Seara de jazz la Beat Bar Umanist

"Mai fratilor, nu stiti ce-ati pierdut!", imi ziceam aseara in gand. Noi ne-am straduit pentru mai multi, dar am ramas tot doi. La drept vorbind, nici nu era loc de prea multa lume in acel barulet pricinuit de cantarea de jazz.

Noi ne-am dus sa il vedem pe Mihai. Auzisem despre saxofonul lui si imi era dor, dar ce dor, de un concert din acesta, “cozi”.

Pai uite ca am plecat cu harti de data asta, nici nu am mers mult si am ajuns la tanc. Toata treaba trebuia servita cu un vin rose, asa ca l-am adjudecat si ne-am asternut pe ascultat. Beat Bar Umanist e un fel de garsoniera cu scaune vopsite in culori, din lemn sa fie special. Are afise pe pereti, niste picturi si fotografii, unele cu iz desuchet, altele de neinteles, altele la obiect. Sau subiect. Chestia e ca imi place ca e mic, cum imi imaginam. Asa tare mi-am dorit sa fie “asa” ca a si fost “asa”.

Pai sa va zic. Intr-o camera de vreo 3 pe 4, sa zic, incap cateva mese, mai multicele scaune decat mese si oameni de tot soiul. Era acolo o domnita spirituala, incurajatoare, ce aducea cu Amy Winehouse, imbracata cu o bluza cu imprimeu de leopard. “Domnita Leopard”, i-am zis. Cu iz de dama de companie, dar nu musai. La aceeasi masa, un domn cu barba lunga si sura, mai mult alba, impartita pe din doua, cu care domnita Leopard se comporta din cale-afara de familiar. Uneori imi parea ca flirtau. Mai era “mafiotul”, chiar vreo doi, cu esarfe ca la italieni, cu costume ponosite, cu serviete astenute la picioare. Inca o doamna fumatoare, cam trecuta, imbracata mai casnic, cunostinta de-a cantatorilor si inca un domn boem cu par lung, incaruntit, strans hipstereste intr-o coada. Ai fi zis ca acolo e masa pictorilor si nu era numai parerea mea. Intr-un alt colt, un ins pe la vreo 50, cu barbita cumintica, maruntel, parsivel, se intretinea cu lumea si cu domnita tinerica de la masa lui. Prin pauze, cu totii erau spectaculosi. Dar erau in centrul atentiei oricum, ce zic eu aici? Presarati, printre ei, dar nu iesiti din comun, erau cativa tineri care tot veneau si plecau. Nu a lipsit nici gay-ul cu blugi stransi, cu unghii negre, creol de la solar, pensat, oarecum ras si oarecum tuns militareste juma-juma, cu voce senzuala feminina, cu miscari la fel, dar destul de cultivat. Iubitor de muzica buna, cu interventii colorate, sonore, cu dansuri interesante a la scoala lui Wilmark.

Barmanita era o tipa tunsa frantuzeste rotunjor, cu decolteu adanc si cu vedere la lenejerie, inalta, dar cu vino-n-coa. Barmanul simpatic. In rest, cantaretii si un sunetist cam ametit, marunt, cu pitici pe mixer. Sa sune perfect. Dupa fiecare melodie, spunea:

“ – La multi ani, Mihai. Azi e ziua lui Mihai”. Si noi aplaudam si ii uram a nu stiu cata oara, aceleasi gand.

Sa nu uit de fum ca, daca nu era fum de tigara, nu era asa atmosfera. Iar in toate astea, am sezut pe scaune cumintei si cu niste zambete pe care, parca, le tragea un zapauc inspre urechi neintrerupt, sa nu ne oboseasca obrajii. Mi se scurgeau toata cele mai de sus prin minte si ascultam la oamenii aceia putin grabiti, la muzicile de pe youtube si soundcloud pe care le puneau in pauze. A fost si cu orga, si cu voce, si cu saxo pe care mi-l inchipuiam negru, dar era pur si simplu alamiu sau auriu mat, cum vreti voi, si cu obiectele de percutie pe care le-am ascultat doar asa, intr-o incalzire usoara de batai. Iar noi cu gandurile noastre care se impleteau oricum, cu miscari de balans, a la tango. 

Eram intr-un film atat de bine regizat incat, daca am fi fost inregistrati timp de cateva ore, fiecare cu conversatii, mimici, gesturi, ganduri, am fi facut o capodopera. Iar coloana sonora era pentru minti si pentru trupuri, pentru dorinte fierbinti. Am plecat inainte de partea cu percutia, moment in vreo 5-6 tinere hipsterite tocmai sosite s-au grabit sa umple golul lasat de noi.

Iar la final, Mihai ne-a urat asa:

- Suflete luminate!

Pai cam asa vroiam si noi sa spunem.

Dupa ploi, cateodata, rasar copii

Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 

Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

Oameni frumosi - Iulia Em

(Fotografia nu imi apartine)

Pe Iulia Mitrea nu o stiu decat un pic, dar o simt. Mult. E fascinanta in delicatetea ei, in maruntisul ei de trup din care strabate lumea o voce. Si nu stii cum nu se frange cand ii ies din pieptul mic acele ganduri puternice, acele note sigure si gingase. Te pierde si te face sa te indragostesti de ceea ce vezi si auzi. Am ascultat-o in subsoluri infumurate de-a binelea alaturi de Titus Constantin, Mircea Baniciu si altii, iar de curand a fost un concert intim intr-un studio de fotografie, cu umbre pe pereti, cu caini latrand, cu emotii de apus. Am simtit ca e ceva jucaus la mijloc si am purces. Simplu. 

Ana Neacsa: Cantul... De unde il ai?

Iulia Em: Sunt un om binecuvantat: stiu si simt asta in fiecare zi de cativa ani incoace. Uneori ma intreb ce am facut ca sa merit acest dar, de ce muzica, de ce glasul si nu alt instrument, de ce am inceput sa compun muzica doar acum? Exista un scop, sigur, dar nu-mi bat capul.

Un alt raspuns ar fi ca parintii, rudele, familia in care am crescut iubesc arta si canta frumos. In calatoriile noastre cu masina inspre bunici, la mare sau alte locuri cantam tot ce ne aminteam. Cat de mult.

Ana Neacsa: Un glas ingeresc si o inima de copil care insenineaza sufletele. O frumusete care rasare in zambete delicate. Asa te vedem dupa un concert de apartament dupa care am plecat nemaiatingand pamantul. Asa te vedem si acum. Stii de unde vin si unde duc toate aceste vraji mestesugarite la jumatate?

Iulia Em: Este fascinant (pentru mine) de aflat cum ma percep unii oameni, cum ma vad ei, chiar fizic. Eu nu pot decat sa iti multumesc pentru asemenea complimente, draga Ana. Imi dau aripi... 

Sper ca am inteles intrebarea ta si pot sa iti spun ca simt, gust, pulsez de fiecare data altfel pe scena. Am descoperit secretul. In primul rand, lucrez doar cu al meu corp si predomainant cu partea lui anatomica, asa ca orice detaliu influenteaza cantul (somn, mancare, sanatate etc.), ca sa nu mai vorbim de starea emotionala care are cea mai mare importanta in cazul meu. In al doilea rand, grupul de oameni prezenti la un eveniment este unic, irepetabil, ceea ce-l face sa se tranforme pana la urma intr-un miracol. Iar eu sunt atat, dar atat de mult recunoscator pentru fiecare suflet ce vine sa ne asculte.

Ana Neacsa: Muzica... Dar mai e si altceva care face din tine un om asa deschis si jovial, asa gingas si luminos ? 

Iulia Em: Iubesc. Si consider ca viata este sacra indiferent de formele ei.

Ana Neacsa: Cum se nasc versurile, sunetele ?

Iulia Em: Intotdeauna mi-a fost dificil sa vorbesc despre mine si simt o retinere in a marturisi despre "copiii" imaginatiei mele (pentru ca percep aceste albume ca asemenea entitati). A fost nevoie de curaj in primul rand. Si incredere. Apoi putina rabdare si sinceritate absoluta. Fiecare cuvant al cantecelor reda o bucatica din viata mea, roz sau albastra (de cele mai multe ori e galbena). Simt nevoia sa o exprim intr-un fel, dar inainte de a pune pe hartie vreun cuvant, muzica este cea care primeaza. Ea apare prima oara prin joc si cand inchid ochii, de cele mai multe ori.

Ana Neacsa: Cine esti acum ? Ce va fi ?

Iulia Em: Sunt un om sincer, orientat spre bine. Nu bun, ci orientat... Ce va fi? Studiu, multa munca. Nici nu conteaza in ce se va concretiza in final, atat timp cat fac ceea ce imi aduce liniste, energie si impinire spirituala in acest moment din viata. In plus, ce va fi deja este: cantece interpretate ce au ramas imprimate pentru totdeauna si albumele la care lucrez. Reprezinta urme, nu dovezi (cum spunea cineva) ale trecerii mele pe aici.

Va las cu muzicile, dar mai cautati! 

https://soundcloud.com/iulia-em

Oameni frumosi - Beatrice Iordan

 

Beatrice Iordan are chip si zambet de copil. E o faptura ce pare fragila, dar pe mine m-a uimit cu simplitatea si puterea ei. Odata a venit sa imi multumeasca pentru niste fotografii, dar i-as fi spus eu de mii de ori "multumesc" pentru ceea ce face alaturi de ceilalti colegi, in cadrul formatiei Trei Parale. Alta data mi-a pictat sapte ingerasi asa cum a invatat de la tatal ei, pictor de biserici, pe care i-am daruit celor dragi mie si, mai tarziu, m-a invitat la o piesa de teatru pe podelele de lemn ale Muzeului Taranului Roman. Acolo m-am imprietenit eu, Zana Maselelor, cu Maruca, iar Maruca e mereu in public. Si eu cred ca asta o va ajuta sa creasca frumos tare.

Dupa nitel Hopa Trop intr-o lume plina de copii si de proiecte, am reusit sa ajungem aici. Aici, unde e veselie, modestie si unde am invatat ca...

Ana Neacsa: De cand v-am ascultat si privit in primul concert (ma refer aici la formatia Trei Parale), am ramas cu o imagine de oameni curati, care stiu sa traiasca autentic si sincer. Si mi-am spus: "mi-e drag sa privesc astfel de oameni frumosi!". Ce crezi tu, Beatrice Iordan, omul si artistul, ca ii face pe oameni frumosi?

Beatrice Iordan: Draga Ana, ma adresez tie pentru ca tu esti interlocutorul meu imaginar, nu ma simt cu nimic mai speciala fata de altii; pur si simplu fac ceea ce cred ca trebuie sa fac si ceea ce cred ca e mai bine. Imaginea de simplitate si frumusete de care spui mai sus vine, poate, din faptul ca facem lucruri care ne plac noua, incercand sa nu lasam loc de compromisuri sau orice alte lucruri care ne-ar intrista sufleteste mai tarziu. Desigur, in toate acestea un rol cu totul frumos si de netagaduit Il are Cineva de-acolo de sus, aflat printre nori, care ne deschide drumuri si ne face viata mai lina.

Poate frumusetea unui om vine si dintr-o implinire sufleteasca pe plan familial, dar si profesional. Nu stiu sigur. Dar pentru mine ele merg mana in mana; nu se poate unul fara celalalt. Cateodata, cand vin acasa, ii povestesc fetitei mele ce am facut "azi" si o incurajez si pe ea sa faca la fel. Este de fapt o rememorare a activitatilor de peste zi si un control legat de propria persoana. Asa pot raspunde oricand intrebarii: "Am facut bine ceea ce am facut azi?" Odata ce imi raspund la aceasta intrebare, stiu ce am de facut maine.

Ana Neacsa: Crezi ca ai un rol al tau, o bucatica a ta numita talent sau menire, prin care sa faci ca o parte din lumea ta sa fie mai buna? Iti propui sa faci un scop din a schimba ceva pentru cei din jur?

Beatrice Iordan: In viata mea nu imi propun neaparat scopuri. Nu imi propun sa schimb ceva pentru cei din jur si nu vreau sa sune a egoism. Eu iau totul asa cum este si cum mi se da, iar pe urma nu  fac altceva decat sa duc mai departe ceea ce mi s-a dat. Cred ca o cheie in viata este aceea de a deschide bine ochii si de a vedea ce ti se da, ramanand ca tu sa preiei si sa duci mai departe. Degeaba iti propui si iti doresti sa fii ca altul, nu vei reusi niciodata. Si mai mult, vei avea mereu sufletul indurerat ca nu ai ajuns acolo unde ti-ai dorit. Sa fii tu insuti si sa dezvolti pe cat posibil ceea ce esti, eu cred ca asa ajungi sa fii implinit. 

Cat despre talent, nu cred ca exista om fara talent in ceva. Daca nu e artistic, poate e tehnic sau cine stie? Toti, absolut toti oamenii au ceva care este numai al lor. Eu, de exemplu, sunt lipsita total de afinitati tehnice. Cateodata tehnologia e un mare chin pentru mine si ma inclin cu respect in fata celor ce reusesc sa invarta pe degete acest aspect. Toti avem un rol in a face ca lumea sa fie mai buna.

Ana Neacsa: Pictezi, faci ateliere de teatru cu umbre si teatru de papusi, canti, esti mamica si sotie. Ce te bucura mai mult, ce sperante ai?

Beatrice Iordan: Tot ceea ce fac simt ca imi este dat si toate se imbina. Pictura, muzica, teatrul nu fac decat sa se completeze si sa ma ajute sa invat cum sa le fac pe fiecare in parte mai bine. "Meseria de mamica" este deasupra tuturora, insa. Este cea care ma ghideaza si ma determina sa fac lucrurile cat mai bine. Imi doresc ca fetita mea sa fie mandra de mine cu anii. Asta este pentru mine cea mai mare bucurie. 

Ana Neacsa: Neagu Djuvara spunea ca unii dintre noi ramanem cu tineretea la o anumita varsta. Simti ca ai ramas statornica in spirit la o alta varsta decat cea oficiala? Daca da, ne spui cum e tineretea ta?

Beatrice Iordan: Nu stiu ce sa spun. Simt ca timpul m-a schimbat, dar nu neaparat in rau. Am invatat mult, iar lucrul permanent cu copiii m-a ajutat sa ma inteleg pe mine mai bine, sa fiu mai grijulie cu ceea ce fac si in ceea ce simt, cu ceea ce vorbesc sau gandesc. Gesturi care nu par a fi importante pentru noi, pot afecta pe cei de langa noi. De aceea, trecerea timpului m-a facut atenta intr-un mod diferit asupra gesturilor mici care pot parea nesemnificative, dar care se pot transforma in lucruri rele. Da, ma simt tanara, cu toate schimbarile care au venit cu timpul. E tineretea aceea matura, care ma ajuta sa fiu o mama buna si iubitoare.

Ana Neacsa: Ce consideri ca te face pe tine deosebita? Pentru ca, pentru mine, esti deosebita de la muzica pe care o canti, de la tinuta pe care o ai, de la felul in care o implici pe Maruca in ceea ce faci, pana la felul in care zambesti ca un copil care nu are nimic de ascuns si felul acela naiv de a picta ingeri.

Beatrice Iordan: Cateodata cred ca parerea celorlalti este data de parerea ta despre tine. Eu nu ma consider altfel. Cred, in schimb, in puterea dorintei de a fi tu insuti si de a nu te lasa contaminat de parerile celorlalti legate de fiinta ta. Daca tu simti ca ceea ce faci este bine, si ceilalti vor crede la fel, iar daca te lupti din rasputeri sa faci lucurile care ti se potrivesc, n-ai cum sa dai gres. Eu cred ca aceasta e o cale prin care poti deveni implinit.

Cu Beatrice puteti sa va vedeti pe oriunde e rost de ceva cu folos pentru suflet. Deocamdata, insa, eu va las cu muzica: http://www.youtube.com/watch?v=IApa96T0o-E

400 de metri patrati pe Luna

400 de metri patrati pe Luna. Oare cum o fi sa castigi "pamant" pe luna, dand un singur sms? Dar sa stii ca nu vei ajunge acolo niciodata? E interesant spre amuzant si te cam lasa cu gura cascata. Ce am eu cu Luna? Pai lucrurile astea s-au intamplat cuiva apropiat si m-au sucit nitel, mai mult decat eram.

Intre timp, dintre cel putin 4 zile pe care ar trebui sa le sarbatoresc pe an ca fiind ale mele, in perioada asta m-am imbatat cu limonada cu miere pentru doua din ele. Si ma bucur de maruntisuri din astea pamantene gen trandafiri inveliti in ziar, o rochita cu buline, hainute de munte, o seara cu fetele, urari la 12 noaptea, ganduri frumoase de la oamenii mei dragi, hlizeli si cheese cake, plimbari la apus, un pahar in forma de obiectiv, un buchet de floarea soarelui, o fotografie printata, imbratisari si iubiri. Si sa nu uit de complotul in urma caruia am primit o carte pe care abia mi-o cumparasem si eu. Dragute meandrele astea ale vietii. Si de ce nu m-as bucura de zilele mele, de maruntisurile astea pline de semnificatii sau de nori in forme de inimioare, in loc sa ma gandesc ca am o parcela pe Luna pe care nu  am sa apuc sa o vad niciodata? 

Sau poate e frumos sa visezi ca vei fi printre stele, in drum spre gradina ta de pe scoarta domnitei noptii. Totusi, e atat de rece acolo si atat de cald printre pamanteni! Si e atat de bine sa fii un om obisnuit pentru atatia altii, dar un un om cu semnificatii pentru cei din jur; sa nu-ti doresti lucruri marete care nu te vor bucura niciodata. Cel mai bine e sa nu-ti doresti lucruri, dar daca le primesti sa te bucuri de spiritul cu care ti-au fost daruite. Cam asa, desi-i cam incurcat.

Nu-i asa ca e frumos sa-ti spuna cineva ca esti om bun? Mie mi-a facut zilele frumoase. Inca mi le face. In rest, ma gandesc din ce in ce mai aprig la o mustrare pe care mi-a facut-o cineva de curand, legata de faptul ca nu fac ceea ce ma reprezinta. De fapt, multi dintre noi nu facem asta.

"Dupa fiecare sfarsit de saptamana ma simt ca si cand nu as mai putea munci destul in locul meu de munca tampit... si nu mai vreau sa continui... dar continui si uit ca urasc acest loc de munca si sentimentul pe care mi-l da... sa fiu ca un robot joia si ca un om vinerea... pentru ca "Vineri ma indragostesc" sau "Friday I'm in love". Asta imi spunea tot acel om cu parcela pe care eu il cred frumos fara scuze. Sa ne straduim mai mult ar fi ceva. Sa avem curajul sa schimbam macazul ar fi si asta ceva. Sa fim optimisti ar valora cat tot curajul pe o viata. Si e mare lucru sa faci haz de necazul acestui comic de situatie. E o testare a propriilor limite si poate ca unii dintre noi din asta se inspira. Sau poate ca se incred in lucrurile facute incet, dar cert. E ciudata treaba. Rau de tot. 

Cotloanele Bibliotecii Nationale

Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.

Delicate

(Multumiri pentru fotografie catre Anna Nemoy)

In ultima vreme simt nevoia de lucruri simple. Cum ar fi sa nu-mi mai storc creierii printr-un birou, ci sa o iau la sanatoasa si sa simt miros de pamant. Cum ar fi sa alerg iar dupa flori si sa fluture cearsafurile proaspat spalate pe culme. Sa stau la soare si sa admir trandafirii de pe alee. Sa ma duc cu familia la gratar, in vale, de ziua mea. Sa colind gradinile si sa adun plante medicinale pentru iarna. Sa ajung seara acasa, cu picioarele prafuite dupa ore de joaca.

