Nu ne cunoastem. Nu suntem singuri.

(Reactie la ceea ce am mai citit si auzit...)

De fapt, obosim. Si cand obosim, vrem liniste si singularitate. Nu singuratate. Traim cu o falsa impresie ca, undeva departe, ne vom descoperi. Eu cred ca, de fapt atunci ne golim cu totul si suntem mai fizici decat oricand, iar toata simtirea noastra e simpla. 

Nu, nu ne cunoastem. Nu avem cum. Ne cunoaste doar Dumnezeu. Pe parcurs, doar reusim sa ne dam seama de niste mecanisme dupa care functionam, dar macazul se poate schimba imediat. Pentru ca vrem sau pentru ca suntem determinati sa il schimbam. Si atunci se duce pe apa Sambetei toata cunoasterea noastra de sine.

Culmea, dupa liniste si singuratate, ne intoarcem la viata de dinainte. Dar ce vorbesc aiurea? De fapt, nu suntem niciodata singuri. Avem forte, energii, fiinte in jurul nostru. Chiar daca nu glasuiesc cu vorbe, ele sunt. Asa ca, oriunde am crede ca plecam in siguratate, nu ne izolam decat de oameni. Si atat. 

Singuratate!? Cred ca o luam pe campii daca ne cuprinde singuratatea. Si chiar de sunt multi cei ce sustin ca artistii au nevoie de singuratate pentru a crea, eu nu sunt de acord. Eu cred ca artistii creeaza din tanjirea de a nu mai fi singuri, de a se face intelesi, dar si pentru ca au in suflet imense fericiri sau frumoase impliniri. Si atunci nu se justifica deloc ideea singuratatii necesare artistilor. Si mai e inca o idee in care nu cred: ca cineva te poate impiedica sa creezi. Este vorba despre altceva, de fapt: de proasta alegere a persoanelor care te insotesc in timp ce tu iti propui sa creezi ceva sau de emotiile ce intervin cand esti cu acea persoana, mai puternice decat dorinta de a crea. 

Si nici nu ne dorim sa fim singuri cu adevarat. Ajungem sa regretam acest gand imediat ce avem initiativa sa il lasam liber. Natura si caile ei.

Suntem doar prea obositi de cate ne ies in cale. Iar iubirea e prea mare pentru ca singuratatea si cunoasterea sa iasa invingatoare. Si ne stim noi toate limitele? 

Liniste

 

Suna telefonul, ne trezim, dam drumul la televizor, mancam ceva in graba, ne indreptam spre metrou, acelasi traseu, aglomeratie, transpiratie, naduseli, zumzet. Sinele scartaie, cineva ne calca pe picior, ne afundam in randurile cartii. Ni se mai intampla sa ascultam povesti, cateodata zambim la auzul unui glas de copil, schimbam magistrala, lumea alearga, se inghesuie pana la refuz, pana cineva izbugneste. Si iar calatorim ca niste cartite, pe sub pamant. Coboram si lumea alearga din nou. Iar noi privim. Da... privim. De ce alearga lumea? De ce se agita? De ce contra cronometru? De ce se inghesuie sa prinda ultima secunda? Ultima secunda din ce?

Zambesc. O iau incet. As vrea si mai incet. As vrea sa fie mai multa liniste.

In timp ce sora mea imi spunea sa ma imaginez pe un camp galben intr-un exercitiu de relaxare, m-am pierdut. La final radeam cu pofta, dupa ce i-am spus ca al naibii daca puteam sa ma imaginez pe acel camp. Eu eram rasturnata cu rucsacul in spate in varf de munte, cu un zambet desenat pana la urechi, storcand sangele prin obraji. Acolo ma transformam intr-o materie fizica modelabila, in timp ce sufletul imi zambea. E ceva in aceasta intamplare. Mai mult decat...

E greu sa constientizam in alergatura asta nevoia de a ne opri. Punct. Si Nu de la capat. E greu sa ne rupem de ritm. Si, totusi, spiritul vrea atentie... de la noi. Ne vrea pentru el. Vrea sa il hranim cu inhalari curate. Vrea sa ne rupem de lume si sa urcam Acel Munte. Si sa facem ceva palpabil, firesc. Sa facem ceva pentru cei din jur. Iar concluzica vine la final. De fapt, am facut ceva pentru noi.

Liniste inseamna sa nu facem nimic. Sa fim fizici si spirituali, dar nu mentali. Sau doar putin, doar atat cat sa ne constientizam golul din noi. Liniste nu inseamna cuvinte, poate doar rasete, tipete, poate un zmeu vajaind in vazduh, poate o parapanta care aluneca pe valuri de aer in privirile noastre, poate doar marea pe care o ascultam cu ochii inchisi. Liniste e acolo unde ne constientizam pe noi, unde ne apune soarele si putem  privi in niste ochi blanzi ce ne zambesc, ori intr-o carte citita intr-o curte cu flori, pe inserat. Sau poate e melodia asta de la Sigur Rós' - Fjögur Píanó? Privitul acela in gol, deasupra norilor, moale. Si imbratisarea.

Avem nevoie de liniste, mai profunda decat ne-o oferim uneori. Arareori. E nevoie sa aruncam cat colo tensiunile, sa ascultam vantul, ploaia, sa ne contopim cu natura. Da, eu cred ca linistea vine din simbioza cu natura. Sa contemplam aerul, apa, clorofila, viata. Sa observam banalitatile si sa le crestem in noi pentru ca, de fapt, banalitatile sunt mari, sunt esentiale.

Acum astept sa vina ploaia. O ascult cum foieste prin frunze in nerabdarea de a se descarca. Va ploua. E liniste. Azi e ziua Ielelor, a dragostei. Sunt undeva departe si zambesc.  

http://www.youtube.com/watch?v=1R7xUyc97Ek