Ea... o rochie neagra, o faptura mica pe o intindere de nisip. Un semn din nastere... care ii spune ca va trebui sa gaseasca pe cineva la fel. Parul, in vant, cu tot cu ganduri. O liniste ce vine de undeva din interior si care o face sa tremure. O melodie ce ii rasuna de undeva din amintiri si o mana ce ii mangaie pielea, cu moliciune, gasita undeva in simtirile din seara trecuta. O asteptare lunga si multa rabdare, ca si pentru firele de nisip ce ii incalzesc talpile. Inserare fara culori si jocul piciorului ei cu fiecare val. O silueta pe un gri molcom, cu nuante galbui. Doar cerul, marea, nisipul si ea: o pace.
Trece cu varfurile degetelor pe intinderea umarului si se infioara: e asa cum l-ar descoperi "el", rotund si fin. Iar valurile: ce zgomot fac, cum se agita, cum se involbureaza. Parca si pe ele le mangaie o atingere care le face sa se cutremure de placere. Suflarea ei si-a recapatat linistea dupa momentul cand isi imagina ca mainile ei sunt ale lui.
Se lasa negura... totul devine nedeslusit. Ea ramane dainuind.
Nisipul va avea alte forme in ziua urmatoare, ea se va trezi zglobie si ii va lua mana intr-a ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu