Lauda de sine a unui jnur martipos

(Sursa imagine: http://simcute.ro/shop/)

Am sa ma rasucesc alb de curat ce sunt si rosu pentru ca are sa-mi iasa bujori in ite. Si am sa atarn de pomi si de mainile duduilor veseloase, si am sa fac oamenii sa zambeasca cand am sa le flutur gadilici pe la nasuri. 

Si am sa trag ghioceii de cozi... sau zambilele, sau ce-o mai fi. Pentru ca mi-s, din primavara, primul la inaintare. Matasos sau lanos, dar mandru din cale afara. Ohohooo!

Vedeti voi, mi-e drag rau de tot de oamenii ce stiu a darui cu sufletul, de copiii cu sireturi roscove atarnate pan' de caldaram. Nu am imbatranit, cum as putea cu atatia licurici in ochii flacailor? Cu atatea primaveri cate se aduna pe Pamant, cu atata gingasie cata se isca?

Ati vazut? Dragele, fragedele de flori, cum se mai franjureaza ele pentru oameni! Cum se imbuchetesc ele intre panglici si cum se iau de genele fetelor! Vai, vai, ce-mi mai rad cu ciucurii pan' la capete! Si stiu ca toate se intampla pentru ca sunt iubaret si aduc an de an prima vera lui Vivaldi. Si mereu am sa fiu fularul lui cosar si atarnachele potcoavei. Asta daca nu uitam de trifoi cu patru foi. De ce i-o mai zice lumea asa, numai soarele sa mai stie!? 

De-al naibii si nu ma invechesc, de-al naibii si nu ma duc pe apa Sambetei! Nu am pretentii, asa ca nici voi sa n-aveti. Dar cum mi-e lucratura, asa mi-e si vrerea: sa nu uitati de mine ca sunt jumatate de iarna si jumatate de primavara, jumatate de neprihanit si jumatate de inflacarat. Va dau mustatile mele, faceti voi ce vreti cu ele, dar sa nu va dositi bucuria.

Asadar, sarbatoriti-ma invizibil sau intr-o inflorescenta! Si am sa fiu din cale-afara de multumit.

Cu colindul la profesori

Reminder from:		mugurdecolt Yahoo! Group
Title:		Colind
Date:		Sunday December 23, XXXX
Time:		2:00 pm - 2:00 am
Location:		La Piata
Notes:		Intalnirea anuala de mers cu colindul. In principiu ramane cum am stabilit... in fiecare an la aceeasi ora. Ne vedem acolo!

Acum 13 ani, cand am plecat prima data cu uratul la profesori ne-am strans vreo patruzeci de "mugurasi". Ditamai bucuria sa intre atatia oameni intr-o casa, toti inghetati, toti pofticiosi dupa zile de post, dar toti o mare veselie. Acum doi ani am reusit doar 4; fetele astea au plecat la socri si uite asa s-a subtiat ceata, dar ne-am amuzat copios pe seama absentelor ca de fiecare data. Au mai fost ei si altii care ne-au lasat cu nasurile in zapada, dar ne-am bucurat ca ne-am adunat chiar si asa, cu chitari si voci, pentru a colinda a cata ora?! (mai bine sa pierdem sirul) casele si sufletele fostilor profesori din liceu.

Totul se iteste la "Clubul Copiilor" unde ne adunam zice-se pentru repetitii, dar noi ne insiram la povesti si poante. Aahh... iar o chinuim pe profa de bio cu stangaciile noastre! ne spunem ghidusi si ne prinde un tremurici. Domnul Barsan, mesterul nostru in ale chitarelor are alti elevi acum, sfiosi si cuminti cum eram si noi daca dam paginile in urma. El e mai mereu aici pe 23 ale lui Undrea, motiv pentru care mai tragem o tura de nostalgii... Odat' a fost colindator ca si noi, de cele mai multe ori insa, i-am petrecut pragul cu catel pufos, cu picturi pe pereti si pian. Dar cel mai cel, dumnealui e domn ' profesor cu balaurul pe buze.