Sunt putin ticsita de agitatie, zgomot, oras, tehnologii, sosele, scartait si carburanti. Vreau sa bata putin vantul in mintea mea. Sau sa reusesc sa sparg aceste geamuri care ma inconjoara , sa las razele sa intre, aerul, viata. Sa se opreasca toate strategiile de marketing undeva in aer, eventual sa explodeze. Sa nu mai fie atatea reclame la orice pas, atata manipulare. Sa inverzeasca padurea si sa absoarba toate nelegiuirile Pamantului. Sa fie lumea mai buna!

Am pofta de muzica simpla, de o carte usoara, de o plimbare linistita, de flori cu parfum, de dulciuri din Moldova. Si de soare cald, de ploi prafuite care sa ma prinda cu cartea in mana. Vreau sa vad oameni cu umbrele colorate, sa primesc multe lalele si sa miroasa in casa a chiparosi pastrati in cani cu buline. Sa-mi cante sora mea din chitara sau sa crosetam impreuna in balconul nostru cochet.

Am primit o carte cu drag. Cu mult drag. "Ratiune si simtire". Dar inca nu am luat randurile la rastalmacit. Tocmai ce am terminat de citit despre omul Iisus si am simtit o liniste in mine cand am inchis-o. Am putut sa-mi simt creierul eliberat si sufletul pregatit pentru o ruga. De aceea am ales sa incep ceva fara pretentii acum, ceva care sa lase sa se sedimenteze in mine ceea ce am acumulat in aceste saptamani.

Si melodia care se incadreaza perfect in starea aceasta de pauza pe care mi-o iau din cand in cand, este Eddie Vedder - Society. Dar va spun: vedeti si filmul a carui coloana sonora este! Mai ales! Despre a trai cu tine si natura, despre revenirea la origini si nevoia de nimic in afara de ceea ce se gaseste pe pamant in stare cruda, despre tragedii individuale si nu numai.

Jurnal pe intuneric. O seara actuala

22:02 Nicio lumina pe strada. Si, totusi, e rosiatic cerul. Ca atunci cand ninge. Noroc cu telefonul: pot scrie si asculta melodiile preferate. Asa mi-am compus si poeziile: 16. N-ati inteles? Pana de curent. Desi imi doresc tare mult sa vina Coldplay pe Arena Nationala, inca nu pot decide intre ei si U2 pentru locul 3 in topul melodiilor cu care disper lumea. Altfel spus, melodiile mele de suflet. Ma uitam la Doctor Zhivago cand s-a stins lumina in cartier. Recenzorii bateau la usa acum o ora: n-am raspus. Chiria e aceeasi... Ce sa adaug? E fain pe intuneric si cu caldurica in calorifer. Bine ca mai sunt inca subventii! Ma simt asa, ca in ziua de Craciun, cand ma asez in pat dupa ce am ascultat colindatorii. Lumea asta chiar e faina, asa trista uneori, asa vesela si mai arareori. Numai buna de observat. Sora mea a facut primele sapunuri naturale cu manutele ei. Eveniment, nu gluma. Credeti-ma pe cuvant! Blue are o noua jucarie si e asa jucaus dupa operatie. Acum, ca la cabinet am crezut ca am un leopard in cusca. Acasa e vopsit gardul. Unul nou, cu exceptia portii. Da, si au cules recolta, in beci se coace vinul. Pff (am devenit fan al acestei interjectii)... Melodia de acum imi aduce aminte de "Pianistul". "Agonie si extaz" e o carte prea buna pentru a incerca sa vezi filmul! Dar am amanat Florenta din motive care vor iesi la iveala. Norii astia grei invita la ploaie. Dar nu picura nimic. Banii sunt putini, dar ce e mult strica. Putini pentru un cap de vise. Aproape ca am realizat ce mi-am propus in acest an, cu un minus, dar si un plus. Per total, ies pe 0. ;))
Si, in final, "j'aime la France!".

Scrisori

Scormoneam prin ziua de azi si ma gandeam la scrisori. De curand am scris una si mi-am urmarit scrisul, asa cum o faceam cand eram eleva, studenta. Dezordonat, inghesuit, cu bucle si rotunjimi, pe alocuri cu urcus de stanci. Colegii se plangeau ca scriu prea mic cand le dadeam caietele, sa copieze temele.

Intr-o zi m-am surprins ezitand la scrierea unei litere. Nu-mi mai aluneca pixul. Nu mai stiam sa fac litera? Mi-am adus aminte. Uff... eram scapata de o rusine. Rusinea fata de mine.

Ieri, o mama imi spunea ca nu ii place sa vorbeasca la telefon si pe messenger. Nu simte "asa". Ma alatur. Nu zic ca nu am avut si eu perioada mea, dar am depasit momentul. Cu prietenii mei, vorbesc fugitiv la telefon: "hai ca ne vedem in oras" si se scurg orele palavragind despre "de toate". Saptamana trecuta am stat ca pensionara pe banca, in fata la Atheneu si am inghetat povestind cuvinte.

Da... sunt amintiri si cu scrisorile. Primului meu prieten ii scriam de zicea omul ca statea cu dictionarul langa sa priceapa ce ii spun eu acolo. Dar incurajarea scrisului (nu numai a scrisorilor) a venit de la un prieten pe care chiar l-am determinat sa puna mana pe pix si sa insire pe o foaie de matematica niste hieroglife primite de ziua mea. Mi-a recunoscut meritul, mai ales ca il surprindea si pe el rezultatul. El imi spunea mereu: "mai scrie-mi!", asa ca imi puneam sufletul sa vorbeasca si mai legam desene de litere, pe foi aranjate si parfumate. Acum, fac si eu ca Danut cu bucle, din Medeleni: "ce proasta am fost ca nu am pastrat niste copii ale acelor scrisori!". Ce-i drept, am niste ciorne, dar doar atat? Le pastram in "cutia mea cu amintiri", unde am strans maruntisuri si de care mama mea se impiedica mereu cand facea curatenie. O tineam dupa canapeaua din sufragerie. Si cate vise au zburat de acolo, cate sperante, cat parfum de crini - "daca"-ul in engleza, ce zburda in aer cand deschideam sticluta.

Cu scrisorile a pierit si valoarea cuvintelor. Oamenii promit usor.

Si am mai scormonit prin ceea ce imi placea si am dat peste albumul cu melodiile din coloana sonora a filmului "August Rush". Si daca nu ati vazut filmul, v-as spune sa o faceti, de dragul povestii muzicii, "altfel". Mai sensibil.

Iata si 2 melodii: "Main title" - http://www.youtube.com/watch?v=blMMJG-fzxs si "Something inside" - http://www.youtube.com/watch?v=rcsZ671maPQ&feature=related

Cea mai frumoasa parte din mine

Avem cu totii o parte frumoasa. De la normal la nebun, de la mediocru la intelectual, de la rrom la roman, de la mine pan' la tine.

