Lumea plange

Metroul e un spatiu cu multe surprize si povesti! Saptamana trecuta a fost control?! Toata lumea stie ca asa ceva se intampla rar in Bucuresti. De mirata ce eram, am intrebat pe o doamna "legitimata" cum de imi este dat sa vad asa ceva. Azi nu se circula intre Eroilor si Grigorescu din motive "tehnice", motiv pentru care lumea care asculta muzica in casti, se uita in jur mirata cum restul oamenilor din metrou coboara buluc la Eroilor. Dar altceva vroiam sa povestesc.

De dimineata, am zarit doi tineri intr-o conversatie, in statia de metrou. Urc in metroul care tocmai sosise, dupa care intra si el, in ultima clipa. Ce apuc sa vad sunt lacrimile care ii sareau de pe obraji, in timp ce usile se inchideau si cum el se propteste intre ele cu piciorul si servieta. Nelinistea nu ii da stapanire si naste din ochii lui picaturi ce ii parasesc indignate ochii. Se duce, cu capul plecat, la usa urmatoarea vrand, parca, sa se izoleze de lume, de priviri intrebatoare. In acel moment m-am gandit la ce as putea spune sau face intr-un asemenea caz, la faptul ca acum, in mod normal, ar scoate telefonul mobil sa ii dea tinerei un mesaj. A scos mobilul, dar nu pentru mesaj, ci pentru inca un pas de izolare: muzica.

In week-end, am asistat la o scena cu un copil care a inceput sa planga pentru ca un caine l-a apucat de mana, in timp ce micutul incerca sa isi recupereze gogoasa cazuta pe loc. Dupa cocoloseli si variante ale intamplarii, s-a ajuns la concluzia ca nimeni nu era vinovat. Baietelul a continuat sa planga, dar si-a revenit, iar cutu si-a mancat linistit gogoasa. Asa e cand esti copil: uiti repede si treci la alta jucarie.
Azi de dimineata, o prietena mi-a spus ca a pierdut un catel. Pentru totdeauna. Si a plans, si plange, pentru ca asa e cand te atasezi de un suflet, asa e cand esti mare: durerile trec altfel.

Nu ai cum sa alini, ci doar sa intelegi. Mai poti doar sa incerci sa faci lumea sa zambeasca.