasa » mai are de asteptat. Baietii se fericesc cu cate o bere, asa ca avem seara de bancuri. Si de dezvaluiri. Ne simtim bine si tot ce ne dorim este ca Mel sa doarma bine de data asta pentru ca e singurul sofer, iar asta il doboara. Ne intoarcem, dar nu mai stim numarul camerei, asa ca incercam aproape toate usile de pe etaj. Dupa cateva drumuri si lamuriri, reusim sa ne gasim culcusul, sa cuibarim in cearsafurile albe si sa tragem cu sforul pana dis de dimineata.

Sa vedem ce-o mai urma. Speram la Assilah. 

Ziua 11

Cum a fost azi? Plin si frumos. Mi-am scapat aparatul foto pe jos si mi-am stricat obiectivul, am dansat cu Mel un vals in ringul sufrageriei, am gatit cu totii, am ascultat muzica frumoasa si ne-am plimbat in cel mai frumos oras pe care l-am vazut pana acum.
 
Drumul pe autostrada a fost bun. Am zacut pe iarba intr-o benzinarie, la soare frumos, cum ii sade bine boschetarului. De data asta, am scapat cu o spaga de 10 euro. « - Domnu’, domnu’, ati facut click-click, ne spunea politistul. Bine ca nu am facut de o amenda mai mare, ne ziceam noi! Dar, dragii mei, am incheiat cum se putea mai frumos. Cu desene pe pereti, o luna la patrar sau eclipsa, nici noi nu stim prea bine, cu copii fericiti, noi fericiti, cu un apus bland, cu miros de mare, cu gand de nedespartire. 

 

Assilah e orasul povestilor, cu desene pe pereti, strazi curate, albe si pline de copii. Am luat bomboane si, impreuna cu Erik, le-am impartit. Doamne, cata fericire se isca dintr-o data, pe fetele copiilor! Asa m-am bucurat de ideea aceasta care nu a fost a mea, incat am uitat de aparatul pe care il tineam in poala. Dupa ce am facut cateva fotografii cu acele zambete dintre cladiri, m-am ridicat si aparatul s-a izbit de caldaramul orasului fara pereche. Dar ce conteaza? E prea frumos aici. Cu toate acele desene, cu arborele relatiilor, cu grija pentru arta, cu spoielile care nu sunt deloc de neglijat. Parca e o incifrare a simtului artistic marocan abstract, dar intr-un loc binecuvantat. Pe acei pereti e toata dezlantuirea lor si tinta spre o liberatate mai mare. Oricum, sentimentul e altul aici. Simti ca esti aproape de Europa pe care o cunosti.

 

Ziua 12

Dimineata, inca purtand in suflet urme de dans si gust de spaghete si salate in tajine, de vin, de ameteala, ras si cald, urme ale unei seri frumoase petrecute impreuna ca intr-o familie de nebuni calatori, am iesti sa pozam din nou formele refluxului pe nisip: copacei sculptati de apa. In plus, ne insotesc pescarusi zburand si oameni cautand metale pe plaja. Ne uita lumea acolo, daca nu suna telefonul. O omleta, ultimele cumparaturi, cate ceva mic si frumos pentru fiecare din dragii mei, pietricele de pe plaja. Si un port din alta lume. Si gata. Plecam. Avem o plasa cu de-ale gurii pentru cine ne-o iesi in cale. Ajungem in Tanger, ni se iau banii pentru un loc asigurat la urmatoarea cursa cu vaporul, dar degeaba, ca tot nu o prindem. Si plutim incet, aproape la nivelul norilor ce ne insotesc, spre insoritul port de dincolo de Gibraltar. De aici incepe o cursa nebuna pentru ca ne dam seama ca intarziem. Si nu oricum, aproape ca pierdem avionul. Noroc cu cel ce n-a inchiriat masina care ne spune ca ora noastra nu e si ora lui, asa ca bice, Mel! Un nor ca o scufie sta proptit pe un varf de munte, lumini orbitoare imbraca dealurile acoperite de nori negri. Malaga este superba. Vad inca ramasite de Maroc, dar se vorbeste dulce grai spaniol. Si peisajul urca si coboara neasemuit.

