Vagabondul (16)

In fiecare dimineata, in balcon ganguresc porumbeii orasului. E sunetul diminetii, cu cel al liftului, cu cel al espressorului si cu cel al soarelui care rasare in termopane. Porumbeii aduc vesti bune. Seara se roaga pentru pace si pacea vine dimineata si falfaie din aripi. Se trezeste sa deschida fereastra si vede blocuri ca o mare gri presarata cu aur si pasari; seara - antene, apusuri si stoluri.

Odata cu aer proaspat, in camera intra si vesti pasaresti. Se construiesc cuiburi chiar in balcon. Sunt acolo un brad chelit de la Craciun, flori cutezatoare in ghivece mari, un butoi, niste borcane, un uscator de rufe si niste turturele. Si loc, si fire de impletit pentru cuibul inceput odata cu Buna Vestire. E sunetul care i-a lipsit peste iarna... "Sa nu afle tata!"

- Au facut ou porumbeii. Sa nu afle tata! 

- Da' de ce?

- Pai le ia ouale si le arunca.

E martie si florile se opresc sa mai hiberneze. Au mocnit destul, ascunzandu-se in amorteala. Se grabeste de la munca deoarece i-a venit ideea sa picteze un tablou cu lalele. Cumpara pentru "mainile calde" cate un buchet in fiecare saptamana: mereu 5 albe si 2 mov. De vreo saptamana instalase sevaletul si tot astepta momentul acela in care va exploda daca nu va ordona pensulelor sa zboare ca porumbeii. Intr-o ora si jumatate a terminat tabloul. Umbros putin, cu o picatura de soare pe o petala. Lucrase cu asa ardoare, copilaros, neslefuit, aducand a Van Gogh in dezordine si lipsa de tehnica. Isi iubea creatia si o privea cu mandrie. Abia astepta sa vina "mainile calde" acasa sa vada tot. Astepta momentul facandu-se ca citeste din "Scrisorar" in pat, nepasator si nestiutor. 

- Uuuu... Ia uite ce a facut el aici! Ha, ce frumos a iesit! 

Rade cu gura, cu ochii, cu mainile. Ce multumire ca ii place!

- Sa ii arati si lui tata! Tata, dupa ce mananci, sa vii sa vezi ceva!

"Sa nu afle tata!"...

- Bai... ce ai facut tu aici? Pai daca te pricepi asa bine, sa imi zici sa iti mai dau panze! Am o gramada.

Vagabondul zambeste multumit, rosind putin. I-a placut lui "tata", pictor renumit in orasul asta mare. "Inseamna ca sunt pe drumul cel bun."

- Stii ce a facut tata? Nu mai avem ce gati la cina: a luat oul porumbeilor din cuib. Rade usor, dar stie ca nu a reusit o gluma cu asta. Si mai stie ca umbrele care incep sa se vada pe chipul din fata sa nu vor disparea.

....

A aflat tata... Amar e gustul unui ou stramutat! 

Nu o sa mai auda porumbeii dimineata, dar nu e asta... Nu o sa mai fie puiul! Au construit o casa pentru el, au muncit patru aripi si doua pliscuri pentru asta zi de zi. Au impletit la casuta aceea cu atata dragoste si cu atata naturalete, cu "buna vestire" cu tot. Dar tata a aflat si oul nu mai e. Nici nu vrea sa stie ce s-a intamplat cu el. Isi imagineaza doar un pui in acel ou trimis departe de parintii lui. AMAR! Isi aduce aminte de puii cazuti din cuiburi, de cand era mic si ii gasea pe poteci sau prin iarba. Ce rozalii si fara puf erau, ce vinisoare violete se vedeau de sub pielea stravezie, ce ochi bulbucati si acoperiti cu pleoape, ce urati erau! Nu stia ce sentiment il incerca atunci cand ii descoperea: de admiratie, de repulsie, de mila. Stia doar ca il cuprindea o tristete imensa cu gust de amar. Aflase ca, odata cazut din cuib, puiul nu mai putea fi salvat de pasarea parinte. Murea in iarba neajutorat. Nu putea face nimic. Absolut nimic. Lasa fiinta acea mica, urata, sa moara. De unde zbor?

A aflat tata...

In salbaticie

Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.

Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk