Jurnal haios de Turcia - partea 2

Jurnalul meu continua aici, poate nu chiar asa de atractiv ca in prima parte.

Prima moschee vizitata. Tot dand tarcoale intrarii, a venit un turc care stia sa vorbeasca in engleza. Aleluia! Observand ca am aparatul foto la mine, mi-a spus ca pot intra, chiar si in timpul rugaciunii (lucru INTERZIS femeilor, dar pe care l-am aflat mai tarziu), sa fac fotografii. Asa ca, avand un sal la gat, mi-am acoperi capul cu el, m-am descultat (nu mi-am spalat picioarele, asa cum faceau turcii care intrasera inaintea mea) si am intrat, incepand sa taca-paca prin interior. Turcul meu si-a terminat rugaciunea inaintea celorlalti, a iesit afara, a luat motocicleta parcata acolo si dus a fost. Unul dintre turcii care au ramas pana la final, a iesit manios, strigand dupa cel ce tocmai o luase la sanatoasa, tot incercand sa imi spuna mie sa sterg fotografiile. Am profitat de faptul ca nu stia engleza si m-am prefacut ca nu inteleg ce spune (nu ca as sti turca, dar iti dai seama din semne ce spune omul). Am aflat ulterior ca moscheea este, de fapt, un loc de socializare pentru barbati, locurile de rugaciune putandu-se amenaja in orice loc considerat curat, linistit, ascuns de tumultul zilei.

Bineinteles ca am dat de romani acolo, ducandu-ma sa fotografiez pe cei ce se dadeau pe topoganele din complexul hotelier, dar si la concursurile tinute la spectacolele de seara.

Ne-am imprietenit cu chelnerii care munceau de zor de dimineata pana seara. Din cauza faptului ca sora mea i-a dat prea multa atentie unuia dintre ei, acesta a inceput sa se tina de capul nostru, rostind intruna numele surorii mele. Mereu ne confunda, insa, si nici el nu mai stia care-i una si care-i cealalta. Ii priveam, totusi, cu duiosie si cu mila pe chelneri pentru truda lor.

Intr-o zi, mergem la delfinariu (se pare ca cel mai mare din Europa). Ma asteptam la ceva mai spectaculos, dar mi-am dat seama ca a fost destul de greu pentru animalute sa faca atatea tumbe, rasuceli, sarituri, sa danseze pe muzica lui Michael Jackson, sa se pupe cu ingrijitorii, toate pentru noi. Cu aceasta ocazie am aflat si ca, pentru a ne bucura noua ochii, aceste animale sunt infometate.

La primarie aflam ca nepotismul este incurajat. Imi inchipui ca vi se zburleste parul la asemenea veste, dar aici se respecta acest principiu. Totusi, noi nu suntem turci si turcii nu sunt romani.

Fac si primul meu targ cu o frumoasa turcoaica, ce vindea paturi de pat, ocazie cu care imi dau seama ca ma pricep binisor la acest capitol, asa ca sora mea ma incurajeaza si pentru urmatoarele zile.

Intr-o zi mergem in croaziera in Alanya. O zi groaznica pe bani multi. Ne invarte de colea pana colea, iar numai cei ce stiu sa inoate se pot bucura de numeroasele opriri. Vedem o stanca, un turn rosu, un fanar, o cetate, corabii multe cu care ne intrecem pe valuri, niste fortificatii, golfulete si cam atat. Eu si sora mea suferim cot la cot cu raul de mare. Ne sucim, inghitim, privim in departari, ne culcam pe brate, ne dam peste cap sa anulam senzatia ce pornea din gat, gata sa faca bucurii atat pentru noi, cat si pentru cei din jur. Ametim numai cand privim stanca rosie pe langa care trecem si reusim sa mancam din pranzul “copios” doar pepene si paine. Urcam sus la “spectacolul” cu dansatoare din buric si imi zic ca pana si bunica ar dansa mai bine decat doamnele din fata mea ce isi fataie soldurile ca niste masini telighidate. Program de “entertainment”. Nu zau? Pana la urma, ma tolanesc frumusel pe bancheta, scot picioarele la interval pe marginea corabiei si trag un pui de somn nemaipomenit, care ma face sa uit de toate si de tot. Halal zi! Catalogare definitiva: croazierele nu sunt pentru mine.

In Antalya plecam pe o zi ploioasa, la cumparaturi. Ne duc oamenii in magazine cu aur, piele si haine de firma. Participam si la o prezentare de moda. Ihaaa. Ce mai, ne dau pe spate. “Bheeeiii baiete, dar nu suntem de bani gata”, spunem noi pe susotite. Nu reusim decat sa vedem ridicolul intamplarii. Dupa toate astea, program de voie prin bazar. Zicem sa mancam si noi o saorma de la mama ei, dar alegerea mea s-a dovedit a fi una dintre cele mai proaste. Poate si pentru faptul ca eram pe fuga, afara turna cu galeata, noi ne fataiam prin bazar si prin magazine sa gasim ceva cadouri pentru acasa, saorma mea cu muuuulta ceapa rosie si rosii crude mi se pune exact de-a curmezisul. Apuc sa fur cateva fotografii, dar ma supar tare ca nu am mai mult timp sa petrec pe acolo. In final, dupa ce ne mai si ratacim, reusim sa ajungem la autocar.

Ca parere de ansamblu, Turklerul, alaturi de intreaga salba de statiuni din zona, mi s-au parut niste orase artificiale, cu hoteluri pompoase si destul de kitchioase. La final, eram satula de mancarea fara gust specifica serviciilor all inclusive, de mancat numai chestii uscate din cauza problemelor cu stomacul, de cantecul ce se auzea de la moschee zi si noapte, de agitatia din acele zile, de limbile turca si engleza. Am admirat, insa, cum stiu sa scoata bani din piatra seaca, faptul ca sunt muncitori, serviabili, zambitori, curati, ca ingrijesc fiecare fir de iarba plantat in ariditate, pastrarea traditiilor si faptul ca au niste drumuri impecabile.

Jurnal haios de Turcia - partea 1

Dupa aventura mea cu pasaportul, expusa cu ceva timp in urma, trebuia sa urmeze o calatorie pe masura. Asa ca, desi cam tarziu, am sa povestesc pataniile mele din excursia in Turcia de anul trecut.

Luat pasaport, plecat in Delta, sosit inapoi si gasit casa cu fundul in sus. Uuuu daaa... Mobila pe alt perete, hainele care pe unde, paturile pline de cutii, sosete, cabluri si ce se mai gasea prin casa noastra careia nu ii lipsteste mai nimic. Buun. Ma calmez, desi aveam treaba buluc cu pregatirea noului bagaj. Doar trebuia sa plec a doua zi.

Eehh... si soseste dimineata. Zicem sa nu caram ditamai trolerul dupa noi pe jos pana la metrou si luam si noi unul din autobuzele pe care nimeresti control din an in Paste. Galceava de cum am pasit in “mirificul” si “civilizatul” mijloc de transport bucurestean pe care nu il iau decat in caz de forta majora sau cand sunt cu cineva care nu are chef de mers pe jos. Deci control. Noroc... dar noroc ca aveam un bilet cu doua calatorii, compostat o singura data cu alta ocazie. Scot si compostez. Sora mea, draga de ea, isi lasase abonamentul acasa ca deehh... pleca in Turcia unde nu ii mai trebuia docomentul dupa ea. Cine s-ar fi gandit? Bineinteles ca nu am putut decat sa coboram si sa asteptam pe cineva sa fuga intr-un suflet vreo 3 statii sa ne aduca plasticul cu pricina pentru verificare. Ce conta ca noi pierdeam avionul? Nu si nu, vroiau bucatica care avea sa le aduca confirmarea.

Ajungem la aeroport. Acolo, cineva mi-l ia si mi-l tuca pe al meu "insotitor". Moment amuzant pentru ca diferenta de centrimetri il facea pe "pupacios" sa se ridice considerabil pe varfuri. Cunostinta intre barbati.

Dupa controale, scos cureaua, pus iar cureaua, platit 2 ape 18 RON (tulai ca nebuni mai sunt cu preturile astea), decolam. Primul meu zbor. Cum a fost? Pai turbulente, testament in gand ("primul mesaj il trimit lui X, daca apuc si nu fac infarct pana cand ma prabusesc"), furtuna deasupra Istanbului (dehh... s-au gasit sa vina atunci inundatiile si sa ploua in 2 ore cat in 6 luni), dar aterizam teferi. Hiuu. Noroc cu Mihaita, copilasul din fata noastra, care a facut sa treaca timpul mai repede.

Caldura mare, dom'le in Antalya. De pe la 20 de grade ajungem la 40, infofoliti ca pentru tarisoara noastra. Plecam spre hotel, cu grija mare la bagajele unui domn care si le cam uita pe unde le lasa. Pe drum, un autocar se strica. Vine cineva de la agentie, rezolva treaba, pleaca autocarul dupa care iar se strica. Treaba de Romanica, ce mai. Eehh... vine alt autocar, transfera "incarcatura" de primari in alt mergator pe sosele si gata treaba. Noroc ca nu am mai nimerit si ghinionul acesta.

Eeii... mult nu apucam sa vedem, decat o mare intindere de sere, autostrazi facute ca la carte, blocuri de maxim 4 etaje cu panouri solare. Vedem ca nenea soferul trece cu zel pe rosu, cand i se pune pata si nu prea pricepem noi care e faza. Noroc ca nu e nimeni disponibil sa-si lase inima sa-i sara din piept. Totusi, exista o explicatie: se pare ca, pentru a fluidiza traficul, soferii au dreptul de a trece si pe rosu. Reusim sa ajungem la primul hotel, unde turcii se tin mortis de noi sa nu cumva sa miscam 2 cm bagajul. Ne supunem in final. Cineva ne spune "Welcome to Africa". Il contrazicem noi, dar se pare ca domnisorul fotograf, cu care aveam sa ne intalnim si mai pe seara, o tinea una si buna.

Nimic memorabil pana a doua zi de dimineata cand lumea intreba in disperare de mine pentru a veni sa fotografiez tornadele ce se iscasera pe mare. Tulai: asta imi mai trebuia! Pana iau eu aparatul, "sucitoarele" se cam duc, dar mai apuc sa le vad, ceva mic, infim, dar imi zic "Slava cerului ca am scapat cu atat!". Asteptand ore in sir pana primarimea isi misca funduletele pentru a ne decaza si a ne muta la alt hotel, pe piciorul surorii mele se instaleaza tantarimea turceasca si incepe sa se infrupte cum stie ea mai bine.



Cu chiu, cu vai ne mutam. Asteptand sa ni se faca curatenie in camera, suntem martore la o patanie a doi angajati care, indeplinind activitatea lor de service room, au incurcat camerele, fericind un cuplu care a cam ramas cu gura cascata la primirea facuta in hotel. Dupa ce lucrurile s-au lamurit si am tras o portie de ras copioasa impreuna cu cei doi impricinati, fructele si vinul au ajuns in camera care trebuia, iar noi ne-am luat camera in primire.