vineri, 27 ianuarie 2012

Mergand pe un vis

Povesteam cu cineva. Intr-un moment de liniste, am spus: "Am si eu un vis... de cand sunt mica. Vreau o camera a mea." Nu e putin lucru, chiar daca pare banal asa, la prima "atingere". De fapt, o camera a mea, inseamna un loc al meu.

Ar fi foarte simplu, spatios, cu multa lumina si cu o gradina in jur. Pe un perete intreg as avea biblioteca, cu cartile care cresc in teanc de la luna la luna. E o propunere personala, aceasta cu adunatul cartilor. As avea micul coltisor cu accesorii foto - sunt putine, dar merita o bucatica de etajera. As adauga "amintirile" pe care le pastrez prin cutii si dosare. "Amintirile" sunt scrisorele, sticlute, timbre, nasturi de blugi, agendute, CD-uri si tot felul de lucrusoare stranse de cand eram mica, pe care le port dupa mine, de vreo 7 ani si de vreo 9 adrese. As avea ferestre mari, un balansoar si doi catei, muscate si cam atat. Da... si un hamac. Cred ca si o pisica. Ar fi o mansarda. Neaparat. Cu podele de lemn, lacuite si cu fotografii pe pereti. Nu multe. Aahh... si ar mai fi un dulap in care sa-mi pot tine cam toate hainele pe umerase. Ce sa fac? Nu imi place inghesuiala.

In rest, apusuri calde si multa iubire. :) De acolo, m-as mira de fiecare anotimp si de fiecare schimbare a vietii. Si de niste tanci umblareti si curiosi.

(Se potriveste prea bine vremii de-afara si starii din camera mea... http://www.youtube.com/watch?v=Eyj38n4M7VM)

duminică, 22 ianuarie 2012

De ce (nu) imi place Romania?


Avea Arghezi o poezie "Flori de mucigai". Un album de poezii la fel.

Pentru a iubi Romania, trebuie sa ai putina inclinatie artistica sa vezi florile prin mucigaiul ei. Sa faci abstractie de alandala din orase si sa vezi culori si povesti in peretii scorojiti. Romania reprezinta o insiruire de culturi care s-a asimilat, poate prea bine, cu ceea ce au lasat tracii si romanii in urma. Dar cand iau o carte romaneasca in mana, parca simt putin praf intr-o odaie, o lumina calda si o tigare aprinsa, un domn cu palarie si o dama cu o rochie de culoarea untului, prelunga, pe un trup frumos. Iar in aceste momente fac abstractie cu totul de kitsch-ul care se inmulteste, de masculinizarea femeilor si feminizarea barbatilor, de fatarnicia si coatele din strada, de tristetea oamenilor de la metrou. Are un farmec tarisoara asta si trebuie descoperit.

Nu am vazut chiar tot ce era de vazut, dar nici viata nu-i asa scurta si prefer de la ea sa ma plimbe prin toate ungherele de unde pot descoperi romanii, asa cum sunt ei. Si nu numai. Romania trebuie rascolita in cotloane si trebuie sa o iei in particular, adica sa nu o citesti pe de-a-ntregul. Vorba 'ceea: fiecare padure are uscaturile ei.

Pornisem sa scriu acestea inainte de inceputul protestelor care se desfasoara acum la Universitate. Si ma gandeam daca are rost sa continui, daca nu va fi o parere in plus pe langa zeci de articole care se scriu acum. Nu am sa ma opresc, insa, sa imi scriu visele si dezamagirile doar pentru atata lucru. Am fost si eu acolo, in piata, am vazut ce se intampla. Am ramas uimita de cat de diferit se vad lucrurile acolo, pe viu, fata de cele de la televizor. Ma bucur sa vad ca tinerii au iesit si ei, in sfarstit, in strada, ma bucur de toata aceasta miscare, buna-rea, cum e ea. Si ma face sa nu mai traiesc frustrarea faptului ca fac parte dintr-o generatie care actioneaza virtual.