Ajungem la limita, dar nenea cu masina nu prea vrea sa dea ochii cu noi. Ne lungim toate gaturile, descarcam, asteptam, si pace: nu se arata. Eehh... pai acu-i acu. Ne zicem sa lasam masina in parcare, dar nu se face. Uff... si uite-l ca vine! Dam cheile, plasa de mancare ramasa, ne carabanim si facem check in dupa o coada lunga cat Nilul, plina de romani spaniolizati. Greu se mai misca cuconita, greu! Intram dupa vreo ora sau mai bine de stat si ascultat toate povestile de viata si vizionat toate fitele Pamantului. Intram. Colac peste pupaza, ni se face foame. Cica pleaca avionul si noi stam si infulecam senvisuri si o salata zapacita, ba luam si in terminal cate ceva. Ultima strigare. Mai oameni, urcati! Stai asa ca nu-i salata gata! Gata, gata, ne cumintim. Urcam, se trage trapa si plecam. Vai de vai cu tipete, copii, inghesuiala, caldura. Dar s-a terminat. Dulce vis se face amintire. Ne afundam in scaune, tot cu mainile impreunate. Ce bine e sa-ti ia cineva fricile! Se-asterne liniste si apune soarele. Mergem acasa.

Viata nu e nimic fara iubire si fara calatorie. Maroc le-a luat de mana pe amandoua si mi le-a aruncat in suflet. Ultima parte a calatoriei in Maroc a venit cu cele mai frumoase amintiri, iar acum e ca si cand ma desprind de ceva, ajungand la finalul povestii. Dar vor veni altele. Am recunostinta in mine pentru toate acele zile, pentru oamenii cu care am calatorit, pentru bratele care m-au inconjurat din toate partile. Zambete, zambete. 

Vagabondul (14)

Se aseaza in pat dupa ce, cu o lingura de lemn incisa la flacara aragazului, si-a apasat pe coada din coltul gurii. Stie asta de cand era copil. O sa mai dureze pana se vindeca, dar stie ca asta e singurul leac mai rapid.

I s-a nazarit acum in minte mirosul acela de paine calda si proaspata, amestecat cu miros de rosii incalzite de la arsita de afara si cu mirosul de uzina de la care se intorceau parintii, parca si putin prafos.

Dar aici e aer proaspat, dinspre baie vin parfumuri de solutii. Vrea sa plece. Cu ardoare vrea sa plece. Se scoala din pat si suna:

- Hai!
- Hai!

Isi ia bicicleta si pedaleaza cu ravna pe strazi. In cale ii iese o masina. Mana incepe sa ii tremure pe ghidon. Se opreste. Transpira la fiecare emotie. Coboara linistit si asteapta. Deja stie mai mult.

Padurea asta e splendida. In fata, copaci inalti cenusiu-violeti, cu mici itiri de frunze, la poale flori mov si galbene. Si aerul e caldut, de primavara, insorit. E bine. E liber.

Nu s-a mai dus la interviul acela. Toti pun aceleasi intrebari tampite. Nu vrea sa le spuna ce vor sa auda. Oare o sa dispara cuvantul "indigo"? In schimb, si-a luat lumea-n cap pentru o zi si a pregatit o surpriza, numai ca i s-a imbolnavit complicele. A mai si gresit cetatenia in biletul de avion, dar tot surpriza se numeste.

De curand, a venit cineva sa il viziteze. Un drag de om din Iasi de care il leaga o fina si calda legatura. Mai nou, a inceput sa ii scrie scrisori. Uite asa, sa fie mai personal, mai real. Si a mai venit cineva pe la el, cineva plecat mai bine de patru luni prin Africa. I-a desfacut in pat comorile si l-a pus sa-si aleaga. A luat ceva pentru el si ceva pentru mainile calde. Nu s-a putut abtine. Africa a schimbat mult sufletul intors acasa. In bine, in frumos, in generos si curajos, marinimos si iubitor de lume.

Vede din ce in ce mai multi oameni identici. In lucruri de suprafata. Pe internet sunt toti fericiti. Isi creeaza imagini publice. In Sibiu a trait o realitate calma, lina, inradacinata. I-a placut acolo mult. Intre timp, liliacul a inflorit, in spatele curtii e un lac cu barca, Pisicot are pui, closca sta pe oua si bicicletele roiesc pe strazi. Oamenii sunt si tristi, si bucurosi.

Au mai fost si altele, dar vagabondul ce atarna intr-un portret, pe perete, e, poate, mai preocupat sa traisca decat sa isi mai aminteasca.

Oameni frumosi - Simona Pavel

Sunt oameni cu care ma simt ca "acasa", chiar si de la orase sau tari distanta. Simona e intocmai.

