Gol de prea plin in muntii Retezat

Cu gol in mine de prea plin. Asa e dupa multa bucurie. De asa oameni cu suflete blande intalniti in Retezatul darnic, primitor, gentil. Colorat ca primavara islandeza cu bujori de munte, clopotei, flori galbene si licheni pravaliti odata cu stancile. Oamenii acestia mici care au vrut sa ia cu ei muntele acela mare. Si au reusit, bucati cat niste fiori.

Au pornit timizi, dornici si curiosi cu un tren lung de noapte, in care Ana Teodora le-a cantat despre tata cu o chitara noua si o voce putin ragusita. Pe intuneric, intim. Si parca somnul acela chinuitor pe scaune a fost mai bland asa. Dupa un mic dejun ad hoc in gara Petrosani si o vafa pe iarba, la umbra Ohabei de sub Piatra, au pornit impreuna cu ceilalti munteni pe carari cu pietris si fluturi multi, prin dumbrava cea minunata cu covor de muschi si stele, cu ferigi in deslusire si cascade tunatoare, cu rasini picurand pe brazii dezgoliti la poale. Mai apoi printre jnepenii in inflorire, ca niste lumanari in dezmat. Spune lumea ca iarna calci pe ei; iti vine sa crezi ce nebunie sa fii deasupra lor? Pasesti pe cararea din pietre ca o caprioara, te simti acolo cu natura, mangai acele si conurile fragede si reci si le dai ce ai mai bun din tine. Prinzi apusul fumegand dintr-un varf, cu pastel de gri galbui, tulbure si infrigurat. Poiana-i plina de lacusoare efemere, de flori cu puf de alb, de smocuri de iarba carnoasa si sanatoasa, de roz in trompete. Urci pe o piatra si te zgribulesti, scoti un baton de susan din buzunar si simti dulce si inserare. Ti-e teama de frigul care va veni, dar e doar in mintea ta. Nu vei fi singur. Si ce imens bland te cuprinde privind in jur!

Cabana Gentiana are trepte abrupte pe care ti-e teama sa pasesti. Agatate niste "cutite pentru ursi". Apa-i din izvor; faci un mic drum pana la ea. Paturile sunt ca in tabara de la Zarnesti. Adormi pe lana aspra si te trezesti neintors.

Cand a trecut prima zi? Un rasarit matinal, cu ochi carpiti, dupa ce telefoanele au luat-o razna, un urcus pe tancuri, topaind pe rocile ascutite si imbujorate de licheni in milioane de contururi, cu alaturari inzapezite si rau inflorat. Cam asa ajung sus oamenii nostri din ale caror trupuri ies aburii diminetii muncite. Iar de acolo se vede Bucura cel albastru si parca o moleseala se lasa in muschi.

Ploua cu boabe de gheata. Aveau habar? Nicidecum. Soarele rasare si mazgaleste poleit corturile dupa o tropaiala zdravana pe acoperisurile fasnete. Un curcubeu grabit zambeste cu capul in jos, nori albi se inalta din vale si acopera muntii din zare. Ca o ceata din lapte de munte. Si glasurile se itesc din corturi, vesele, dornice de mai mult. Norii se pravalesc de dupa varfuri, se sparg si isi dau mana in dansuri alambicate. Au iesit la promenada. In Retezat se vorbeste mult, din corturi colorate. Ungureste nu mai zic! E o rumoare de vorbe, dar daca te ridici deasupra lor, nu se mai inteleg decat vantul si clipocirea apelor. Si, Doamne, ce bine-i in apa de rau, gol golut cum te stie natura, alaturi de pietre si flori, cu atingeri racoroase si vant alene! E ca si cand...

Am primit apusul prin imprejurimi, cu rhododendroni aprinsi, cu stanci lunecoase si viu in orice. Am alunecat, m-am lovit, m-au trecut toate caldurile, m-am ridicat, am ras si am plecat mai departe. Sa descopar lacuri cu forme de inimi, harti trasate de licheni, plantute minuscule in spectacol. Nu singura. Cu oameni care stiau, ca si mine, cat de minunat e ca ne aflam acolo.

Seara la cort cu ciorba la plic, discutii scolaresti, impartit de seminte si ce mai e bun prin tolbe, oameni descoperiti, oameni regasiti, soarele apunand dupa un munte, luna mare rasarind dupa un altul... ce bine! Frigul noptii avea sa ne razbeasca nitelus, dar suflet langa suflet se incalzeste.