Este cineva care ne ajuta sa o facem si mai frumoasa? Este un el, o ea, care sa ne ridice parul pe noi printr-un gand, printr-o mangaiere, printr-un cuvant? Este o melodie care sa exprime toate cate gandim alaturi de viata?

Cea mai frumoasa parte din mine se modeleaza inca. Exista oameni minunati, care n-au habar ce rost au in viata noastra, pentru care am scos la iveala tot soarele din noi, toate florile de iasomie. Chiar daca gresesc. Si exista dorinta, straina de altii, de a fi cat mai frumosi in interior, de a lasa rautatile pe seama altora. Eehh... "multi nu vor intelege, putini vor pricepe". Poate ca mai trebuie cel putin 30 de ani sa mi se dea dreptate.

Exista oameni langa care suntem noi insine, cu care totul vine de la sine. Acestia sunt prietenii. Exista oameni cu care calculam, ne temem, dam si cerem, ne suparam, avem gelozii, iscam tensiuni, avem pasiuni, momente de liniste si de apropiere. Acestea sunt fiintele iubite, fata de care nu vine intotdeauna totul de la sine. De ce? Cred ca e o eroare a vremurilor... dintotdeauna. Daca totul ar fi chiar asa cursiv, ar fi doar amici, poate. Fata de toti, insa, vrem sa ne aratam partea cea mai buna, uneori sincera, alteori nu.

Chiar si fata de straini vrem sa fim buni. Cuvantul a degenerat in "cool", "ok", dar eu zic ca la baza este altceva pe langa mandrie, dorinta de a fi apreciati. Nu fac caz, nu ma laud, dar imi iese destul de des in cale ocazia de a face bine. Asa se intampla. Ma gandesc ca face parte din menirea noastra, a oamenilor, sa ni se iveasca in cale ceva in mod constant.

A fost din nou seara de Sanziene la Mina Minovici. Atmosfera feerica. Trebuia sa imi visez alesul in noaptea aceasta, dar eu l-am visat pe Florin Piersic Junior. De unde nu stiu, dar se pune? :-)

Oare de ce barbatilor le e rusine sa ofere acum o floare? Am observat un gest al unui tip care i-a oferit in treacat o "sanziana" prietenei, trecand pe langa ea, fara priviri in ochi. A mers inainte, dupa care s-a intors sa ii vada zambetul. A ocolit, insa, reactia de moment. Inainte era natural sa fii romantic, acum e o rusine. Rusine sunt si manierele. Rusine este sa curtezi o femeie si sa nu fi tu macho care este curtat de "n" exemplare cu fusta. Si ma uitam asa, la dl. Mironov, cum isi conducea sotia, cum o tinea de spate, cum o ocrotea, cum o lasa un pas in fata cand trecea prin multime. Eeii... unde sunt vremurile acelea ale cochetariei?

Am reintalnit pe cineva din Republica Moldova si tocmai spusesem ce dor imi e de graiul acela. Zau ca nu inteleg pe bucurestenii cu ura pentru provincie sau pentru moldoveni. Am ascultat reactii foarte urate care m-au mahnit. Nu-i loc de romani prin capitala, ce sa-i faci?

Dar hai sa ascultam piesele care m-au inspirat sa scriu despre acest lucru.
Alexandrina Hristov - "Cea mai frumoasa parte" http://www.youtube.com/watch?v=vp-9axzmJZg&feature=related si "Maria"
http://www.youtube.com/watch?v=AFYW2ZTJVqM

Miros de fan cosit

Sunt zilele in care seara, dupa ploaie, miroase teiul de te muta cu nasul direct in floarea lor. Si mai sunt zilele cireselor pietroase, ale soarelui cald si ale inceputului de vacanta.

Saptamana trecuta, ajunsa la Pipera, m-a izbit un aer de concediu. "Revedeam" locuri, praf, parfumuri, zambete. Mi s-a facut dor de Apuseni.

Intr-adevar, orice s-ar face, gazonul tuns nu are miros de fan cosit. Si e vremea cand coasele asudate dau de zor iarba jos, mainile intorc cu furcile palele de fan, rasar porcoaie prin gradini numai bune pentru "pitilici", copiii se suie fericiti pe capite, sa le calce si se invartesc de ametesc in varful parului. Aveam oroare de inaltime, inca am, dar ca sa scap de povara caratului fanului, greblatului si trebaluielilor de pe langa cuibul acela crescand de paie, ma suiam sa visez. Te dadeai jos ametit, cu paie in san, in incaltari, cu rani pe picioare, dar cu aer racoros si inflorat prin par si cu marele premiu de a vedea la picioarele tale toata valea cu acoperisurile rosiatice. Bineinteles ca iesea cu discutii legate de cat de bine "calci capita", ca e prea burtoasa sau prea supla, ca e prea inclinata sau prea desantata. Te adapai din varf de furcoi, unde se proptea ori o sticla, ori o cana mai mare cu apa.

Dar cata munca este pana fanul ajunge in pod! Risipit, intors, strans, risipit, intors, strans si tot asa, pret de cateva zile. S-a impamantenit o vorba pe la noi, incorecta, dar cu farmecul ei: "siripit". Depinde cat de darnice sunt soarele sau norul. Lumea palavrageste prin gradini despre o singura treaba. Fetitele aduna din brazdele proaspete "coada soricelului" pentru ceaiul din iarna. Si au doua furcute, dupa marimea lor, facute de bunicul, cu care fac treaba tot pe masura lor. Din lemn. Acum, fierul si plasticul au inlocuit mesteritul uneltelor astora cu care lumea pieptana si dichisea pamantul.

La final, daca nu te alerga ploaia - spaima facatorilor de fan, a gradinilor frumoase dar, mai ales, a stomacului rumegatoarelor unde aveau sa ajunga smocuri de iarba uscata, pregateam o limonada. Tati aducea apa rece de la fantana, iar eu eram retetar cu renume in obtinerea unei limonade cu sare de lamaie si zahar excelente. Asta daca nu aveam sirop din muguri si conuri de brad pe care, in loc sa il pastram pentru tusea din iarna, il alintam in cani cu apa rece.

Ce frumos arata gradinile tunse! O pata galbuie se inalta din firul otavei ce creste molcom si mai crud. Ne luam paturica rosie, calduroasa, cu care ma acoperisem cand aveam varsat tot asa, printr-o vara calduroasa a copilariei si chitara (sau o carte) si ne asterneam cu soarele, sub pomi, la un rasfat. Dormitul in fan nu-i afacere, va spun! Inteapa unde ti-e lumea mai draga si te mananca pielea de parca ar merge furnici pe tine.