Eu si Simona ne-am cunoscut de ziua mea, in 2012. Abia imi cumparasem bocanci, primisem pantalonii de munte, asa ca am inceput sa planuiesc un avant pe munte impreuna cu o fosta colega de facultate care a venit la pachet cu minunea aceasta de zambet de om. Si asa ne-am intalnit noi, prajindu-ne in arsita lui Omu, dormind la cort 3 fete cucuiete in zdranganeala festivalului de la Padina, pescuind esarfe pierdute prin rau, urcand speriate traseul spre Piatra Arsa cu gandul la un posibil urs iesit in cale. Am descoperit-o cate putin. Ne intalneam mereu din intamplare. Mi-a acceptat propunerea sa scriu despre ea tocmai cand casa i se golea de toate amintirile. Descoperisem ca picta frumos, copilareste, ca dormise prin gari cu rucsacul in spate pentru a calatori, ca facea niste brose cu pisici de ma dadeau pe spate pe care am reusit sa le distrug cu mare usurinta, nici eu nu stiu de ce. Si m-am dus la ea acasa, am urcat in pod, am facut poze de sus, de acolo, am descoperit pereti scrisi, o casa din aceea veche, cu glazvant, ingrijita, luminoasa, primitoare. Ma cuibaream cu ea acolo. Am ras, ne-am sfiit, am vorbit, am si inregistrat ceva. Apoi a plecat si i-am spus sa-mi povesteasca despre Iasi. A trecut un an. Si ce daca?

Ana Neacsa: Simona... couchsurfing, dormit prin gari, Simcute, biciclete, pictura... si mai spune-ne tu!

Simona Pavel: Couchsurfing-ul si dormitul prin gari era Simona la 23 de ani. Bicicleta mi-a fost prietena timp de cinci ani, pana anul trecut, cand am plecat din Bucuresti si-am ajuns in Iasi... cu faimoasele lui coline. Simcute si pictura sunt sinonime si, chiar daca fac pauze lungi ai dese de la ele, raman activitatile mele de suflet, de care nu pot sa ma despart. Sunt om de comunicare prin formare academica si artizan prin autoinstruire. Cand eram mica, parintii n-au găsit nici un talent in mine, desi m-au dat la pian, la karate, la gimnastica si cine mai stie ce. Am incercat cate putin din toate, dar nimic nu ma pasiona. Cu toate astea, tin minte un moment esential: primul meu sentiment de mandrie. Coincidenta face sa fie un concurs de creatie. Fara sa fi avut vreun interes in pictura, am ales sa particip printr-o plansa in acuarele la un concurs la gradinita. Aveam 5 ani. Liniile, cercurile, punctele parcă se pictau singure, simetrice, intr-o lucrare abstracta care parca imi era dictata de sus. Nu stiu de unde-mi veneau ideile, dar eram mandra de ele. Si am fost si mai mandra cand am primit confirmarea tuturor participantilor, care mi-au ales pictura ca fiind de departe cea mai frumoasa. Sentimentul s-a repetat mai tarziu la o olimpiada la limba romana, unde cuvintele parca veneau in valuri. Vezi, nimic nu e intamplator. Peste zeci de ani am ajuns sa studiez jurnalism si m-am apucat sa desenez. In rest, ascult zilnic radio belgian in timp ce lucrez, fac excursii pe Google Maps cu street view, vizitez saptămanal biblioteca judeteana si citesc cel putin trei carti simultan. Ador memoriile si jurnalele, iar jurnalul lui Eliade, al Oanei Pellea si scrisorile lui Van Gogh m-au ajutat sa trec peste lunile grele de după ce-am parasit Bucurestiul.

Ana Neacsa: Zambetul acesta... de unde vine? 

Simona Pavel: De la cel care-l starnește Sincer, de multe ori ascunde politete sau timiditate. Candva era sa nu fiu acceptata intr-un program de internship din cauza ca nu paream serioasa, tot zambind eu acolo sa las o impresie buna. In ultima vreme, insa, aleg sa zambesc mai mult in interior.

Ana Neacsa: De unde si incotro? 

Simona Pavel: De la km 0 al Bucurestiului intr-un loc pe care probabil ca l-as fi iubit daca m-as fi nascut aici. Asa, Iasiul meu drag s-ar putea sa fie doar un popas, un nou loc de plecare. Prietenii mei de aici zic ca nu mai plec nicaieri, ca am un apartament de invidiat si o viata linistita. Dar nici o casa de vis nu ma tine pe loc si viata linistita ma plictiseste. Nu asa se face istorie. Incotro, sper sa aflu si eu cat mai repede. Astept momentul si locul potrivit. Nu exclud nimic, soarta poate sa-si faca de cap cu mine. Ma pregatesc pentru admiterea din vara la arte, dar imi caut si mastere pe new media la universitati din Europa. Parintii mei, insa, s-ar putea sa fi ajuns in locul bun. La 30 de km de Iasi, pe dealuri, printre codri, au lasat 30 de ani in urma si-au imbratisat viata simpla, dar atat de grea in realitate. Viata la tara. Eu una as fi facut la fel in locul lor, dar poate nu cu atata avant si curaj. 