Si a venit o dimineata gri cu nori rosietici, dintr-un basm din Norvegii. Asa mi-am imaginat. In dimineata aceea am baut o ciocolata calda la salvamont si m-am simtit dintodeauna acolo, la poale de munte. Au fost vorbe putine, priviri in zare din ochi ca seninul si ageri in departari, cu duhul vesniciei la picioare, pe scanduri de lemn, in haine groase. Au fost povesti marunte, pritocite alene, cu care ne-au umplut sufletele doi oameni. Cu ei mi-am facut plinul si am plecat cu umerii acoperiti de o patura tesuta dintr-o poveste pe care vroiam sa o aflu. Simpla, cum imi place mie. O zi inchisa a urmat apoi, cu apus aburind si o seara in care am pornit viteaza sa urc saua ce ne despartea de parcul national. Vroiam sa vad dincolo de zidul ce mi se inalta pan' la cer, in fata. Am facut nitel pe grozava, dar am renuntat, simtind ca nu-i bine sa cer mai mult, ca inca nu-i momentul. Am cedat, mi-am recunoscut temerea si micimea si m-am intors din urcus. Dar am privit cu mainile calde alaturi cum aburii urcau din parc prin poarta ce se deschidea in munti, cum ceilalti priveau uimiti la valea din care se inaltau norii ca niste ceturi din cand in  cand contenite. Am pornit cale intoarsa si culmile s-au aurit, lacul a primit bucuros reflexii rozalii de cer, pietrele s-au perpelit si ele in inserare si noi am adormit, la adapost mai bun, cu iminile pline.

Ultima dimineata, ultimul rasarit, ultimele gene adormite si-au gasit alintul intr-un apus albastru al Selenei ce m-a purtat cu gandul la o imagine de-a lui Ansel Adams. Si am privit naucita la acel moment. Nu mai era prezent. Eram niste suflete cu trepied pictate in peisaj.

Apoi am strans cortul, lasand in urma aburii fiintelor noastre, pasii si visele implinite. Multa bucurie. Din nou pe pietre, prin apa, urcand, coborand, jnepeni, flori galbene, reflexii, padurea minunata, muschii stele, picuri de rasina, mangaieri de pietre, soare arzator, fragi pe margine de drum, scaldat cu picioarele infierbantate in apa ce urca pana in crestetul capului, dor de intoarcere, licheni, stanci, ore de mers cu nesat.

S-a incheiat cu ganduri adunate in pumni pentru cei ce vor urma. Cu o ciorbita calda si un dus pe fuga. Cu caise si pufarine mancate pe margine de drum alaturi de povesti, cu nori lenticulari zariti in departari si o gara ponosita, cu inghetata Polar si drag de viata. Un tren groaznic - ce pret mic pentru aceasta calatatorie!, un rasarit pe sine al unui soare mare.

Iar din toate astea, sper ca am invatat cu totii ceva in plus despre viata. Pentru ca un om frumos din cale-afara ne-a dus acolo si ne-a spus cu voce blajina ce avea el in suflet, ce adunase el in ani de urcusuri si coborasuri si ne-a lasat pe noi sa alegem ce facem mai departe. Pentru ca a inteles sa se joace cu zecile de gaze care ne-au insotit ca un semn de buna purtare pe tot parcursul acelor zile in timp ce ne povestea despre experientele traite. Si nu sa le alunge. Pentru ca, prin ganduri despre fotografie, ne-a spus ganduri pentru inimi deschise si pentru ca a avut langa el oamenii pe care i-a meritat. Pentru ca a stiut sa ne transmita din maretia trairilor, din respectul pentru munte, din linistea contemplarii si bucuria nespusa a unor momente unice.

Am muncit la idei si trairi: sa fiu mai intelegatoare si mai domoala, mai deschisa si mai blanda. Sa renunt cand "ceva" ma indeamna spre acest lucru, ca natura ma doboara si prin simplul fapt ca exista asa mare si frumoasa, ca am oameni minunati langa mine pentru ca aleg sa fie asa, ca bucuria unora nu se manifesta ca bucuria altora, ca exista firi diferite cu trairi diferite si cuvinte putine si simple care spun mult. Ca iubesc deopotriva natura si locuitorii ei, ca suntem schimbatori ca si ploile, soarele, curcubeul si grindina acestor zile, ca am limite pe care le pot depasi si altele pe care nu pot. Ca fotografia de peisaj e o bucurie cu sculat de dimineata si cu intors la lumina de frontala spre sanatatea propriei fiinte, ca as vrea sa multumesc si mi-e imposibil pentru toate acestea si pentru faptul ca am langa mine pe cineva cu care sa impart toate acestea, bune si rele.

