Jurnal haios de Turcia - partea 2

Jurnalul meu continua aici, poate nu chiar asa de atractiv ca in prima parte.

Prima moschee vizitata. Tot dand tarcoale intrarii, a venit un turc care stia sa vorbeasca in engleza. Aleluia! Observand ca am aparatul foto la mine, mi-a spus ca pot intra, chiar si in timpul rugaciunii (lucru INTERZIS femeilor, dar pe care l-am aflat mai tarziu), sa fac fotografii. Asa ca, avand un sal la gat, mi-am acoperi capul cu el, m-am descultat (nu mi-am spalat picioarele, asa cum faceau turcii care intrasera inaintea mea) si am intrat, incepand sa taca-paca prin interior. Turcul meu si-a terminat rugaciunea inaintea celorlalti, a iesit afara, a luat motocicleta parcata acolo si dus a fost. Unul dintre turcii care au ramas pana la final, a iesit manios, strigand dupa cel ce tocmai o luase la sanatoasa, tot incercand sa imi spuna mie sa sterg fotografiile. Am profitat de faptul ca nu stia engleza si m-am prefacut ca nu inteleg ce spune (nu ca as sti turca, dar iti dai seama din semne ce spune omul). Am aflat ulterior ca moscheea este, de fapt, un loc de socializare pentru barbati, locurile de rugaciune putandu-se amenaja in orice loc considerat curat, linistit, ascuns de tumultul zilei.

Bineinteles ca am dat de romani acolo, ducandu-ma sa fotografiez pe cei ce se dadeau pe topoganele din complexul hotelier, dar si la concursurile tinute la spectacolele de seara.

Ne-am imprietenit cu chelnerii care munceau de zor de dimineata pana seara. Din cauza faptului ca sora mea i-a dat prea multa atentie unuia dintre ei, acesta a inceput sa se tina de capul nostru, rostind intruna numele surorii mele. Mereu ne confunda, insa, si nici el nu mai stia care-i una si care-i cealalta. Ii priveam, totusi, cu duiosie si cu mila pe chelneri pentru truda lor.

Intr-o zi, mergem la delfinariu (se pare ca cel mai mare din Europa). Ma asteptam la ceva mai spectaculos, dar mi-am dat seama ca a fost destul de greu pentru animalute sa faca atatea tumbe, rasuceli, sarituri, sa danseze pe muzica lui Michael Jackson, sa se pupe cu ingrijitorii, toate pentru noi. Cu aceasta ocazie am aflat si ca, pentru a ne bucura noua ochii, aceste animale sunt infometate.

La primarie aflam ca nepotismul este incurajat. Imi inchipui ca vi se zburleste parul la asemenea veste, dar aici se respecta acest principiu. Totusi, noi nu suntem turci si turcii nu sunt romani.

Fac si primul meu targ cu o frumoasa turcoaica, ce vindea paturi de pat, ocazie cu care imi dau seama ca ma pricep binisor la acest capitol, asa ca sora mea ma incurajeaza si pentru urmatoarele zile.

Intr-o zi mergem in croaziera in Alanya. O zi groaznica pe bani multi. Ne invarte de colea pana colea, iar numai cei ce stiu sa inoate se pot bucura de numeroasele opriri. Vedem o stanca, un turn rosu, un fanar, o cetate, corabii multe cu care ne intrecem pe valuri, niste fortificatii, golfulete si cam atat. Eu si sora mea suferim cot la cot cu raul de mare. Ne sucim, inghitim, privim in departari, ne culcam pe brate, ne dam peste cap sa anulam senzatia ce pornea din gat, gata sa faca bucurii atat pentru noi, cat si pentru cei din jur. Ametim numai cand privim stanca rosie pe langa care trecem si reusim sa mancam din pranzul “copios” doar pepene si paine. Urcam sus la “spectacolul” cu dansatoare din buric si imi zic ca pana si bunica ar dansa mai bine decat doamnele din fata mea ce isi fataie soldurile ca niste masini telighidate. Program de “entertainment”. Nu zau? Pana la urma, ma tolanesc frumusel pe bancheta, scot picioarele la interval pe marginea corabiei si trag un pui de somn nemaipomenit, care ma face sa uit de toate si de tot. Halal zi! Catalogare definitiva: croazierele nu sunt pentru mine.

In Antalya plecam pe o zi ploioasa, la cumparaturi. Ne duc oamenii in magazine cu aur, piele si haine de firma. Participam si la o prezentare de moda. Ihaaa. Ce mai, ne dau pe spate. “Bheeeiii baiete, dar nu suntem de bani gata”, spunem noi pe susotite. Nu reusim decat sa vedem ridicolul intamplarii. Dupa toate astea, program de voie prin bazar. Zicem sa mancam si noi o saorma de la mama ei, dar alegerea mea s-a dovedit a fi una dintre cele mai proaste. Poate si pentru faptul ca eram pe fuga, afara turna cu galeata, noi ne fataiam prin bazar si prin magazine sa gasim ceva cadouri pentru acasa, saorma mea cu muuuulta ceapa rosie si rosii crude mi se pune exact de-a curmezisul. Apuc sa fur cateva fotografii, dar ma supar tare ca nu am mai mult timp sa petrec pe acolo. In final, dupa ce ne mai si ratacim, reusim sa ajungem la autocar.

Ca parere de ansamblu, Turklerul, alaturi de intreaga salba de statiuni din zona, mi s-au parut niste orase artificiale, cu hoteluri pompoase si destul de kitchioase. La final, eram satula de mancarea fara gust specifica serviciilor all inclusive, de mancat numai chestii uscate din cauza problemelor cu stomacul, de cantecul ce se auzea de la moschee zi si noapte, de agitatia din acele zile, de limbile turca si engleza. Am admirat, insa, cum stiu sa scoata bani din piatra seaca, faptul ca sunt muncitori, serviabili, zambitori, curati, ca ingrijesc fiecare fir de iarba plantat in ariditate, pastrarea traditiilor si faptul ca au niste drumuri impecabile.