Despre fotografie (2)

A devenit o moda sa fii fotograf si trebuie sa recunosc ca da bine, mai ales in anul 2011. Din pacate, sunt oameni care cred ca o fotografie buna e una "la moda". Ceea ce nu stiu este valoarea pe care o are fotografia pe care o fac pentru cei cu adevarat pregatiti sa critice o fotografie. Conteaza sa primeasca aprecieri din clicul mouse-ului, dar uita ca o apreciere spusa in particular face mult mai mult pentru dezvoltarea lor. Daca plusez putin, as spune ca traim in niste timpuri in care, uneori, aparatul foto se poarta  drept accesoriu.

Sa vorbim putin despre profesori. La noi in tara exista cativa profesori de fotografie, unii cu pedagogia in sange si ceva mai putin talent, altii cu ceva mai mult talent si cu mai putina pedagogie. Important e ca exista cateva scoli, ca doritorii pot invata cateva lucruri de baza pe care, daca sunt motivati si pasionati, le pot asimila asa cum trebuie. Dar unele scoli te formeaza in directia in care s-a format profesorul: si asta nu e tocmai bine uneori. Mai exista si cateva universitati si academii despre care am inteles ca fac o treaba mai buna, desi nu la fel de buna ca acum ceva ani. Concluzia mea este ca renteaza sa te scolesti singur si sa ai pe cineva cu care sa te indemni la acest lucru. Sa ai modele, sa te inspiri din munca altora, din ceea ce spun ei. Dar e frumos sa te intalnesti cu oameni noi, oameni frumosi, oameni care iti pot da un imbold spre creativitate si sa incerci ceva ce nu e neaparat domeniul tau de interes in fotografie.

[Foto: Mihnea Ratte, de la un eveniment la care am participat]

Cu colindul la profesori

Reminder from:		mugurdecolt Yahoo! Group
Title:		Colind
Date:		Sunday December 23, XXXX
Time:		2:00 pm - 2:00 am
Location:		La Piata
Notes:		Intalnirea anuala de mers cu colindul. In principiu ramane cum am stabilit... in fiecare an la aceeasi ora. Ne vedem acolo!

Acum 13 ani, cand am plecat prima data cu uratul la profesori ne-am strans vreo patruzeci de "mugurasi". Ditamai bucuria sa intre atatia oameni intr-o casa, toti inghetati, toti pofticiosi dupa zile de post, dar toti o mare veselie. Acum doi ani am reusit doar 4; fetele astea au plecat la socri si uite asa s-a subtiat ceata, dar ne-am amuzat copios pe seama absentelor ca de fiecare data. Au mai fost ei si altii care ne-au lasat cu nasurile in zapada, dar ne-am bucurat ca ne-am adunat chiar si asa, cu chitari si voci, pentru a colinda a cata ora?! (mai bine sa pierdem sirul) casele si sufletele fostilor profesori din liceu.

Totul se iteste la "Clubul Copiilor" unde ne adunam zice-se pentru repetitii, dar noi ne insiram la povesti si poante. Aahh... iar o chinuim pe profa de bio cu stangaciile noastre! ne spunem ghidusi si ne prinde un tremurici. Domnul Barsan, mesterul nostru in ale chitarelor are alti elevi acum, sfiosi si cuminti cum eram si noi daca dam paginile in urma. El e mai mereu aici pe 23 ale lui Undrea, motiv pentru care mai tragem o tura de nostalgii... Odat' a fost colindator ca si noi, de cele mai multe ori insa, i-am petrecut pragul cu catel pufos, cu picturi pe pereti si pian. Dar cel mai cel, dumnealui e domn ' profesor cu balaurul pe buze.

Nepregatiti si nesincronizati, cu versuri si acorduri uitate, cu ritmul in brazi dar cu mare drag si intotdeauna optimisti ca pana la final vom sti totul impecabil, pornim inspre profesoara de biologie. Prima casa. Si gata... intram in lumea lui Mos Craciun, in lumea rumena a bezelelor si placintei cu mere in care suntem ascultati pe rand, ca la scoala: ce a mai facut fiecare pret de un an pe ceas? Aici se bea ceai de tei si se mananca covrigi incalziti pe plita sobei. La usa isi cer drepturile alti colindatori, dar noi avem ceva al nostru pentru care nu primim scutire... Si uite trece timpul insirand pe ata inserarii cuvinte talcuite. Dar vai! Iar ne-am luat cu una-cu alta si intarziem la urmatoarea casa!