Si am mai invatat, dar nu spun tot.  Si voi mai invata. Si parca tot nu-i terminat. Pentru ca nu se poate termina. Sufletul se prelungeste la infinit de atunci...

(Multumiri lui Dorin, lui Serban si tuturor oamenilor acelor zile. Si zambetului Naturii).

Interviu cu fotograful Simone Cechetti

La propunerea Cristinei Tinta, am facut acest interviu care a aparut in numarul 16 al revistei Foto4all. 

 Ana Neacsa: Exista momente in viata in care descoperim ceva ce ne da un alt sens. Cum a fost pentru tine sa descoperi lumea in cadre?

Simone Cecchetti: Viata se aseamana cu filmul "Sliding doors": lucrurile se intampla fara sa le planuiesti. Trebuie sa afli ce vrei. Ai vise, planuri, pasi pe care ii urmezi... Dar oamenii sunt cei care iti schimba viata cu adevarat. De-a lungul timpului, eu am avut norocul sa intalnesc oamenii in momentul si la locul potrivit si cred ca aceasta iti poate da o alta directie. Inainte de a fi fotograf eram web designer. Acum cativa ani am avut un client care m-a rugat sa fac cateva fotografii pentru site-ul unui eveniment ce avea loc in Roma. Acesta urma sa gazduiasca concerte ale unor artisti cunoscuti precum James Brown, Solomon Burkes, Nathalie Cole si ltii. Am cumparat o camera foto Kodak de 1.3 megapixeli si am inceput sa fotografiez. Din acel moment aveam sa imi descopar calea. Totul a inceput ca o indatorire ce tinea de munca mea, nu dintr-o motivatie creativa. Cred, insa, ca rezultatul este cel care conteaza si nu motivul.

Ana Neacsa: Odata, cineva m-a intrebat de ce fac fotografie de concert si primul raspuns care mi-a venit in minte a fost: "pentru ca imi place muzica". Care este motivul pentru care tu ai ales sa fii fotograf de evenimente?

Simone Cecchetti: Sigur ca da, sa iubesti muzica e important. La fel de important e sa te sincronizezi. Iubind muzica sau facand la randul tau muzica, asa cum am facut eu (am facut parte dintr-o trupa pentru care am scris cateva melodii), vei ajunge la o buna sincronizare. Daca stii cand va urma solo-ul unui chitarist sau portiunea unui basist, aceasta te va ajuta sa il fotografiezi pe Lemmy de la Motorhead, de exemplu. Munca aceasta este una nocturna, dupa o zi de munca normala (editare fotografii, fotografiere in timpul zilei, seturi...) si daca nu iti place muzica, este destul de greu sa-ti gasesti puterea sa duci totul la capat asa cum trebuie. Cand esti fotograf de concert, ai 20 de ore de lucru pe zi si asta e o adevarata provocare.

Ana Neacsa: Faci  multa fotografie de concert, iar asta nu-i usor deloc. Pentru ca trebuie sa te concentrezi pe un subiect mereu in miscare, pentru ca luminile se schimba in permanenta si mai ales pentru ca in jur e mereu zgomot. Sa nu mai mentionez si pe ceilalti fotografi care vor sa-si faca si ei fotografiile, alaturi de tine. Care e balanta pentru toate acestea, ce iti mentine pasiunea pentru acest tip de fotografie?

Simone Cecchetti: Pentru fotografia de concert e nevoie sa-ti lamuresti ceea ce doresti sa transmiti prin aceasta si sa te concentrezi pe acest aspect. E nevoie sa studiezi formatia mai intai: sa te uiti la fotografiile si la videoclipurile acesteia pentru a putea anticipa acele lucruri marunte care te pot ajuta. Imi pastrez aceasta opinie de ani de zile. As vrea sa scriu un jurnal despre aceasta, sa arat oamenilor in fiecare dimineata ce se intampla in timpul noptii.

Ana Neacsa: Am observat ca esti atras de fotografie de portret, chiar si in concerte.  De ce este asa apropiat de sufletul tau acest tip de fotografie?

