sâmbătă, 28 decembrie 2013

Vagabondul (13)


Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

miercuri, 18 decembrie 2013

Maroc (1)


Canta cocosii la ora la care scriu acum. O zi cu drum lung, cam cat faci din Romania pana in Maroc.

Prima zi. Ora 3 locala, dimineata.

Pe ultima suta haladuiam Militariul, in zi de duminica, sa schimbam leii pe euro, dar nici nu ma mai mira: asa suntem noi. Poate ca tot de aceea check-in-ul a fost un pic uitat. Buzunarele au mai falfait inca zece euro in contul Blue Air, dar asta sa ne fie baiu' pe mai departe. Ieftin, ce mai?! Zborul... Ce minune! Apus deasupra unei paduri de nori. Galben portocaliu pe contur de nori, transformat intr-un suav roz pastelat, norii cu forme de vata pe bat zburata in vant, linii usor violacee lasate in urma, contururi de munti manjiti de zapezi pe ici, pe colo, dar cel mai mult nouri intinderi de cat vezi cu ochii. Soarele in lumina difuza ce palpaie ca intr-un final de film bun. E o lumina calda ce vine dinspre el, o lumina ce-mi frige obrazul aproape, asa ca renunt sa ma mai uit la un moment dat. Erik imi arata stelutele de gheata de pe hublou in timp ce ma tine de mana. Ma tine de mana si simt ca nu imi mai e frica de prabusiri inchipuite pentru ca tare sunt prapastioasa eu cu zburatoarele. Incerc sa le urmaresc crescand, dar nu prea imi iese. Ii arat si eu, apoi, umbra Pamantului pe care o recunosc datorita unui bun prieten. Culori aprinse, sangerii se transforma lent deoarece mergem cu apusul in aceeasi directie. Se inopteaza, iar orasele se contureaza in salbe de lumini, ca niste margele pe care le-as vedea atarnate la gat. Un zbor frumos, pe care nu l-am crezut pana vineri seara. Nu stiu ce aveam eu impresia ca treaba nu o sa se intample. Fricile au zburat cu alt avion, ametelile au fost inca cu mine, chiar si dupa doua pilule de ghimbir contra raului de orice tip de calatorie. Nu, adica nu mi-e rau de calatorii, ci de vehiculele dintrinsele. 

Din Malaga am luat bacul. O palma de-a dreptul, sa stii ca nu mai esti pe teritoriu european, dupa un drum cu dealuri facute din luminite si pini mediteraneeni de care imi era dor inca de cand parasisem Italia acum un an. Aproape de imbarcare, putin rataciti, am dat de un nene ce s-a oferit sa ne ajute cu prinderea mastodontului. Si aici, prima aventura. Ne ghideaza masina pana intr-o parcare, dupa care il ia pe Erik intr-o cursa nebuna sa cumpere bilete. Motivul: cica ar fi plecat bacul fara noi in 8 minute. Pai nu mi-l ia pe Erik la alergatura, iar noi ramanem cu gaturile intinse dupa cele 8 minute care se scursesera demult. Baiatul nu mai aparea si pace. Ma gandeam ca l-or fi luat sa-l scuture nitel in buzunare, lucru facut de altfel, dar pentru bilete, ceea ce ne si interesa. Hiu! Dar nu a scapat maratonistul nostru de sarit garduri din acelea mari, nici de alergari ca in urmariri cu gandul ca, gata, ne-am luat teapa. 

Marocanii se imbarca pe bac cu tot ce au ei mai scump, intr-o masina. Parca sunt cu casa dupa ei. Inauntru, cat pe ce sa sarim peste partea cu stampila bine infipta in foaia pasaportuliui, ceea ce ne-ar fi lasat fara viza si nu era de glumit. Tot marocanii sunt mari purtatori de stranuturi, de covoare de rugaciune si paturi de dormit pe jos... ahh... si de miros de picioare pregnant. Ne-am leganat cu valurile, cu oalele aburinde, cu luminile porturilor, cu frigul de afara si cu caldura ceaiului Lipton. L-am cunoscut pe Morgan Freeman autohton si am a flat ca Mel, prietenul nostru, l-a ajutat pe Amos Oz intr-un accident de masina. Daaa... am ramas cu gura nitel cascata. I-am ascultat povestile de viata si am dezbatut despre carti. Am asteptat mai mult de o ora in vama, privind cum ii e descusuta masina unui individ plina cu jucarii si am dat un sut mingiei pierdute din morman. Cu chiu,cu vai, ne-au lasat sa trecem, dupa ifose de vames infumurat cu functia, dar zicem "slava cerului ca nu ne-au intors!" Iar acum stam intr-un hotel cu lumina cu efecte speciale, cu receptioner ce schiopateaza, cu paturi separate si cu cocosul ce are acelasi glas oriunde in lume.