De ce-mi mai place Romania? L-am zarit pe Doru Trascau, trecand ca un oricare, printre oameni. Si este un oricare... om. Sunt inca oameni care fac lucruri de calitate si nu isi vantura nasul pe sus. Mai incolo o nebuna corpolenta, cu pantaloni de armata, dirija metroul. Lumea o privea mirata, dar cred ca cu totii am fi vrut sa patrundem in mintea acelei femei. Am vizitat un cabinet oftalmologic cu retetare vechi, cu o doamna doctor ce avea inca accentul bucurestean din filmele alb negru, cu mobilier vechi si blandete in atmosfera. Am intalnit la autobuzul de noapte un fost jandarm trecut in rezerva, care dupa o discutie pe cat s-a putut de obiectiva in privinta protestelor, mi-a sarutat mana. Am fost intr-un club din centru cam plin el de hipsteri si am ascultat-o pe o tinerica frumusica cantand diverse melodii. Am realizat ca, sub masca asta "la moda", ramanem romani, cu zambetul pe buze si cu palmele impreunate la un purpuriu de populare. Nu-mi place ca oamenii frumosi raman la fund sau sunt anonimi, ca sunt din ce in ce mai rari si mai putin ancorati in valori si realitate. Nu-mi place ca nu ne-am dat ragazul sa asimilam tot ce e nou, iar cand iesi in strada esti putin ametit de contraste. Nu-mi place ca ne bagam picioarele, mai ales cei de la orase, in respectul pentru acest pamant pe care traim.

Ma bucur ca a nins in sfarsit; ma bucur de fiecare anotimp care da un altfel de invelis marii, muntilor, deltei, dealurilor, campurilor. Ma bucur ca la bunici, in Oltenia, obiceiurile sunt inca atat de puternice, desi le pierdem pe zi ce trece. E tare bine sa stii ca, atunci cand pleci de la un concert, in loc de taxi poti lua un autobuz care sa te duca acasa. Imi place ca la noi, inca este pasnic, ca avem piloti buni si o istorie. E dezamagitor ca femeile nu mai rosesc si si-au pierdut decenta, ca uitam cuvinte romanesti in detrimentelor celor englezesti, ca politicienii nostri sunt toti din aceeasi coca moale, ca exista copii care vor sa invete, dar nu au posibilitati. Pacat ca vremurile comuniste au determinat scepticism, intoleranta, egoism bucurestenilor.

Caragiale nu ne-a iertat moravurile in scrierile sale, beraria Gambrinus zace inca in mucegai si daramaturi. Dar avem I-pod-uri si strazile ticsite de masini fumatoare. :-)

joi, 5 ianuarie 2012

Mama mea


Azi implineste jumatate de secol si inc-o schioapa. De-o schioapa eram si eu cand am spus prima data "mama".

Sunt lucruri pe care nu le stim altfel decat cum ni s-au infatisat prima data, cand am aflat ca existam. Pe mama o luam ca atare, de cand isi aseaza mana pe fruntea noastra, cand febra arde si suntem copii. Ea ia durerea in maini si o poarta spre nestire, sa doarma puiul linistit.

Eu am crescut mare cu ajutorul a doua maini micute si rotunjoare. Aceste maini mi-au fost mangaiere, dar am stiut si care le e povara. Cred ca a fost bine asa. Din Rai, mama mea a rupt momentele in care m-a adus pe calea cea buna.

Cand eram mica, stateam cu ea pe scara, cand spala rufe. Nu vroiam sa o las singura. Cu totii eram egoisti adeseori cand mainile ei nu aveau somn. Si, desi avea o voce dojenitoare si era suparata, ma incapatanam sa ii tin de urat si o iubeam si mai tare. Ii seman apriga in vorba si buna la suflet, ii seman in visare si in poezie, in romantism si destin. Convorbim fara cuvinte si plangem cand imbratisam. Glumim, ascunzand umbre. Si luptam, ca si cand n-am fi noi.

Mama mea... nici nu eram in stare sa spun doua cuvinte despre ea cand eram mica. Tot ea m-a scapat si de aceasta temere. Acum as face o mare din toate amintirile cu ea. Are cel mai frumos scris din lume; iubea cartile la fel cum le iubesc si eu acum. Cand mi-e cel mai greu si nu mai pot, o sun sa vorbim. Nicio alinare nu e ca cea a mamei! Cel mai bine e sa imi inradacinez pornirile in sfaturile ei.