Simone Cecchetti: Iubesc portretele, il iubesc pe Richard Avedon. Nu imi place spectacolul, imi plac oamenii din spectacol. Cel mai mult ochii lor.

Ana Neacsa: Cum este in fata scenei? Dar in spatele acesteia? Pentru mine, ceea ce se intampla dincolo de scena face ca povestea sa fie completa.

Simone Cecchetti: Succesul unui fotograf de concert se afla in urmatorul pas: culisele. Cand artistul iti acorda sansa sa intri in culise si sa observi ce se intampla acolo, trebuie sa faci ca totul sa straluceasca.

Ana Neacsa: Ce este important pentru tine cand fotografiezi? Este lumina cea care te atrage cel mai tare, compozitia, mimica oamenilor, culorile, fundalul sau magia momentului?

Simone Cecchetti: Pentru mine e important sa fac o fotografie buna la fiecare concert. O imagine care sa spuna intreaga poveste a acelei seri.

Concertele sunt diferite. Daca ii fotografiezi pe Steve Vai sau pe B.B. King, trebuie sa incluzi in fotografii chitara deoarece aceasta este parte din renumele artistului. Daca faci fotografii unei trupe, poti gasi ceva interesant la fiecare membru al acesteia. Tot timpul e altfel si uneori portretele nu sunt in stare sa spuna intreaga poveste.

Ana Neacsa: Consider ca tot ceea ce este facut pentru suflet, este facut si pentru arta. Si mai cred ca-ti poti educa ochiul pentru fotografie nu numai practicand-o, ci si prin citit, pictura, exersarea unui instrument, urcatul pe munte si altele. Crezi ca exista alte aspecte asemanatoare celor de mai sus care iti influenteaza inspiratia?

Simone Cecchetti: In tot ceea ce fac, incerc sa imi pun creativitatea sa lucreze. Exist din frumusete si o caut in tot ceea ce ma inconjoara in fiecare clipa.

Ana Neacsa: Exista multe controverse legate de fotgorafie, asa ca te intreb: cat suflet, cata ratiune si cata tehnica implici atunci cand fotografiezi?

Simone Cecchetti: Nu imi plac nici tehnica, nici scolile. Dar imi plac workshop-urile pentru ca, prin acestea, primesti cunostintele artistului. Ai nevoie de putin atunci cand fotografiezi si, in primul rand, ai nevoie sa fii creativ. Fotografia poate fi facuta si cu o camera mica pe care ti-o poti confectiona de unul singur. Ai nevoie de mult mai mult suflet, insa. Cu asta trebuie sa incepi si, cu timpul, iti vei gasi o metoda a ta.

Ana Neacsa: "Povestile trebuie spuse" mi-au spus unii oameni, asa ca mi-ar placea sa ne spui povestea unei fotografii a ta care te-a impresionat.

Simone Cecchetti: In fiecare seara inteleg ceva nou. Bineinteles ca a face fotografii cu Mick Jagger si cu Paul McCartney este altceva decat a face fotografii cu The Rolling Stones si The Beatles. Dar povestea se gaseste, cel mai ades, in ochii acestor oameni. Trebuie sa prinzi energia degajata de povestile ce se nasc din privirile lor. Si nu-i usor. 

Ana Neacsa: Ce inseamna pentru tine Mick Jaggers is Rencontres d'Arles? Ce e in spatele acestor legende?

Simone Cecchetti: Multi fotogrtafi vor fi celebri in viata lor doar pentru o singura fotografie. Sper sa nu fie si cazul meu. A avea o fotografie in cel mai mare festival de fotografie din lume si a fi publicat alaturi de Andy Warhol's sau Annie Leibovitz au fost doar intamplari care au dat startul pentru mine. Am vrut sa ajung aici, ca orice atlet care are in minte un record, dar eu vreau un nou record. Portretul lui Mick Jagger a fost un inceput. 

Ana Neacsa: Mai toti fotografii au un vis. Care este al tau?

Simone Cecchetti: Lucrez deja la visul meu, vreau doar sa am sansa sa il continui.

Despre fotografie (2)

A devenit o moda sa fii fotograf si trebuie sa recunosc ca da bine, mai ales in anul 2011. Din pacate, sunt oameni care cred ca o fotografie buna e una "la moda". Ceea ce nu stiu este valoarea pe care o are fotografia pe care o fac pentru cei cu adevarat pregatiti sa critice o fotografie. Conteaza sa primeasca aprecieri din clicul mouse-ului, dar uita ca o apreciere spusa in particular face mult mai mult pentru dezvoltarea lor. Daca plusez putin, as spune ca traim in niste timpuri in care, uneori, aparatul foto se poarta  drept accesoriu.