Ana Neacsa: Ce iti place cel mai mult la viata ta? 

Simona Pavel: Persoanele care au trecut prin ea si au lasat urme. Si cele care au decis sa ramana, chiar si de la distanta.

Ana Neacsa: "20 de ani într-un camion de 4 tone." Cum e sa pleci, cum va fi sa incepi? 

Simona Pavel: Asta e intrebarea la care trebuia sa raspund acum un an. N-am reusit atunci, asa ca trisez acum, pentru ca stiu mai multe decat stiam atunci. Mutarea e ca o despartrie – si cui ii plac despartirile? S-au indesat multe lucruri in camionul ala. La unele s-a renuntat, unele au fost donate, altele s-au stricat in timpul renovarii noii case. E greu, vrei sa iei totul cu tine, pana si plantele in ghivece. Eu n-am tinut atat de mult la lucruri, cat la amintiri. Copilaria, adolescenta si inceputul tineretii sunt legate de acele ziduri de caramida. Pe astea nu ti le ia nimeni, bineinteles. Dar atunci cand am închis pentru ultima oara usa de fier si am aruncat cheia prin cutia postala, am stiut ca locul care declanseaza unele dintre aceste amintiri imi va fi inaccesibil de acum inainte. Si sunt multe amintiri, incepând cu prima mea zi de scoala. Pe 15 septembrie, dis-de-dimineata am parasit garsoniera din Teiul Doamnei, iar la pranz, dupa ce-mi cunoscusem invațatoarea si colegii, eram deja in casa cu scari interioare si camere inalte de la Universitate. Tin minte si acum gustul prunelor moi, tomnatice, pe care le rontaiam tolanita pe un teanc de reviste Magazin Istoric, in timp ce așteptam camionul cu mobila. Ma uitam pe ferestrele largi la strada linistita – pe-atunci fara masini - , iar vantul sufla slab prin perdeaua de la balcon. Si camionul era doar o remorca, iar mobila, atat de... insuficienta. 

Nu mai fusesem la Iasi de cativa ani, iar la tara, probabil din liceu. Habar n-aveam ce urma, dar am decis sa fiu aproape de ai mei in tranzitia asta. Primele zile a plouat fara oprire. Abia puteai sa-ti misti cizmele de cauciuc in glod ca sa ajungi la toaleta din fundul curtii. Un caine hamesit latra in ograda la oricine trecea pe drum si o haita de soareci ne vizita pe sub pat in fiecare seara. Saptămani de disperare si nopti nedormite. Da, a fost o schimbare pe cinste. Acum iti scriu din noul meu atelier care, in fiecare dimineata, timp de o ora, se inunda de lumina celesta. Marea mea bucurie e ca spatiul de lucru nu mai coincide cu locul de odihna sau de luat masa. In sfarsit, am cate o incapere pentru fiecare activitate, iar energiile se distribuie de-acum armonios. E placut, dar sunt momente in care-mi zic ca n-am nevoie in realitate de atata spatiu. Mi-am creat deja propria harta a orașului, cu locuri de suflet, amintiri si evenimente. Dintre toate, cred ca biblioteca e cea care m-a salvat in primele luni, cand nu aveam nici internet, nici prieteni. Si i-am rămas fidela de atunci. Nu m-as fi gandit ca ma voi intoarce la lectura cu furia din verile copilariei. Am citit in jumatate de an mai mult decat in 5 ani de studii universitare. Atatea minti de patruns, atat de putin timp. Iar bibliotecara de la sectia de arta e un fenomen rar. Mereu imi recomanda cate o auditie inedita, un disc nou, „pe care nu-l gasesti pe internet”, zice ea. Insa cea mai mare bucurie de la „marea mutare” incoace ramane drumul de 30 de km de la Iasi pana la parinti, la tara. De cand sunt aici, am vazut padurea cum se transforma de la un anotimp la altul si nu ma satur. E ca si cum m-as plimba printr-un tablou viu, iar viata mi se pare, dintr-o data, o opera de arta. Sunt momente in care ma emotioneaza pana la lacrimi si atunci multumesc Domnului ca m-a smuls dintre betoane si mi-a deschis ochii. Si privesc si stiu ca lumea e mare si am atatea locuri de vazut, ca nu ma pot opri aici decat pentru scurt timp. Ajung la parinti, iar Haplea ma intampina cu topaieli, s-o smotocesc. Pisicot se ivește si ea curioasa de după casa, iar cocosul isi flutura aripile tinere in aer. Parintii isi savureaza cafeaua la bucatarie. Mama citeste instructiunile de la noul incubator electronic, tata isi testeaza rindeaua. Ziua de lucru incepe. Fiecare isi ia harletul de coada si merge in gradina. A venit primavara. Si se implineste un an de cand viata se deruleaza dupa alte ritmuri. Mai naturale, mai umane. Cat despre mine, astept ziua cand o sa-mi fac din nou bagajele. Pana atunci ma plimb, citesc, pictez, modelez, respir...