Ziua doi

Azi... A inceput totul cu imbratisarea unui om frumos... cald, cu mainile care imi dau forma. Au mai fost norii colorati ai diminetii, chipul ce dormea sub lumina argintie, geamul aburind. Si ce mic dejun, pe cat de neaspectuos, pe atat de bun! Ceai shiba dulce si aromat, turte dintr-un fel de malai, clatite si o prajitura gen cozonac, autohtone toate, miere si dulceata de capsune aromata, ca din gradina de acasa.

Am plecat apoi spre oras. Ne-a atras atentia o intrare intr-o cafenea. Ghidusa, albastrie, cu plante multe, pietre spoite, animalute din plus potrivite aiurea. Sau nu. Si am fost invitati intr-o lume de poveste cu papusi sugrumate, papuci din care rasareau flori, plante cu miresme de lamai, cu cretisoara si rozmarin pe care batranul mi le-a pus in pumn cu neastampar. Trandafiri japonezi, curmali, ficusi imensi, jucarele invechite, flori artificiale in aranjamente ametitoare. Si sinistru, si de vis, acel loc avea in el tot ce nebunia unui om putea aduna intr-o viata. Mi-a lasat adresa scrisa pe un petec de foaie de matematica. Iar eu ma simteam acolo ca Alba ca Zapada. Domnul era ca un titirez de care te si speriai, te si bucurai. Am sa-i trimit poza cand ajung in tara, nu se poate sa fie altfel. 


Am ajuns in Tanger, am parcat si am fost "agatati" de Mustafa, un localnic ce stia 7-8 limbi, dar nu parasise tara niciodata. Stie istorie Mustafa, ceva ce n-ai vazut! Ne-a dus prin toate cotloanele, pe toate strazile inguste cu oameni cu scufii, cu mestesugari autentici, prin pietele cu atatea miresme. Pietele, Doamne, pietele sunt superbe si autentice. Se simte ravna muncii. Sa vezi piata de peste, cu atatea figuri, forme, cu atata viata si moarte la un loc. Si miros puternic, dar ce mai conteaza cand zambetele sunt cat minaretele? Imi place mestesugaria Tanger-ului, autenticul si calitatea din el. Aici, oamenii-s ca furnicile. Fiecare face ceva: coase, tese, face fire de lana, vinde, gateste. Tarabe cu fructe, ierburi, oua, lapte, gaini amortite, taiate uneori pe loc, organe care mai de care mai suspecte la aparitie si la miros, carne in toate starile, lipie marocana, vanzatori ambulanti, confectii din piele, lana, matase, miros de mancare bine gatita si ce va mai trece voua prin minte. Unii oameni sunt buni, altii mai berberi... Femeile ascunse. Imi miroase si acum, cand scriu, a mirodenii si peste prajit. Am gustat prajituri de casa: ce minunatii, ca din mainile mamei.


 











Un lucru frumos mi s-a mai intamplat azi, pe langa celelalte. Eram in piata, cand un domn a trecut pe langa noi si mi-a spus ca islamul ma iubeste. Un profesor al Coranului iubit de milioane de oameni, din cate imi spune Mustafa. Tot de la Mustafa aflu ca aceasta cinste e mare, ca viitorul meu e bun, ca voi aduce multa bucurie celui de langa mine. In limbajul lor, sunt o Fatima. Adevar sau nu, eu nu-mi mai incapeam in pene, va dati seama. Dar e drept ca sper si ma incred in faptul ca pot fi un om bun care sa aduca bucurie multa in jur. Cu cinstea aceasta si cu gargaunii urcati la cap, ne-am lasat purtati prin labirintul colorat al Tanger-ului primei zile. Cu cazarea pare a fi mai greu, dar ne-om descurca noi. De data asta ne-am permis un mic rasfat la Ibis, cina a fost cinste din partea prienului nostru, asa ca e bine. Ahhh... Si ce masline bune am mancat! Ce-i drept, cerusem orez cu legume si sos care sa nu fie picant si o supa. Supa nu a mai sosit, iar sosul a fost picant, dar intelegem ca engleza nu-i ca franceza.

(Va urma)