Lumea se uita interesant la mine de cand am inceput sa citesc o carte de Noica. Si-or spune ca nu am fata eu de asa ceva. De parca ar trebui! Era ieri o tinerica cu pantaloni scuuuuurti de se vedeau atarnand captuselile buzunarelor, cu casti in urechi, citind prin centrul vechi ceva. Ultima moda, coapse tinere si muschi fini. Ce mai: model de podium. Ea avea fata de cititor? Morala!?

A fost concert Goran Bregovic. Din el am retinut ca mi-a placut mai mult Furdui Iancu. (Mi-am adus aminte de spectacolul pe care l-am pregatit unor francezi, prin clasa I, cu cantecele lui.) Goran a avut treaba sa se certe cu nu stiu cine toata seara ca sunetul e prost, nesincronizarea a stapanit un concert cu versuri latine, pe ritmuri balcanice, cu inflexiuni de manele. Ciorba asta a avut cam prea multe pentru mine, pentru a mai incerca vreodata un concert cu el.

Asa ca mai bine iau o gura de Paolo Nutini, cu o portie maaaare de iubire pentru "mia sorella", ca tot mai culege o floare de tei in plus din copacul ei cu flori:
These streets: http://www.youtube.com/watch?v=swIKGLqIitI&feature=relmfu

Ce mica e livada mare!

Hurts... Cred ca prin octombrie, anul trecut, i-am ascultat prima data, dupa care am aflat ca vin in Romania. Pentru ca imi scotoceam in minte o idee de cadou, am zis ca ar merge sa cumpar niste bilete la concertul lor. Am intrebat, mai intai: "Iti spune ceva Hurts?" si, pentru ca raspunsul a fost "nu", m-am reorientat. Peste ceva vreme, persoana imi trimite melodiile unui nou album cumparat. Erau chiar Hurts. Un pic de alergare in cerc, dar bine ca nu a ametit nimeni! :-)

Concertul din noiembrie, insa, s-a anulat pentru 7 aprilie. Bilete: "sold out". Lumea disperata sa gaseasca oameni ce renunta la "tickets to heaven". Intre timp, ajunsesem sa imi doresc tare mult sa ajung la concertul lor, asa ca le-am scris organizatorilor: "Pai daca tot e cerere de bilete, Nova Music ar putea schimba locul de desfasurare a concertului, astfel incat sa poata intra mai mult popor. [...] :D"

"Minunea" s-a produs dupa ce chiar renuntasem sa mai dau "refresh" pe pagina evenimentului. Dupa ceva peripetii mi-am luat "cuponul magic" in ziua cu anuntul si l-am prezentat celor din jur. :)) Seara deja primeam mesaje de multumire pentru propunerea mea, prin care reusisem sa fericesc mai multe persoane.

In ziua concertului, asa cum am fost sfatuita, am ajuns cat de repede posibil. Aproape ca renuntasem sa cred ca mai nimeresc adresa, dupa ce am strabatut un Barbu Vacarescu innebunit de inflorirea in alb si roz, luat la picior dintr-o parte in alta. Ma ratacisem? Din fericire nu.

Lumina... de apus, cu nori razleti, violeti, cu cer albastru si culori calde, pe cladiri. O coada de vreo suta de persoane, daca nu mai bine, serpuia la intrarea in club. Era 19:05 si la 19 se deschisesera portile. Pe strada cu pricina, de o parte tigani, de cealalt centru spa, Trattoria il Calcio si Fratteli. Ce mai treaba! Buun. Intru, dar "fanele" deja ocupasera spatiul din fata scenei, catarate pe garduletul din fata. Cu chiu, cu vai am reusit sa ma postez in al doilea rand si sa tin cu dintii de locul meu, in speranta ca voi reusi sa prind cateva fotografii. Trimit mesaj cu locul in care ma aflu si spun ca nu ma misc de acolo decat pentru un loc in primul rand. Asa ca, daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Imi fac curaj dupa ceva pregatiri si rog pe fetele din fata sa imi faca si mie loc pret de vreo doua melodii, sa fac niste cadre, dar nu ma aleg decat cu un loc stramt in care incerc sa ma descurc cu zgaltaieli, imbranceli si coate. Bun si asa!

Una peste alta, a fost frumos, desi pentru unii cam scurt. Organizatorii au fost cam nemultumiti ca s-a intrat si fara bilet (deeh...). Coada de la final, pana la garderoba, m-a tinut intr-o balanganeala de pasi marunti vreo jumatate de ora. Ca o concluzie: mie mi s-a parut un concert impecabil. A inceput cu 5 minute peste ora stabilita, a durat o ora si ceva, trupa a cantat si a simtit muzica intr-atat incat am crezut ca vocalistul o sa rupa microfonul de podeaua scenei, publicul era o mare de voci, de dragoste si de bucurie, in care se mai arunca de pe scena, din cand in cand, cu trandafiri albi.

Dar... destul despre asta. Sa mai vorbim si despre curcubeul ce a rasarit cand am coborat din tren, acasa. Cer negru, soare, vant si un arc peste muncti, dintr-o apa in alta, picuri reci. Culori contrastante, asa cum imi plac mie, primavara. Muncitorii daramau piata copilariei mele, cu promisiunea ca vor face alta in loc, iar pe margine verdele crud al salatilor si rosul aprins al ridichiilor, postate pe un bot de masina, aminteau de destinatia acelui loc.

Pe seara, dupa ce ne-am incins la o discutie care se prelungea spre ora 21, pe mami o trazneste gandul: "Aoleu, curca e sub lemne!". Nu prea pricepeam eu mare lucru din asta si de ce era asa mare problema dar, imprumutand alarmarea drept conduita, am pornit pe afara, orbecaind pe intuneric mai rau decat gainile, in cautarea curcii. Problema era urmatoarea: curca "cazuse closca" iar de vreun an si ceva, vulpea isi tot facea drum prin zona. Pentru ca vantul batea, lumina de la bec se tot stingea si aprindea ca la discoteca, dupa care ne-a lasat prada definitiv intunericului. Ma uit pe sub prima gramada de lemne (tocmai s-a curatat gradina de pomii imbatraniti, ca de primavara si de primenire pentru asteptarea Pastilor) si nimic. Oricum nu vedeam decat niste intortochieri de trunchiuri. In timpul asta, mami se indrepta spre a doua gramada de lemne. Puteam eu sa caut mult si bine, ca tot nu aveam sa aud sau sa vad nimic. Dupa ceva sfortari, prinde trofeul, dar acu-i acu', cu nabadaiosul de carcel ce a intepenit-o pe loc, pe moment. Ce sa fac? De cine sa trag mai intai? Intr-un final, cu impanata scoasa la suprafata, pornim spre cotet, sa bagam oratania la adapost.

