Vagabondul (17)

17... 7... 27... 

"- Gata!" 

In acea noapte a incremenit orasul si daca ar fi fost doar orasul! Tentaculele cristalelor de gheata s-au intins mai departe pana la parinti, pana la munti, in alte flori de piatra si prin alte case. In acea noapte, la -27 de grade afara, lor le-a fost teribil de cald. Sufletele lor obosite si neputincioase umblau sub asternut, in vartejuri. Devenisera parte din obisnuit. Nu mai erau ei, cei doi zburatori. Picasera in namolul ce ramane pe fundul apelor secate. 

Pescarusii agonizau deasupra raului inghetat bocna in cautare de hrana. Vagabondul a cumparat o paine si niste arpacas. Punga de graunte s-a rupt si zorzoane au cazut pe jos, in zapada alba. Oricum nu le interesau pe pasari boabele acelea mici. Bucatile de paine, insa, le-au facut sa vina incet-incet, in rotocoale din ce in ce mai apropiate, spre miezul si coaja care se inaltau in aer si picau, mai apoi, pe pojghita de apa intepenita. Un brad de Craciun parasit pe luciul apei celei lungi si tacute, canale fumegande, oameni fara maini, fara cap, fara picioare sau trup, doar ochi de sub hainele groase, nari ce se lipsesc si plamani ce dor de atata frig: asa era orasul prin care Vagabonul trecea cu sufletul lui gol, cu lacrimile lui calde. 

A iertat totul inca de atunci si a ascuns bine sub haina groasa amintirile ce inundau. Doar ce era frumos; de fapt, nici nu mai tinea minte altceva. 

Vara trecuta, cand s-a intors acasa dupa o lunga calatorie, "mainile calde" facusera curat in camera (cum ii placea lui), pregatisera ceai dulce si o imbratisare cu cei mai cutremuratori fiori ai dragostei. Atunci si-a dat seama ca nu mai exista nimic altceva decat o mare iubire care il leaga de prezent. Trecuse de cea mai mare incercare cu sufletul curat, asa ca mangaierea acelui moment l-a scuturat. A fost ca prima lor atingere. 

"- Sa nu mai pleci niciodata atat de mult timp de langa mine! Nu as mai suporta sa stam departe atata vreme!". "Mainile calde" nu fusese nicicand atat de cu sufletul pe fata, nicicand atat de sensibil, nicicand atat de frumos.

A plans de multe ori cand faceau dragoste. "Mainile calde" nu intelegea de ce. Il intreba, dar vagabondul nu raspundea niciodata. Cata emotie si implinire simtea atunci, cata frica descatusata, cata dorinta de a opri timpul in acel apogeu al vietii, cata iubire imensa care ii sugruma gatul si ii siroia lacrimi sarate pe fata. 

" - Ce frumos esti cand plangi!" i-a spus Vagabondului. "Stiu ca suna ciudat." 

Atunci a plouat cu soare. Licurici cadeau din cer, aurii. Ce minune! Se bucura Pamantul ca erau din nou impreuna si ca se iubeau nesfarsit.

Au fost la mare si un taciune i-a ars talpa. Apa sarata a sapat in rana. S-a jucat cu o umbrela colorata. Au umblat pe plaja inca rece, cu haine de imprumut, cautand o cafea. 

A fost randul "mainilor calde" sa plece. A gasit in pasaport un biletel: "Nu stiu daca ma vei mai gasi aici cand te vei intoarce." Dar l-a gasit acasa, tesandu-si panza ca o Penelopa rabdatoare. Au plecat la munte in ziua urmatoare si s-au iubit in nenumarate randuri. "Operatiunea CR2" au numit acele zile in care au umblat de nebuni in tot orasul sa caute niste baterii pe care nu le-au gasit. Se simtea gustul amar al ruperii, desi se iubeau cu liniste si soare tomnatec pe chipuri.

Cu cateva zile inainte sa inceapa gerul, erau la metrou. Vagabondul a scos telefonul din buzunar si cheile i-au cazut printre cei 5 cm ramasi intre usile ce se inchideau. S-au intors sa le caute, dar nu au mai gasit nimic. Desi in acea zi era soare puternic, iar "mainile calde" se umpluse de raze de soare care ii faceau parul sa "arda" de zambete, peste cateva zile a venit frigul. Nu mai era nevoie de chei.

De atunci, lumini s-au adunat in sufletul vagabondului, lumini si mult frumos despre ce a fost. Au fost fericiti si asta a insemnat totul. De atunci, neguri s-au strans in "mainile calde", neguri pe care le-ar sparge in stele mii daca ar putea.

Patinele au ramas atarnate in cui. Nu au mai reusit sa inceapa gheata impreuna, nici sa calatoreasca toata lumea, asa cum isi doreau. Nici sa aiba o casa in Chanmonix sau un restaurant al lor. Au devenit pamanteni.

E liniste. 1 + 1 nu mai fac 2, dar 7 se tot repeta.

Vagabondul (12) - Poveste nepublicata

Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)