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi?

Simona Pavel: Pe cativa ii vedem la stiri, premiati, in plina glorie... si e minunat ca li se recunosc meritele. Ei devin modelele de azi si de maine.

Ti-as vorbi totusi despre cei carora nu li se ridica statui, dar care-si fac treaba la fel de eficient, pentru binele tuturor. Sunt oamenii din umbra, din spatele serviciilor de zi cu zi, indispensabile in viata noastra moderna. Ma gandesc ca apa nu vine singura la robinet, internetul nu pica din cer, gunoiul nu ramane in tomberonul in care l-am aruncat, picioarele nu ma duc singure in timp util la parinti acasa. Sa nu mai vorbesc de traseul mancării pana ajunge in farfuria mea. In spatele acestor detalii stau oameni care-mi iau de pe umeri griji si-mi ofera timp pentru pictat. Pe unii dintre ei pot sa-i vad. Altii lucreaza inchisi in spatiul lor, iar rezultatele muncii lor ajung in final la mine. Asa functioneaza societatea si, la scara mare, universul. O mica schimbare in lanțul asta uman si totul se poate dezechilibra.

Oamenii astia nevazuți fac zilnic gesturi pe care, din graba, tindem sa nu le observam. De pilda, frumos este soferul care, la cursa de la 5 dimineata, stinge luminile in autobuz si le mai ofera o ora de somn navetistilor. Frumosi sunt oamenii de la care-am cumparat odata un pepene, dar la care-am sfarsit prin a lua masa impreuna, ca o mare familie. Nenumarati sunt frumoșii pe care nu-i cunosteam si care mi-au oferit adapost, masa si vorbe bune pentru cateva clipe de prietenie. Da, trebuie sa cascam bine ochii. Uneori, un zambet din inima, un multumesc si o strangere de mană conteaza mai mult decat salariul lunar.

Simt nevoia, insa, sa va dau spre citire si cateva franturi de conversatii pe care le-am purtat. Veti vedea ca totul se face randuri, randuri, cu lumini si fire de praf.

Ana Neacsa
Sunt atat de incantata de martisoare si de casuta ta incat... mi-ar placea sa fac un articol cu tine pentru proiectul "oameni frumosi". Si mi-ar placea sa te pozez in casuta ta muncind, pictand, dormind, visand, citind, daca ai fi si tu de acord. Si bineinteles, voi vrea sa imi raspunzi la cateva intrebari. Ce zici?

Simona Pavel
Of, n-am uitat, chiar ieri ma gandeam la tine. Doar ca nu stiu cum si cand o sa se intample. Este o atmosfera tensionata in casa de cand cu mutarea. Nu cred ca o sa iasa decat daca facem o sedinta fix dupa ultimul transport de mobila. Acum e plina casa de lucruri si cutii. Problema e ca nu stiu daca o sa mai fiu aici la ultimul transport... Te mai anunt cand aflu si eu vesti si cand se mai calmeaza spiritele. Te pup!

Simona Pavel
Ana, dear, casa e goală și eu sunt libera. Daca gasesti timp azi, maine sau marti, poti trece pe la mine sa vorbim si sa ne tragem in poze!! Crina si-a luat liber luni si marti de la birou sa mai hoinarim, deci ai ocazia s-o revezi si pe ea. Miercuri dupa-amiaza predam cheile casei. Te pup!

Ana Neacsa
Nu mai stiu numarul casei.. parca 39?

Simona Pavel
Str. Coltei 38. Farmacie verde pe stanga cum vii dinspre spitalul Coltea, pe dreapta magazinul cu halate medicale. Langa, inainte de parcare, e usa mea neagra.

Ana Neacsa
Draga mea,
Sper ca e bine in noua casuta, ca imbratisezi tot ce ti se intampla cu sufletul si mintea deschise.
Daca ai vreun of si pot ajuta, cu mare drag ascult si incurajez.
Sper ca deja incepi sa gandesti atelierul si ca prind forma casuta voastra, visele voastre.
Imbratisari calde si zambete. 