Nepregatiti si nesincronizati, cu versuri si acorduri uitate, cu ritmul in brazi dar cu mare drag si intotdeauna optimisti ca pana la final vom sti totul impecabil, pornim inspre profesoara de biologie. Prima casa. Si gata... intram in lumea lui Mos Craciun, in lumea rumena a bezelelor si placintei cu mere in care suntem ascultati pe rand, ca la scoala: ce a mai facut fiecare pret de un an pe ceas? Aici se bea ceai de tei si se mananca covrigi incalziti pe plita sobei. La usa isi cer drepturile alti colindatori, dar noi avem ceva al nostru pentru care nu primim scutire... Si uite trece timpul insirand pe ata inserarii cuvinte talcuite. Dar vai! Iar ne-am luat cu una-cu alta si intarziem la urmatoarea casa!

Profesorul de fizica ne asteapta cu atentionari pentru santul in care cineva a avut necazul sa se piarda intr-un an. Va inchipuiti dragii mei ce almanah de glume avem de atunci pe marginea... santului! Atentie! Pericol de prabusire daca nu va tineti de sanie prea bine! Hihi. Admiram mereu minunati colectia de cactusi si sculpturi personale ale domnului profesor si mancam napolitane. Pe furis, eu ma pierd in titlurile din biblioteca, dar nu uit sa-mi duc colindele pe drumul cel bun. Si mereu isi aduce aminte de eleva Eliza de atunci, mama noastra de acum.

Mergem apoi la "dirigu". Aici, mare adunare, mare. Urcam treptele casei-muzeu ale doamnei preotese care ne asteapta cu parul negru strans simplu la spate si cu o voce care iti insira o viata traita cu tot farmecul. Casa asta e o comoara, e boiereasca de-a dreptu; fiecare obiect spune povesti. Aici e lumea din carti: abajururile, costumele nationale, stergatorul de firimituri, ceainicele de portelan, cestile de pamant, stergarele, sobele de teracota, mobilele vechi si rafturile cu carti, jilturile, fetele de masa brodate, tablourile, icoanele si cate altele se aduna sa rosteasca impreuna cu noi bucuria "Nasterii" din trecut pana acum. Cateii ne asculta in liniste intinsi pe covor, in timp ce vinul fiert se inalta in aburi si se pierde pe gatlejele ragusite. Saleurile abia scoase din cuptor calatoresc impreuna cu turta dulce pe platouri, facandu-ne semne-semne. Povestim de necazuri si de ce e frumos ca niste prieteni vechi, ne jucam cu vorbe deochiate cum sta bine unei case in care a locuit un preot, cantam si ne veselim, radem cu lacrimi in ochi. Se asterne linistea si peretii vorbesc. Aici, vremurile inclina sa alunece in ceasuri nebanuite decat din stihuri. Intr-un an am dat nas in nas cu nepotul lui Ionel Teodoreanu care ne-a facut o cantare de zile mari la pian. Si ce iz de mandrie m-a incercat! De ce nu? Aievea, niste maini subtiri ne-au infatisat mai apoi o carte rara, plina cu poezii de o savoare actoriceasca. S-a citit cu chef si cu drag din paginile ei, sa mai afle si versul frumusetea momentului.

Profesorii de limibi straine incep sa sune in nerabdare: unde sunt, dom'le, colindatorii? Iar ii uita lumea pe unde au plecat? Odata ajunsi la casa lor, se scot de prin ascunzisuri aparate pe film, fascinante mecanisme care ma fac sa uit de tot ce e in jur. Bunica ne intrece la poante certate cu coana cumintenie, iar noi incepem sa ne prelingem pe scaune si canapele moi. Recunosc, ce sa fac!? Odata am adormit de-a dreptul si am petrecut asa vreo jumatate de ora, in timp ce lumea isi urma constiincioasa programul de variete muzical. Ceaiul englezesc e de vina, va spun eu!  La naiba, si am ratat eu toate conspiratiile! Noroc ca nu am adormit in anul in care cei de la ansamblul de dansuri populare Floricica ne-au colindat in costume nationale si m-au facut sa imi amintesc de serbarile de iarna cand imbracam ani de-a randul acel costum popular al tuturor varstelor.

Ultima data ajungem la profesoara de fizica. E clar. Cam pe la 2 asa... dimineata. Inainte urcam pana la casa dumneai pe jos, impingandu-ne de la spate pe urcusuri alunecoase si inclinate prapastios. Asudam pana sus, mancand pamantul. Acum mergem cu masinile claie peste gramada sa incapem cu totii, dar cel mai fain a fost odata cu dubita, cu gerul piscandu-ne de obraji si noi chiund in gura mare pe strazile adormite. Aici mancam cei mai buni covrigi cu susan si, ragusiti si adormiti, incercam sa ne mai dregem pentru o ultima colinda. Deja suntem o lalaiala fandosita, dar cu blandete si drag, ochii gazdelor ne imbratiseaza pe fiecare. Nu mai conteaza ca vocile noastre nu vor mai exista pentru cateva zile de atunci incolo.