Dar aici, alta poticneala. Gardul daramat, usa cotetului inchisa, toate gusatele plocon la usa, oarbe ca deeh, asta le e increngatura. Toate astea din cauza vantului sugubat care si-a facut de cap cat noi tainuiam la caldurica, in casa. De aici a urmat comedia (pentru noi): cotcodaceli si zbateri de aripi, alergat dupa gaini prin batatura, adunat cocosii de pe gard, aliniati ca la tintire, alergat cu batul dupa bibilici, smuls penele unei "imbulinate" pana la puf, de am simtit caldura radacinii fulgilor la mine in palma. Pfuu... un pumn de pene am smuls la biata bibilica. Vai de viata ei! Eu radeam de ma prapadeam, iar la indemanarea mea, nu am reusit sa prind decat vreo 5, dupa lungi cazne. Totalul era de vreo 30.

In casa, sora mea fierbea vin. Ce i-o fi venit cu vinul cand noi inghetam in bataia vantului cu "mai putin zburatoarele"!? Eu ca eu, dar mami a lasat totul de pe ea pentru ca se umpluse de fericirea pasaretului si mirosea tare imbietor. Cand m-am dus sa ma spal pe maini, dupa ce becurile ne-au fericit cu lumina lor, am observat de ce ma ustura pe mine un deget: aveam infipte in el 3 penite negre. "Black swan".

Seara s-a incheiat cu un vin fiert, cu un film la care am adormit, asa cum imi placea cand eram mai mica, in dulceata caldurii si a asternuturilor, in timp ce afara vuia cu vreme aspra.

Dimineata m-am trezit in vreo trei anotimpuri, cu nori razleti, soare, cer albastru. verde crud, muguri gata sa pocneasca si fulguiala viscolita de pe munte. Am adunat urzici cu tati, cum faceam mai demult, cu ciorapi in mana, sa nu ma urzic. Am "socializat" (tare amuzant i s-a parut definitia comunicarii dintre noi, ingropati in iarba, in gradina pustiita de vieti a vecinilor). I-am spus sa zicem "Bogdaproste!" si "Sa fie pentru...!".

Cand am plecat de acasa, de pe munte venea zapada infuriata, cu nori negri ca de furtuna cu traznete si fulgere. Trecand pe langa livada cu meri, i-am spus surorii mele:

"- Ce mare mi se parea livada asta candva! Acum mi se pare asa mica!", iar ea mi-a raspuns:

"- Ce mica e livada mare!"

Pe drum, din viteza acceleratului, am admirat un apus pe care l-am pastrat, chiar si cu reflexii de geam murdar, alaturi de niste cuvinte in spaniola, pe un suport mental, dar si digital. Demult nu mai fotografiasem peisaje!

Si... sa nu uit! In drumul meu spre serviciu, am intalnit in 2 zile consecutive, la metrou, un "Pepe". Asemanare izbitoare: figura, ochelari de soare, codita, par carliontat, aceeasi inaltime si atitudine, acelasi mers cam cracanat (ma scuzati :P) si o servieta cam ponosita. Oare si personajul meu e in proces? :D

Odata cu primavara a venit si mosuletul cu flori, in Pipera. Sa-i dea Dumnezeu sanatate ca tuturor ne e drag! Si, pentru ca a fost saptamana Hurts pentru mine, nu pot sa nu adaug: http://www.youtube.com/watch?v=eAWvNPr6r7k

Mahalaua, musca pe caciula si fotografia

Saptamana trecuta a fost simetrica din punct de vedere al "spargerilor", constructiva as putea spune. :)) Protagonistii afectati: o cana mare de sticla luni dimineata si un obiectiv de aparat foto duminica seara.

Deschizand calculatorul, in dimineata aceasta, dau de oferta: 99 RON in loc de 318 RON pentru colectia Enciclopedia Universala Britannica. Nu-i rau ca se mai gandeste cineva si la cultura, pe site-urile cu reduceri! Calculand, iese o reducere de 69 %. Interesant. :-)

M-am intalnit, de curand cu o persoana, la un eveniment. Eu degajata, persoana tensionata, mereu privind in alta parte decat in ochii mei. Ma consider un om care nu are nimic de ascuns, motiv pentru care am fost cat se poate de naturala. In acel moment, insa, am avut confirmarea unei banuieli instinctive, oarecum probate si in trecut. Persoana se simtea cu musca pe caciula fata de mine, isi tot lasa privirea in pamant sau se uita la alte persoane, facand tot posibilul sa evite "coliziunea" unui contact direct. Pana la urma, am salvat eu situatia, raspunzand la telefon si lasand vrabiutei posibilitatea de a-si lua zborul, fara a mai indura "supliciul".

Asta imi aduce aminte de cuvintele domnului Ion din Caras Severin, intalnit in trenul spre Craiova, care spunea ca trebuie sa ma incred in instinctele mele si sa le cultiv. A fost primul barbat pe care l-am auzit spunand acest lucru, stiut fiind faptul ca barbatii nu se incred in instincte prea mult. Domnul acesta era un deliciu de persoana. Abia iesit din spital, ii ardea de glume ca mie de plecat acum la plimbare, in loc sa stau la birou. Avea replica pentru orice, pana l-am intrebat daca imi da voie sa ii fac o fotografie. Atunci s-a blocat si lumea toata din compartiment, desi il placeau in unanimitate, a fost satisfacuta de reusita mea.

Zilele trecute am avut ceva treaba in zona Unirii - Izvor, pe partea dreapta a Dambovitei, cum privesti dinspre Bershka, Zara si nou deschisul H&M. [;))] Este foarte interesant cum cele doua laturi ale Dambovitei din aceasta zona sunt, parca, din orase diferite. Pe partea cu Palatul de Justitie, gasim o zona curata, cu firme si banci, cladiri impunatoare, lume razleata, zona asezata, cam pustie, dar ordonata. De partea cealalta, firme mici, chiar prea mici, de trebuie sa te apleci sa vorbesti cu persoana de dincolo de geamul tejghea, tigani, mizerie, trotuare inguste, apa ce tasneste din canalizare pe toata soseaua, o benzinarie pavata cu piatra cubica de pe vremea lui bunicul, doamne ce ies in zgomotul diminetii la usa, din lipsa de clienti, sa mai priveasca "spectacolul vietii". Te simti ca intr-o periferie in care mirosurile de gunoi se amesteca cu parfumul femeilor imbracate business, ce-si chinuie tocurile prin gaurile din trotuare. O zona mahala, zgomotoasa mai rau decat Magheru, as zice.

Si, pentru ca am bifat si intalnirea cu NOOR de saptamana trecuta, vreau sa punctez niste lucruri care au fost spuse si pe care le consider juste: fotografia pe care o facem acum trebuie privita ca fiind valoroasa peste vreo 50 de ani, nu acum; ca fotograf, trebuie sa fii onest in munca ta; nu conteaza procesarea si calitatea tehnica a unei fotografii, ci mesajul pe care aceasta il transmite; este important ca atunci cand fotografiezi sa fii cat mai invizibil, sa cari cat mai putine dupa tine, sa te camuflezi in mediul in care te afli, sa nu tii aparatul prea la vedere, sa "hit and run" uneori. Vorbim, oricum, despre fotografie documentara, de strada, nu de studio sau de club.

