Ai crede ca esti tanar si ai dreptul sa faci ceva memorabil in viata. Te agiti, cauti, te crizezi, alergi in atatea directii. Pentru ce? Pentru putin prestigiu, pentru recunoastere, pentru palmares?
Poate ca sunt prea tanara, dar din viata si pentru ca am alergat cu parul in vant, am invatat ca bucuria ce ramane si se perpetua vine numai din lucrurile simple.
Batran daca ai fi si ai sti ca soarele acela banal, care nu stie decat sa rasara si sa apuna zi de zi, nu va mai fi mult timp lumina, ti-ai lua timp si ai spune... "daca as fi fost mai bun", "daca nu as fi judecat", "daca nu as fi gresit", "daca as fi inteles", "daca as fi stiut sa iubesc". Si, totusi, exista un parcurs.
Alergam, dar uitam de noi, de ceea ce avem cu adevarat nevoie. Bineinteles ca nu traim degeaba, ca trebuie sa facem "ceva" pe Pamant, dar nu e acesta unicul scop. De fapt, suntem doar oameni si numele pe o pagina in istorie te face doar erou pentru generatii care vor uita de tine. Dar pentru oamenii din jurul tau cum esti? Stii sa lasi un zambet, un suflet multumit, o lacrima de bucurie, o imbratisare, un umar, un sprijin? Lucrurile marete, de fapt, nu constau in glorie.
De multe ori nu suntem multumiti de noi, dar cautam sa gasim celorlalti chitibusuri. Ne e frica sa privim in interiorul nostru, sa ne recunoastem slabiciunile si trairile, de teama sa nu parem slabi. De ce? Cu cine suntem in competitie? Ce avem de demonstrat si cui? Pierdem prea mult timp asa...
Nu... suntem tineri si vrem marea cu sarea. Si ne obosim, si tragem de fiecare particica a noastra sa nu pierdem niciun tren. Dar, oare, nu mai sunt si altele care mai vin? Oare, cand nu vom mai putea sa facem fata avalansei pentru ca am fost imprudenti in avantul varstei, nu vom dori sa mai avem timp?
Nu avem rabdare sa intelegem de ce un om face ceva intr-un anume fel, nu il intrebam de ce, nu stam sa discutam cu el. Ne avantam sa judecam si sa catalogam. Uitam sa fim buni, sa dam ragazul unei explicatii. Nu mai iertam.
Ce pacat! Ce risipa!
Dar... este primavara. Invatam sa renastem. Si poate, cu fiecare primavara, invatam sa iubim mai mult.
Poate ca sunt prea tanara, dar din viata si pentru ca am alergat cu parul in vant, am invatat ca bucuria ce ramane si se perpetua vine numai din lucrurile simple.
Batran daca ai fi si ai sti ca soarele acela banal, care nu stie decat sa rasara si sa apuna zi de zi, nu va mai fi mult timp lumina, ti-ai lua timp si ai spune... "daca as fi fost mai bun", "daca nu as fi judecat", "daca nu as fi gresit", "daca as fi inteles", "daca as fi stiut sa iubesc". Si, totusi, exista un parcurs.
Alergam, dar uitam de noi, de ceea ce avem cu adevarat nevoie. Bineinteles ca nu traim degeaba, ca trebuie sa facem "ceva" pe Pamant, dar nu e acesta unicul scop. De fapt, suntem doar oameni si numele pe o pagina in istorie te face doar erou pentru generatii care vor uita de tine. Dar pentru oamenii din jurul tau cum esti? Stii sa lasi un zambet, un suflet multumit, o lacrima de bucurie, o imbratisare, un umar, un sprijin? Lucrurile marete, de fapt, nu constau in glorie.
De multe ori nu suntem multumiti de noi, dar cautam sa gasim celorlalti chitibusuri. Ne e frica sa privim in interiorul nostru, sa ne recunoastem slabiciunile si trairile, de teama sa nu parem slabi. De ce? Cu cine suntem in competitie? Ce avem de demonstrat si cui? Pierdem prea mult timp asa...
Nu... suntem tineri si vrem marea cu sarea. Si ne obosim, si tragem de fiecare particica a noastra sa nu pierdem niciun tren. Dar, oare, nu mai sunt si altele care mai vin? Oare, cand nu vom mai putea sa facem fata avalansei pentru ca am fost imprudenti in avantul varstei, nu vom dori sa mai avem timp?
Nu avem rabdare sa intelegem de ce un om face ceva intr-un anume fel, nu il intrebam de ce, nu stam sa discutam cu el. Ne avantam sa judecam si sa catalogam. Uitam sa fim buni, sa dam ragazul unei explicatii. Nu mai iertam.
Ce pacat! Ce risipa!
Dar... este primavara. Invatam sa renastem. Si poate, cu fiecare primavara, invatam sa iubim mai mult.
3 comentarii:
Ai mare dreptate in gandurile tale. Insa daca insiruirii de "daca (nu) as fi...", am mai adauga, ipotetic, un "daca am iertat prea mult" sau "daca nu as fi fost asa intelegator", oare nu revin aceleasi necunoscute? Nu apar aceleasi probleme?
Ai si tu dreptate aici. Totusi, sunt unii oameni care nu pot fi altfel. Desi incearca sa nu mai ierte, sa nu mai fie intelegatori, ajung tot de unde au plecat. Asa le e firea. Si, pana la urma, chiar daca sufera, macar sunt impacati cu sine, sunt linistiti si multumiti. Ce-i drept, sunt putini cei care sunt asa.
Partea cu impacati cu sine, linistiti sau multumiti n-as zice ca e reala, sau poate inca n-am ajuns eu la ea. Poate altadata, cand voi fi mare...
Trimiteți un comentariu