Sa vorbim putin despre profesori. La noi in tara exista cativa profesori de fotografie, unii cu pedagogia in sange si ceva mai putin talent, altii cu ceva mai mult talent si cu mai putina pedagogie. Important e ca exista cateva scoli, ca doritorii pot invata cateva lucruri de baza pe care, daca sunt motivati si pasionati, le pot asimila asa cum trebuie. Dar unele scoli te formeaza in directia in care s-a format profesorul: si asta nu e tocmai bine uneori. Mai exista si cateva universitati si academii despre care am inteles ca fac o treaba mai buna, desi nu la fel de buna ca acum ceva ani. Concluzia mea este ca renteaza sa te scolesti singur si sa ai pe cineva cu care sa te indemni la acest lucru. Sa ai modele, sa te inspiri din munca altora, din ceea ce spun ei. Dar e frumos sa te intalnesti cu oameni noi, oameni frumosi, oameni care iti pot da un imbold spre creativitate si sa incerci ceva ce nu e neaparat domeniul tau de interes in fotografie.

[Foto: Mihnea Ratte, de la un eveniment la care am participat]

Despre fotografie (1)

Cu ceva vreme in urma, cineva mi-a cerut sa raspund unor intrebari despre fotografie, pentru un blog personal. De atunci, desi nu a trecut prea mult, parerile au mai prins contur, s-au mai schimbat.

Aveam un prieten pasionat de fotografie, prin primul an de facultate. Intr-o seara a scos dintr-un plic niste fotografii proaspat facute de el, in New York. Atunci a fost un fel de decizie: mie imi place fotografia. Absurd si copilaros. Inceputurile practice au fost prin 2006, iar mai temeinic si cu mai mult drag am inceput sa fotografiez pe la sfarsitul anului 2008.

De mica, insa, pictam (corect si ingrijit, chiar frumos), cantam cu vocea si la chitara, scriam. Inca mai scriu si chiar cred ca toate acestea contribuie una la dezvoltarea celeilalte. Trebuie insa, exercitiu mult pentru a ajunge sa te ridici. Si trebuie incercat din toate cate putin, pana ajungi sa gasesti ce ti se potriveste. Eu, insa, nu ma rezum sa fac ceea ce ma atrage cel mai mult. Mi-am facut un obicei, pe care il aplic si in pasiunile mele, sa gasesc ceea ce ma avantajeaza intr-o activitate si sa culeg invataturi, chiar daca reactia mea este ostila la inceput. Am procedat la fel si cu muzica: la un moment dat, ascultam numai un gen de muzica. Cu timpul, am ajuns sa diger, sa degust si sa inteleg atat de multe stiluri, incat nu mai pot concepe perioada de acum cativa ani. Cred ca asta inseamna educare. A gusturilor, culturala, a vietii.

Daca privesc in urma, pot spune ca am avut experiente felurite. Am si uitat cate lucruri am facut. La inceput, mi-am legat intamplarile de scris, dupa care de fotografiat. Acum, le exersez pe ambele si cred ca o viata voi face asta.

Se scriu multe carti despre acest subiect. Ma regasesc in ele, invat din ele, imi constientizez etapele. Dar mai sunt si carti altfel decat cele despre fotografie, cele din care afli povesti de viata, in care cunosti istorii, exista articole bibliografice si muzica buna, filme cu subiecte la care nu te-ai fi gandit, picturi cu atat de multe idei in spate. Exista surse multe pentru a ne forma ideea despre noi, fotografia noastra, viata noastra.

Daca ar fi sa ma iau dupa tot ceea ce am citit pana acum, imi pot da seama ca am o conduita buna, ca am un mers normal si promitator. Dar nu cred ca suntem toti la fel sau ca exista "formule" pentru a face ceva ce-ti place si care te arata pe tine asa cum esti. Caci da, ceea ce creezi, esti tu. Si, totusi, nu fac numai asta. Reusesc sa ma detasez de fotografie uneori, sa imi traiesc viata, sa imi multumesc prietenii, sa acord atentie si altor laturi din mine. Inainte de toate, pentru mine, este omul. Eu sa fiu om, ceilalti sa fie oameni. 