Simona Pavel
Ana, imi este tot mai greu aici. Entuziasmul e pe sfarsite si incepe munca grea. Pana acum numai dezamagiri.
Orasul nu-mi transmite energii bune si nu gasesc apartament cum imi doresc. In orice caz, sunt toate prea scumpe si nu cred ca e o investitie buna. Nici la tara nu-i viata roz. De cand am ajuns abia daca dorm noaptea din cauza soriceilor...
Cel mai rau e ca nu pot lucra. Nici internet n-am ca lumea. Am temporar un stick de la digi cu care pot sa-mi citesc mailul si să intru pe facebook sa devin nostalgica. Dar nu pot descarca fisierul de la transfer, ca durează o zi intreaga. La tara prind un semnal slab de la primarie, insa trebuie sa ies in curte si pana acum a tot plouat...
Din pacate astea sunt vestile. Incerc sa nu disper si sa ma gandesc la alte strategii. Deja imi e tare dor de Bucuresti Te pup si mai dau vesti in curând. Multumesc mult pentru pozici, abia astept sa le vad!

Ana Neacsa
Eu zic asa... Schimbarile aduc inceputuri noi de care ne e teama si fata de care suntem reticenti, dar au rostul lor. Uneori ne adaptam, alteori nu. Bucurestiul nu se muta, insa. El te primeste cu bratele deschise, daca vei vrea sa te intorci. Pana una alta, poate iti gasesti rost, energie. Deschide-ti nitelus sufletul si gandeste optimist. Ajuta enorm. Si gaseste mici placeri de care sa te agati. Fac bine. Mai departe traim si vedem. Eu am mai postat doua pozici cu tine, zambaret asa cum iti sta bine.
Cu viata la tara te inteleg, dar are si ea farmecul ei. Cand mai vii prin Bucuresti, mai iesim, mai povestim. Pana atunci, sunt aici, cu tot netul prost de pe lume. ;)) >:D< Si curaj!

Ana Neacsa
Prieteni noi, bag seama. Ce mai faci? Cum mai e cu acomodarea? Ti-ai gasit locsor? Imbratisari si astept vesti.

Simona Pavel
Howdy! Sunt la biblioteca pentru o tara de net. In principiu totul e ok aici, m-am acomodat cu orasul si-mi place intr-o anumita masura. Mi-am luat si apartament, dar inca ma tine pe loc ca trebuie renovat. Legatura cu lumea e inca precara, ca n-am net acasa nici la parinti, nici la Iasi. Dar asta se va remedia in curand. Vorbim atunci pentru interviul nostru vechi, ca de pe tableta abia pot scrie doua vorbe. A, intre timp mi-am luat si eu aparat foto, cu camera video si mi-s tare incantata cand mai surprind un moment cheie din noua noastra viata: o gaina noua, niste puiuti, un purcel Te imbratisez si sper sa revin in lume cat mai repede. Tu cum mai esti in rest? Planuri frumoase de vara?

Ana Neacsa
Hi hi... deja avem veselie pe aici. Si soare. Si drumuri noi de parcurs. Ma bucur ca ti-ai gasit apartament, ca ai locsorul tau. Si ma bucura ca incep sa se miste lucrurile. Vorbim pentru interviu cand va fi sa fie. Sa nu uitam de el, atata tot. In rest, zambete sa fie.
Ohhh... pai atunci, astept pozici si filmari. Si pe mine ma tot incanta filmatul de la o vreme. Si am idei. Unde pui? :)) E un prieten bun si iti deschide usi un aparat foto, mai ales intr-o lume noua. Asa ca tine-l aproape! […]
Mai scrie-mi ce faci tu pe acolo, daca ai ragaz si timp. Pupici cu pisici! ;))

Simona Pavel
Buna, Ana. Marturisire.
Ma gandesc la tine constant de cand nu ti-am mai scris... dar n-am avut curaj sa te caut, ca te-am lasat balta cu interviul si mi-e rusine de-o sa intru in pamantul facebookului. Adevarul e ca, ultima oara cand am incercat sa-ti scriu, apartamentul meu inca era in lucru, iar eu eram la tara si nu aveam internet decat pe tableta. Am scris acelasi mesaj de 4 sau 5 ori sa-ti spun ca nu te-am uitat, dar de fiecare data am dat din greseala "back" si am pierdut ce scrisesem. Si uite-asa am crezut ca e un semn si nu ti-am mai raspuns atunci si-am asteptat, am asteptat si-am devenit foarte comoda indata ce m-am mutat in casuta mea, iar timpul a trecut si mi s-a parut ca nu mai are sens, ca nu mai e de actualitate.
Iata-ma deci in toata splendoarea neseriozitatii si comoditatii mele. Imi pare rau, din pacate nu merit sa scrii despre mine ca despre un om frumos.
Cat despre activitatea mea, m-am reintors la treaba cat sa nu ruginesc de tot si sa pot sa-mi platesc un an de studii daca intru la arte in vara. Incerc sa aduc cate ceva nou, ideile nu-s putine, dar timpul e atat de scurt.
In orice caz, sa stii ca am blogul tau in feed reader si-mi place mult sa te citesc. Descrii atat de savuros povestile din calatorii, ca-mi faci un chef nebun de plecat in hoinareli! Voiam sa-ti spun de multe ori asta, dar cum nu mai dadusem nici un semn...
Multumesc mult pentru mesaj si zambet Ce mai faci in rest? Sper ca-ti prieste inceputul de primavara si e in gandurile tale in plimbarile serviciu-acasa.