De la ea am invatat sa dramuiesc si sa cant "Sara pe deal" cand abia stiam sa citesc, sa-mi spun supararile pentru a nu izbucni ca o bomba la Hiroshima si sa plivesc rosiile. Ea mi-a aratat cum se brodeaza si cum se fac clatitele, cum se pune de-o ciorba si cum se calca camasile lui tata, m-a invatat sa iubesc pamantul pentru ca din el ne hranim. Mi-a condus cu blandete prima pagina de "a", cand capul ma durea ingrozitor si mi-a spus sa visez toata viata. Cu ea am dupa-amiezile si diminetile cand ieseam sa privim florile si sa ne scaldam in raze de soare...

Mama miroase a curat si a gradina de munte. Dar, cum nu exista spatiu pentru a cuprinde iubirea de mama sau cate as vrea sa insir despre ea, am sa las restul pe seama timpului. Le doresc tuturor o mama ca a mea.

Multi ani sanatosi si voiosi, draga noastra! :)

luni, 2 ianuarie 2012

Plimbare pe straße


Daca va intrebati care e legatura dintre "Agonie si extaz" si München, nu o s-o gasiti decat intr-o decizie a noastra dintr-o zi, cand am ales sa schimbam Florenta cu mai sus numitul oras, pentru cateva zile de vacanta.

Cu ceva eforturi si dupa ce am mancat aproape numai sandvisuri pe la serviciu strangand cureaua pe cat posibil, am reusit sa imi "fac plinul" pentru a vizita "Munich"-ul in decembrie. Am cumparat biletele de avion exact cand planurile tarifare se schimbau spre mai scump. Asta nu a insemnat ca mie avea sa imi fie mai putin frica sa ma inalt din nou la 10 000 de metri.

Am marcat ziua plecarii cu un noroc care ma astepta proaspat in mijlocul trotuarului. Nici ca am vazut in preumblarea mea cu trolerul pe trotuar ca ma invarteam in jurul unei "facaturi", pana cand nu am simtit ca mi-am blagoslovit gheata. O doamna care m-a vazut a izbucnit in ras si am facut la fel.

Cand am ajuns cu picioarele pe pamant nemtesc, multumind inca o data in gand ca am ajuns intreaga, ne-am postat in fata unei masinarii ce parea a fi o chestie electronica pasibila sa emita bilete, ignorand prezenta telefoanelor roz de o parte si de alta. Ne-am holbat cateva minute, uitandu-ne pe toate partile la un mic ecran cu cifre, spre deliciul si mirarea oamenilor din jur care nu pricepeau de ce ne perpelim noi in jurul lui. Vazand ca nu ne duce capul sa deslusim misterul aparatului, ne-am dus sa cerem ajutor la un domn. Om umblat in lume, englezul si-a dat seama ca noi stateam in fata unui amarat de telefon public care nu avea sa emita bilete in veci pentru romani picati de pe luna, asa ca ne-am dus sa deslusim problema la informatii, ceea ce trebuia sa facem de la inceput. Un tanar ne-a ajutat sa ne procuram tageskarten-urile, dupa care am poposit intr-un tren ce parea mai degraba a fi metrou. Langa noi, din intamplare dar si din noroc, s-a asezat o doamna din Timisoara, venita sa munceasca in München de vreo 16 ani. Am aflat ca platisem pe un bilet de o zi cat puteam plati pe unul de 3 zile, dar am zis sa ne vedem noi la hotel si apoi mai vedem.

Camera care ne-a facut primire dupa ceva ratacire, cam inghesuita asa, avea un televizor cocotat in praznic, gata-gata sa isi ia avantul si sa pice peste noi. In baie nu puteai sa stai decat in diagonala pe toaleta, sa nu cumva sa dai cu capul de perete, iar manerul de la care se tragea apa avea un chitibus. Receptionerul, cu accent de englez aristrocrat, ne-a lamurit ca trebuie sa apasam cu nadejde pe el pentru a se declansa si am rezolvat si treaba asta, constand ca odata cu apasarea, se zguduia toata camera, inclusiv a vecinului. Sa specific ca intre timp ne-am si blocat in lift, motiv pentru care, mai apoi, am folosit numai scarile?

Contactul cu orasul a fost unul firesc. Ma simteam ca acasa, numai ca intr-o acasa ingrijita si curata, oriunde m-as fi aflat: de la cartiere centrale, la cele marginase. München-ul este un oras in care poti respira, in care nu se aud claxoane, bubuieli si injuraturi, unde nicio cladire nu are pereti scorojiti. Arareori dai peste vreun zevzec care isi spune naduful. Oamenii sunt placuti, uneori chiar iti zambesc cand se vad fotografiati. Firile cele mai vesele, insa, ne apartineau tot noua si nu de putine ori lumea a zambit impreuna cu noi, cat timp ne aflam in metrou sau in tren. Se spune ca nemtii sunt reci; ei bine, in acest oras, lumea nu e asa.