Mahalaua, musca pe caciula si fotografia

Saptamana trecuta a fost simetrica din punct de vedere al "spargerilor", constructiva as putea spune. :)) Protagonistii afectati: o cana mare de sticla luni dimineata si un obiectiv de aparat foto duminica seara.

Deschizand calculatorul, in dimineata aceasta, dau de oferta: 99 RON in loc de 318 RON pentru colectia Enciclopedia Universala Britannica. Nu-i rau ca se mai gandeste cineva si la cultura, pe site-urile cu reduceri! Calculand, iese o reducere de 69 %. Interesant. :-)

M-am intalnit, de curand cu o persoana, la un eveniment. Eu degajata, persoana tensionata, mereu privind in alta parte decat in ochii mei. Ma consider un om care nu are nimic de ascuns, motiv pentru care am fost cat se poate de naturala. In acel moment, insa, am avut confirmarea unei banuieli instinctive, oarecum probate si in trecut. Persoana se simtea cu musca pe caciula fata de mine, isi tot lasa privirea in pamant sau se uita la alte persoane, facand tot posibilul sa evite "coliziunea" unui contact direct. Pana la urma, am salvat eu situatia, raspunzand la telefon si lasand vrabiutei posibilitatea de a-si lua zborul, fara a mai indura "supliciul".

Asta imi aduce aminte de cuvintele domnului Ion din Caras Severin, intalnit in trenul spre Craiova, care spunea ca trebuie sa ma incred in instinctele mele si sa le cultiv. A fost primul barbat pe care l-am auzit spunand acest lucru, stiut fiind faptul ca barbatii nu se incred in instincte prea mult. Domnul acesta era un deliciu de persoana. Abia iesit din spital, ii ardea de glume ca mie de plecat acum la plimbare, in loc sa stau la birou. Avea replica pentru orice, pana l-am intrebat daca imi da voie sa ii fac o fotografie. Atunci s-a blocat si lumea toata din compartiment, desi il placeau in unanimitate, a fost satisfacuta de reusita mea.

Zilele trecute am avut ceva treaba in zona Unirii - Izvor, pe partea dreapta a Dambovitei, cum privesti dinspre Bershka, Zara si nou deschisul H&M. [;))] Este foarte interesant cum cele doua laturi ale Dambovitei din aceasta zona sunt, parca, din orase diferite. Pe partea cu Palatul de Justitie, gasim o zona curata, cu firme si banci, cladiri impunatoare, lume razleata, zona asezata, cam pustie, dar ordonata. De partea cealalta, firme mici, chiar prea mici, de trebuie sa te apleci sa vorbesti cu persoana de dincolo de geamul tejghea, tigani, mizerie, trotuare inguste, apa ce tasneste din canalizare pe toata soseaua, o benzinarie pavata cu piatra cubica de pe vremea lui bunicul, doamne ce ies in zgomotul diminetii la usa, din lipsa de clienti, sa mai priveasca "spectacolul vietii". Te simti ca intr-o periferie in care mirosurile de gunoi se amesteca cu parfumul femeilor imbracate business, ce-si chinuie tocurile prin gaurile din trotuare. O zona mahala, zgomotoasa mai rau decat Magheru, as zice.

Si, pentru ca am bifat si intalnirea cu NOOR de saptamana trecuta, vreau sa punctez niste lucruri care au fost spuse si pe care le consider juste: fotografia pe care o facem acum trebuie privita ca fiind valoroasa peste vreo 50 de ani, nu acum; ca fotograf, trebuie sa fii onest in munca ta; nu conteaza procesarea si calitatea tehnica a unei fotografii, ci mesajul pe care aceasta il transmite; este important ca atunci cand fotografiezi sa fii cat mai invizibil, sa cari cat mai putine dupa tine, sa te camuflezi in mediul in care te afli, sa nu tii aparatul prea la vedere, sa "hit and run" uneori. Vorbim, oricum, despre fotografie documentara, de strada, nu de studio sau de club.

Despre Fotocronica, m-am exprimat si prin alte parti: esec total, din punctul meu de vedere. Cu ce am ramas in cap? Cu spusele domnului Florin Andreescu, desi cam dure, partial adevarate (vezi fotografia de mai sus).

Si, sa ne mai descretim fruntile, hai sa luam o portie de muzica: http://www.youtube.com/watch?v=_pYCY_nZSXk