Despre Fotocronica, m-am exprimat si prin alte parti: esec total, din punctul meu de vedere. Cu ce am ramas in cap? Cu spusele domnului Florin Andreescu, desi cam dure, partial adevarate (vezi fotografia de mai sus).

Si, sa ne mai descretim fruntile, hai sa luam o portie de muzica: http://www.youtube.com/watch?v=_pYCY_nZSXk

Nr. 69 la postare

Am uitat sa va povestesc despre vecinul nostru (asa am stabilit noi, ca era de sex masculin), din blocul de vis-a-vis, care a incercat sa isi ia zilele, aruncand-se de la inaltimea a vreo 10 etaje. Cam acum o luna, cand ma intorceam acasa, vad politie, SMURD, ambulanta si multa lume adunata pe strada. Nu prea mi-am dat seama ce se intampla pana nu am vazut vreo 3 barbati, uitandu-se in sus si spunand: "Hai mai, nu mai coboara odata, ca am inghetat asteptand!?". Atunci am realizat care erau faptele marete la care se lucra. Ajunsa acasa toata lumea, da-i si fa scenarii: ca e un el, ca poate face o fapta romantica, ca poate s-a despartit de o ea, ca poate nu se mai descurca din cauza banilor si a crizei, ca femeile nu recurg prea des la sinucideri si gesturi din astea si tot felul de presupuneri. Pana la urma, nu cred ca s-a aruncat nimeni, zarva s-a stins si intamplarea a ramas doar ca un semn rau.

Saptamana trecuta am fost la un concert mai neobisnuit pentru mine: un proiect de muzica "gipsy", pusa pe fundal de muzica electronica. Mi s-a parut interesant. Lumea era de parere ca formatia suna mai bine inainte de venirea "artistei". Ce-i drept, si mie mi s-a parut ca urechea ei mai trebuia exersata, insa tipa mi s-a parut fotogenica si mi-a oferit "material" fotografic din plin, pentru acea seara. Amuzant, insa, a fost momentul cand, un batranel din primul rand, dadea cu sforul in timp ce tinerele se unduiau in jurul lui, pe ritmurile provocatoare ale celor de la Shukar Collective. Oricum, festivalul de film unde a avut loc si concertul, a debutat cam in dodii, dupa sticlele de bere oferite la intrare (obicei pe care l-am "degustat" prima data in cadrul Centrului Ceh, la prezentarea documentarului Burma VJ), invitatii speciali ai festivalului care au tinut niste cuvantari dubioase (un popa, un viitor canditat la presedintia Romaniei) si filmuletul documentar despre dependenta de caritate, care s-a dovedit a fi doar un subiect fantastic.

La masa, cu colegii, poti afla lucruri interesante: cum un manager general statea la hotel de 5 stele, cum platea 300 euro pe noapte, cum isi lasa valizele la receptie si mirosea acolo a ceapa de te innebunea de cap, cum il suna mereu sotia numai pe fixul de la munci si incepea sa "latre" ca un bichon nesatisfacut (exagerez), cum la fiecare sfarsit de saptamana se ducea in Dubai, unde statea restul familiei si... cum compania platea toate acestea. Dehh... daca nu am papat si noi laptic de care trebuie sa fim destepti si mari. :D

Si mai afli cum au plecat doi romani in Rusia, cu escala in Ucraina si cum, cat timp au fost ei plecati s-a dat o lege prin care era nevoie de viza pentru tranzitarea acestei tari (Ucraina); cum au ramas romanii cu buza umflata in fata ambasadei atunci cand a fost cazul sa se intoarca in tara, ambasada putandu-i ajuta cu viza numai in cazul in care savarseau oamenii o infractiune; cum au stat nemancati vreo 2 zile, iar prima baie si prima bucata de paine cu salam ieftin li s-au parut cele mai bune din viata lor; cum i-a luat o managera de la un hotel la ea acasa si i-a tinut vreo doua saptamani pana au reusit rudele si prietenii din tara, cu interventie pe la ministrul de externe, sa le procure minunea de viza si cum, in final, au facut consulat la granita dintre Ucraina si Moscova, sa poata oamenii sa isi procure vizele. Ideea de baza, pe care eu o desprind de aici, este ca.. traim vremuri confuze :))

Legatura dintre ele? Mereu se iveste ceva din care avem ce invata sau care ne pune pe ganduri. In toate astea, avem putina sare si piper, uneori si gust de ciocolata (data de colegul de munca sau de un prieten pentru ca i-ai ajutat cu ceva). Si daca reusim sa vedem si partea comica in toate povestile astea care ne framanta zi de zi, ne cam place viata si, mai ales, sa o luam noi la tranta pe ea.

Pana atunci, sa ne bucuram ca vin Bon Jovi, Sting si U2 prin Romanica, cat inca nu i-a lasat vocea si barbatia... pardon, prestanta, pe scena ;)). Sper ca nu e doar o vorba in vant ca vine Bono si pe la noi pentru ca deja se plang romanii de costul transportului scenei din Tunisia cu vreo suta douazeci de camioane sau nu stiu cate avioane. Si, pentru ca tot am ajuns la final, melodia saptamanii mele este: http://www.youtube.com/watch?v=-6Y-t85vs4g

P.S.: Care e probabilitatea ca, ducandu-te la un control oftalmologic, intr-o clinica mare, sa iti rezolve cineva problemele cu ochii, sa te asezi confortabil langa reviste si pliante, chiar sa gasesti o revista pe placul tau pe care sa o savurezi - Photo Magazin (singura revista din dotare, in acel moment) - numar din 2010 si sa dai peste o fotografie cu... ?! Eei... pe asta v-o spun alta data.

Zi de toamna

O umbrela si-o fiinta,
Vantul tare-n staruinta,
Printre pletele-i rebele
Zburd-alaturi pe sosele.

Este frig si frigu-i place
Cum in fata ei se sparge.
Plou-aiurea picuri trecatori...
E chiar una dintre muritori.

Alb din nori si alb din ea
Sunete ce isc-o stea,
Stari in fantezii prelinse,
Ganduri peste tot intinse
Curg din frunze-aievea prinse.

Este toamna si-i e drag
Ca o ploaie in sirag
I-a inconjurat faptura
Fara sa-i atinga gura.

Nu vrea ca neprihanit
Sa ramana un sarut dorit.
Nu vrea ca din ceturi reci
Sa-si ia tremurul pe veci.

[Nami, 15 septembrie 2008] - neterminata