Profesorul de fizica ne asteapta cu atentionari pentru santul in care cineva a avut necazul sa se piarda intr-un an. Va inchipuiti dragii mei ce almanah de glume avem de atunci pe marginea... santului! Atentie! Pericol de prabusire daca nu va tineti de sanie prea bine! Hihi. Admiram mereu minunati colectia de cactusi si sculpturi personale ale domnului profesor si mancam napolitane. Pe furis, eu ma pierd in titlurile din biblioteca, dar nu uit sa-mi duc colindele pe drumul cel bun. Si mereu isi aduce aminte de eleva Eliza de atunci, mama noastra de acum.

Mergem apoi la "dirigu". Aici, mare adunare, mare. Urcam treptele casei-muzeu ale doamnei preotese care ne asteapta cu parul negru strans simplu la spate si cu o voce care iti insira o viata traita cu tot farmecul. Casa asta e o comoara, e boiereasca de-a dreptu; fiecare obiect spune povesti. Aici e lumea din carti: abajururile, costumele nationale, stergatorul de firimituri, ceainicele de portelan, cestile de pamant, stergarele, sobele de teracota, mobilele vechi si rafturile cu carti, jilturile, fetele de masa brodate, tablourile, icoanele si cate altele se aduna sa rosteasca impreuna cu noi bucuria "Nasterii" din trecut pana acum. Cateii ne asculta in liniste intinsi pe covor, in timp ce vinul fiert se inalta in aburi si se pierde pe gatlejele ragusite. Saleurile abia scoase din cuptor calatoresc impreuna cu turta dulce pe platouri, facandu-ne semne-semne. Povestim de necazuri si de ce e frumos ca niste prieteni vechi, ne jucam cu vorbe deochiate cum sta bine unei case in care a locuit un preot, cantam si ne veselim, radem cu lacrimi in ochi. Se asterne linistea si peretii vorbesc. Aici, vremurile inclina sa alunece in ceasuri nebanuite decat din stihuri. Intr-un an am dat nas in nas cu nepotul lui Ionel Teodoreanu care ne-a facut o cantare de zile mari la pian. Si ce iz de mandrie m-a incercat! De ce nu? Aievea, niste maini subtiri ne-au infatisat mai apoi o carte rara, plina cu poezii de o savoare actoriceasca. S-a citit cu chef si cu drag din paginile ei, sa mai afle si versul frumusetea momentului.

Profesorii de limibi straine incep sa sune in nerabdare: unde sunt, dom'le, colindatorii? Iar ii uita lumea pe unde au plecat? Odata ajunsi la casa lor, se scot de prin ascunzisuri aparate pe film, fascinante mecanisme care ma fac sa uit de tot ce e in jur. Bunica ne intrece la poante certate cu coana cumintenie, iar noi incepem sa ne prelingem pe scaune si canapele moi. Recunosc, ce sa fac!? Odata am adormit de-a dreptul si am petrecut asa vreo jumatate de ora, in timp ce lumea isi urma constiincioasa programul de variete muzical. Ceaiul englezesc e de vina, va spun eu!  La naiba, si am ratat eu toate conspiratiile! Noroc ca nu am adormit in anul in care cei de la ansamblul de dansuri populare Floricica ne-au colindat in costume nationale si m-au facut sa imi amintesc de serbarile de iarna cand imbracam ani de-a randul acel costum popular al tuturor varstelor.

Ultima data ajungem la profesoara de fizica. E clar. Cam pe la 2 asa... dimineata. Inainte urcam pana la casa dumneai pe jos, impingandu-ne de la spate pe urcusuri alunecoase si inclinate prapastios. Asudam pana sus, mancand pamantul. Acum mergem cu masinile claie peste gramada sa incapem cu totii, dar cel mai fain a fost odata cu dubita, cu gerul piscandu-ne de obraji si noi chiund in gura mare pe strazile adormite. Aici mancam cei mai buni covrigi cu susan si, ragusiti si adormiti, incercam sa ne mai dregem pentru o ultima colinda. Deja suntem o lalaiala fandosita, dar cu blandete si drag, ochii gazdelor ne imbratiseaza pe fiecare. Nu mai conteaza ca vocile noastre nu vor mai exista pentru cateva zile de atunci incolo.

Si mai e profa de mate care nu ne-a primit niciodata pentru ca ajungeam dupa ora 12 si ii lasam covrigi in parul portii si ar mai fi si altele care se incadreaza mai mult sau mai putin la colinda cu note in catalog. Sunt nenumarate, dar trebuie sa fii acolo sa te ia pe sus viscolul si sa te poarte peste case cu copii dormind, sa iti aduca pe la nas mirosul de molid si sa iti sclipuceasca in ochi instalatii colorate. Dar ce e putin, e si bun.V-as lua pe toti daca as putea, sa vedeti de-a fir cum impleteste Mosul in barba sa...

Asa am crescut, cu astfel de oameni.