Si mai e profa de mate care nu ne-a primit niciodata pentru ca ajungeam dupa ora 12 si ii lasam covrigi in parul portii si ar mai fi si altele care se incadreaza mai mult sau mai putin la colinda cu note in catalog. Sunt nenumarate, dar trebuie sa fii acolo sa te ia pe sus viscolul si sa te poarte peste case cu copii dormind, sa iti aduca pe la nas mirosul de molid si sa iti sclipuceasca in ochi instalatii colorate. Dar ce e putin, e si bun.V-as lua pe toti daca as putea, sa vedeti de-a fir cum impleteste Mosul in barba sa...

Asa am crescut, cu astfel de oameni.

Amintiri din epoca mea de aur - sarbatorile de iarna

Si vin sarbatorile iarasi. Dar ce farmec mai au acum, cand totul e de-a gata?

Cand eram mica, bomboanele "mustacioase" erau doar de un singur fel, tari ca niste gloante. Le pastram ambalajul poleit pentru ca anul viitor sa facem podoabe de pus in brad. Din staniolul tare ca o tabla pe care mama mea il pastrase de cine stie cati ani faceam cosulete, stelute, felicitari. Ce sunet avea: cam ca un clinchet. Era o mare valoare si se gasea greu. Nu trebuia sa il irosim. Mai faceam ghirlande din hartie "glasse" sau din hartie creponata, cam la fel de rare si ele.

Imi aduc cu drag aminte de ciocolata "Fructa", preferata mea. Erau putine la numar tipurile de dulciuri, dar ele erau podoabe de nepretuit in pomul de iarna. Cand gaseam cate un Mos Craciun, cu reni si saniuta pe vreun ambalaj, desfaceam cu grija, decupam si il puneam la pastrare. Nici noi nu stim pentru ce, dar era o mare bucurie sa vedem atata culoare si sa pastram ceva ce nu o sa mai vedem decat in anul viitor.

Abia asteptam momentul cand ne duceam la cumparaturi. Erau singurele momente cand ne rasfatam, cand se cumpara suc, banane, portocale, mandarine, compot de ananas si se lua sifon de la "Sifonerie", . Plecam cu listuta dupa noi, cu banii bine numarati si chibzuiti. In bucatarie erau aburi de la toate mancarurile ce fierbeau ori pe soba, ori pe aragaz. Da, focul cu lemne ramane unul dintre aspectele copilariei dupa care sunt nostalgica. Era un chin sa iesi afara, sa aduci un brat de lemne, dar mirosul de caldura, duduiala din soba de teracota te prindeau repede in joc. Si mai sunt nostalgica dupa momentul cand se taia porcul. Imi bagam mainile in urechi, atunci cand sacrificiul (injunghierea) avea loc, dar apoi eram numai ochi si urechi. Mirosea a par parlit, a tuica fiarta si a carne prajita in tigaie. Mainile mamei roboteau pana la epuizare in acele zile si lungi erau serile cand stateam sa tragem de carnati, sa fierbem la tobe si la babe, sa pregatim sunca si carnea pentru afumat sau pentru sarat.

Venea asteptata dimineata de Ajun, cand, dupa colindat tot cartierul, ajungeam acasa, faceam ceai de tei si mancam cu covrigi. Se faceau ultimele retusuri la "primeneala" casei si a noastra, indicatiile fiind indeplinite cu strictete. Apoi asteptam minunata zi a bucuriei, istoviti de atata munca si de altele ale vietii. Dar aveam pacea in suflete.

Saracii parinti, cum se mai sculau ei noaptea sa impodobeasca bradul, cum il ascundeau cine stie pe unde, sa nu ii simtim mirosul, pacalindu-ne sau interzicandu-ne sa intram in camera unde il pastrau. Dar, increzatori copii in cuvintele lor, niciodata nu le-am iesit din cuvant. O singura data imi aduc aminte ca, facand razia prin sifonier, am gasit cadourile de la Mosu'. Eehh... copii am fost si noi.

Da... Era frumos atunci. Acum, nu prea mai simt ca vine Craciunul. Dar inca mai merg cu colindul si asta ma poarta in pasi grei, ninsi, spre copilarie.