Avand in vedere ca, in prima seara, am dat 3.5 euro pe o apa in centru, m-am lecuit de la a mai incerca orice imi facea cu ochiul pe la cabanutele cu mirosuri imbietoare. Asta nu m-a facut sa ocolesc un pranz intr-o taverna de-a lor pentru ca atmosfera dintr-un astfel de restaurant iti prezinta Germania pe tava. Aici, oamenii se cunosc intre ei, toti comanda bere si mananca bine, printre aburi care plutesc intr-o atmosfera ce te moleseste si te incanta, in acelasi timp. Noi am comandat ceva mai usurel: o supa bavareza care nu este altceva decat o zeama de ceapa cu muulte crutoane umflate in ea, garnisita cu firicele de ceapa coapte si dulcege, pe deasupra. Nu ne-am dat in vant dupa gustul ei, dar ne-a incalzit gatlejele si am incercat ceva autohton. Nu mica mi-a fost mirarea cand unul din cei 3 indivizi cu care ne-am asezat la masa (locuri mai erau libere, chiar daca mese nu) a facut un semn cum ca persoana de langa mine nu ar fi in toate mintile pentru ca serveste ceai. Domnul cu pricina, la vreo 70 de ani asa, avea insemnate pe cartonasul de sub halba de bere vreo 5-6 liniute care reprezentau numarul de halbe pe care le avea la bord. Restul era magie: chelnerite fasnete si frumoase, imbracate in costume populare, miresme si sfaraituri ce veneau dinspre bucataria din apropiere, saluturile prietenoase dintre clientii casei, caldura plutitoare ca pledul lui Mos Ene. Am iesit de acolo cu un miros puternic de mancare impregnat in haine, dar multumita ca, intamplator, am ales cel mai fain loc posibil pentru a incerca ceva din gastronomia müncheneza.

Ce mi-a placut la ei foarte mult a fost metroul. Era din cele vechi, cu lemn in interior. Parca ma inapoiam cu zeci de ani in urma si asteptam sa iasa de undeva cineva care sa strige: "la bulivar, birjar!", desi ne aflam sub pamant la o adancime considerabila. De altfel, reteaua lor de mijloace de transport in comun este excelent pusa la punct. Cel mai rar circula autobuzele si cand spun rar, apoi sa ma credeti.

Curios este ca toate magazinele se inchid la ora 20 si se tin de cuvant oamenii. Intr-o seara ne-au scos afara la propriu. In aceeasi seara in care un domn simpatic a inceput sa rada de felul in care sughitam. Nu prea imi dau eu seama de ce sunt comica cand sughit, dar daca toata lumea are aceeasi reactie, am motive sa cred ca uneori sunt de rasul lumii.

De fotografiat am fotografiat oriunde ne-a taiat capul, singura reticenta intalnita fiind la o scoala, unde o doamna a venit si mi-a facut semn ca nu e voie. In centru sunt multe piete ce comunica prin zone pietonale si strazi neaglomerate. Oamenii nu prea se disting pentru ca nu se vor distincti. (Dar va spun eu ca barbatii sunt infinit mai draguti decat femeile, fizic vorbind.) Ca esti bogat sau sarac, este totuna, ca atitudine. I-pod-urile, I-pad-urile si I-phone-urile sunt la ordinea zilei, dar nu vorbim de opulenta. Si daca e sa punem embleme orasului, hai sa trecem bicicleta la rangul cuvenit. Totusi, au si ei toaletele lor urat mirositoare in pasaje sau betivii intorsi duminica dimineata din cluburi pe 7 carari, lipsa de concerte pe strada, de vivacitate in mijloace de transport si de colinde in aeroport.

Data viitoare cand voi vizita Germania, va fi mai la nord pentru a putea face o comparatie. Si inca ceva: cand va veti intoarce in tara, veti incepe sa faceti comparatii.

In incheiere va doresc un an cu zile senine, cu iubire si implinire. Sa fiti sanatosi si voiosi!
http://www.youtube.com/watch?v=q1yLRK2M8YQ

http://ananeacsa.ro/traveler/munchen