Ana Neacsa
Mai Simonica... cu atat mai mult meriti sa intri in proiectul meu. Mi se pare ca faci ceva deosebit, chiar daca nu mi-ai mai raspuns. Si nu trebuie neaparat sa vorbim despre locul pe care l-ai lasat in spate, cat despre cum o iei incetisor de la capat. Ma uit la fotografiile pe care le mai postezi si mi se pare o lume ideala, superba, insorita, linistita... nu stiu, imi place cum te zaresc, cum muncesti asa, in tihna. Tanjesc sa am asa ceva. Asa ca eu chiar vreau sa faci parte din proiect. Si lasand astea, ma bucur tare ca esti bine, ca te apuci de lucru, de facultate de arte. Ce de planuri!

Ana Neacsa
Mi-ar placea sa ne mai vedem. Si ai scris asa frumos despre tot... ma acaparezi. Esti un suflet tare floricica asa...

Simona Pavel
Ce frumos! Imi plac planurile si inceputurile si ideile. Ce ma bucur ca sunteti pasionati amandoi si puteti face asta impreuna. Cat mi-as dori sa lucrez si eu cu George un proiect al nostru.
Anglia, goodie! Visez si eu la orasele mici englezesti cu case de piatra si caramida, ferestre la nivelul ochilor si ziduri aglomerate de plante agatatoare. Stiu ca-i o imagine stereotipa, dar, de ce nu? La noi nu vezi asta .
Weekendul asta mergem la Piatra Neamt, ca e aproape dar n-am fost niciodata. Sarbatorim si noi 8 ani de cand ne stim sufletele. George imi zice mereu sa scad din anii astia un an petrecut in Belgia, unul pe care l-am hoinarit prin Europa si unul de cand m-am mutat la Iasi :))
Oricum, ma bucur ca mi-ai scris. Mi-ai facut ziua mai frumoasa. Si deja era soare.

Ana Neacsa
Si pe mine ma bucura tare orice particica o lasi aici. Cred in continuare si nu imi schimb parerea ca esti un omulet bun pe Pamantul asta. Ani frumosi inainte cu George si sa aveti zile frumoase la Piatra. E un orasel numai potrivit pentru asa sarbatoare.
Da, da, Anglia are ceva feminin pe care noi il cautam in toate. O sa plecam prin locsoare tainice. Am sa te port acolo, cu mine.
Anii trec, multi, putini, nici nu e timp sa ii numaram. Eu ii cam uit. Uit si ce varsta am. N-are importanta. Frumosi sa fie. Daca trec prin Iasi, te caut. Simt si eu ca ziua e mai insorita cu tine. Poate ne mai intalnim prin Bucuresti... tot intamplator?

Ana Neacsa
Nu am apucat inca sa citesc. Dar deja iti multumesc. Esti bucuria acestei zile. Acum sunt racita, dar deja zambesc si am ochii umeziti. Imi faci bine si te simt aproape de mine, desi departe. Abia astept sa le iau la rand. Nu ma grabesc niciodata cu interviurile, tocmai pentru ca oamenii din acest proiect au nevoie sa se simta in voia lor. Si, totusi, ai raspuns.
Stii ca de fiecare data cand trec pe langa strada ta din Bucuresti, ma gandesc la tine si ma impinge ceva sa merg, sa bat la usa aceea si sa vad cum arata acum acea casuta? De atunci, imi doresc un asa loc. O fi bine, o fi rau?! Ma astern sa citesc.

Ana Neacsa
Iac-asa... o sa mai am o intrebare pe care am decis sa o adaug tuturor articolelor: "Ce sunt oamenii frumosi?" Si multumesc ca ai scris cu drag si frumos. Cand scrii tu, sunt cu tine... si rar mi se intampla. Simt totul ca si cand as trai eu. Sunt atat de bucuroasa si de multumita! Mi-ai inceput frumos ziua.

Simona Pavel 

[...] tocmai m-am intors de la un film francez despre o mama si fiica ei la Paris, rusoaice, fara adapost. Poveste reala. M-a surprins de cate suntem capabili pentru un vis, o iluzie.
Am venit pe jos acasa, 30 de minute. M-am gandit la tine.
Noapte minune!

Ana Neacsa
Hi hi... Mai, tu chiar meriti sa fii aici. Cred ca am fi fost niste suflete pereche. Dar am sa te caut si am sa te pastrez in mine. Sa mai mergi, face bine si trupului, si sufletului, si mintii. Si sa visezi! Eu am vazut aseara un film Grand Hotel Budapest. Recomand. Filmul tau cum se numea? Zi cu drag!

Simona Pavel
Tu vorbesti numai din suflet.. asa ceva n-am mai intalnit. Mesajele tale sunt revigorante si cred ca ai puterea sa vindeci oameni.
Da, sa stii ca asociez mersul pe jos cu tine. In Bucuresti mereu ne intersectam intamplator in plimbarile tale spre casa. Si-mi aminteai de mine cand calatoream si mergeam pe jos zeci de km in fiecare zi.
Filmul de aseara se cheama Marussia. Pun pe lista Grand Budapest Hotel, multumesc.
Ma intorc la pictat. Maine este ziua unui prieten de aici. Un om frumos de altfel, prin gesturi mici.
Imbratisare!

Ana Neacsa
Sporuri multe si salutari florilor din Gradina Botanica. Iar tie, tot soarele zilei.

Simona Pavel
Muguras, iti scriu mai jos cateva ganduri despre oamenii frumosi. Sper ca ai avut un weekend infloritor. Eu m-am bucurat de compania familiei si ieri am facut o mica vizita spontana la o manastire. Acum vreau sa pictez o harta a Iasiului asa cum l-am descoperit intr-un an, cu locurile mele dragi..
Îmbratisari mii.
[...] Multumesc, Ana! Acum ma gandesc ca trebuia sa incep cu tine raspunsul.

Ana Neacsa
E primavara si primavara ne indeamna la frumos.
Se vede ca esti din alta poveste decat cea generala.

Simona Pavel
Draga Ana, poti structura textul oricum iti place tie [...] Il voi primi cu bucurie, ca pe un cadou special, asa cum sunt si pozele pe care mi le-ai facut la Bucuresti si care ma fac mereu să zambesc usor nostalgic.
Of, eu mi-am petrecut toata amiaza facand curat si acum sunt tare in urma cu lucrul. Asta e marele dezavantaj atunci cand stai acasa.. mereu e ceva de facut, un fir de praf enervant, o amprenta pe un geam, un pat nefacut, haine de spalat, vase murdare (si te-ai mira cate vase poate folosi o singura persoana!). Si e deja 15.30, iar la 17.30 ies sa văd niste documentare.
Dar am un copacel la geam care infloreste sub ochii mei si nu m-ar deranja sa treaca ziua intreaga cat stau si-l privesc/
Sa-mi mai dai vesti din cand in cand despre tine si primavara ta bucuresteana, bine?

Ana Neacsa
Draga mea,
Deja simt ca ne scriem ca niste vechi prietene. Si asta e ca dintr-un film de care imi place mie. Ma simt alfel. Ti-as scrie scrisori daca ti-as sti adresa. Cred ca s-ar potrivi.
Un om gaseste mereu ceva de facut in casa, mai ales daca e harnic. Dar cred ca e si frumos sa ai locul tau, sa il faci cum vrei tu, sa fie imaginatia ta, iubirea ta, visul tau, tot ce ai tu in tine si vrei sa rasfrangi in jur. Dar ce avem in jur e trecator.
Cred ca faci si tu multe pentru suflet si de aceea timpul pare sa nu ajunga. Dar il invartim noi, trece vremea, trec anii si ar fi bine sa multumim ca e cu rost. Chiar daca nu pare la prima vedere.
Salutari copacelului tau. Sa ii saruti petalele din partea mea. Si stai acolo cat iti e bine. Sa stii ca eu nu vin in inspectie sa vad cate fire de praf sunt pe tastatura.
Primavara mea e frumoasa.[...]
Si cam asta fac eu. Ma intorc la treburile corporatiei si imi imaginez ca ma plimb si ca sunt intr-o librarie cu scart scart in podele.
Au bientot, madmoiselle. Si ne auzim curand. Toate zambetele.

Ceea ce manutele ei isca puteti vedea aici, dar mai multe veti gasi pe site: http://simcute.ro/, Si toata povestea in imagini din ziua casei goale se afla la doi pasi: http://www.ananeacsa.ro/?gallery=simona