luni, 28 mai 2012

Pe urmele lui Michelangelo I


E rau cand te indragostesti de un loc dintr-o carte si impresiile iti sunt putin necajite de realitate.

Vacanta asta a inceput cu un viscol puternic in februarie, cand nici macar nu am ajuns in aceeasi statie de metrou pentru a plati cazarea. Dar cine stia ca urma sa am cel mai frumos zbor? Acolo sus am reusit pentru prima data sa-mi alung fricile si sa ma astern in admiratie, dedicand ganduri celor dragi. Stiati ca avionul face valuri-valuri in aer cand zboara? Insulele croate par niste licheni de sus, norii sunt ca niste munti si muntii ca niste nori.

Daca Giorgio Armani nu te-ar intampina in aeroportul din Roma, ai zice ca ai nimerit la rusi. Daca nu ai rata cursa spre gara Termini din motiv de nedat din coate, ai zice ca numai la romani se intampla. Si daca nu ai gasi decat un amalgam de foietaj taios umplut cu crema de vanilie drept pranz accesibil dupa 30 de minute de carat bagaje pe caldaramul incins, ai zice ca numai Londra-i scumpa.

Din om in om, din intrebare in intrebare am gasit peronul de est pentru Florenta, prima romanca, prima calugarita cu sacosa de la Swatch si am pornit intr-o calatorie de vis de aproape 4 ore inspre Toscana. Regionalul lor e asa rapid ca ti se infunda urechile, treci prin atatea tuneluri ca le pierzi numarul si visezi cu miile de maci care se iau la intrecere cu desenele de pe panouri, cladiri si poduri. Iar pe dealuri... Da, aici vroiam sa ajung, pe dealuri se itesc vile de dupa drumuri albicioase si serpuite, marginite de arbori inalti si incoronati bogat, insotite de parcelele bucuriilor lui Bachus. Va puteti imagina cum e toamna, cand se culeg strugurii, cand forfoteste mustul sa se faca vin si veselia oamenilor sa se faca placere? Filmul din amintiri se transforma in realitate. Si parca vedeam un Fiat cu o esarfa in vant urcand poteca printre arborii aceia care m-au fermecat. Si am ramas pe veci recunoscatoare  Camuciei Cortona si lui Castiglione del Lago pentru ca mi-au aratat Toscana cea frumoasa.

In gara Santa Maria Novella turisti, mirosuri, agitatie. Visul se stinsese, dar aveam sa-mi revin de indata sub ploaia marunta ce ma mangaia si ridica praful unui alt oras. Nu am scapat de aventurile cautarii autobuzelor si nici de cele cu liftul. Desi oboseala ne doborase, ne-am pornit intr-un ras isteric cand am reusit sa realizam pe unde se deschid usile liftului. Un dus cald si eram gata de masa. Cu ceva noroc, am reusit sa dam de un local deschis. Burtile noastre protestau intr-un mare fel, dar peste tot deschideau dupa ora 19:00. Asa ca am nimerit la... preparate din peste. Pentru ca nimic nu ne-a facut cu ochiul din toate tentativele subacvatice zarite in vitrina, am ajuns la un compromis care avea sa ne faca prima impresie placuta legata de orasul lui Michelangelo: un antreu de paine prajita cu ulei de masline si legume marinate, masline verzi si salam uscat, paste picante cu sos de rosii si o delicioasa inghetata tartufo. Seara a fost una senzoriala, vesela, papilele au fost exaltate. 
 
 In prima noapte am avut cutremur si nu stiam daca sa ma sperii de tipatul de langa mine, de fulgerele de afara sau de leganatul patului. A doua zi am aflat de atentatul cu bomba si uite asa ne-am inceput noi vacanta: cutremurator.

Bazilica Santa Maria Novella, desi luminoasa pe dinafara, e o tristete pe dinauntru: intunericul te copleseste, la fel si acele picturi imense prost luminate, invechite, in care cautam urmele pensulelor din Agonie si Extaz. Nu ma puteam concentra, era prea multa agitatie, prea dezolant. Am ramas cu gustul amar ca azi pictura e o perimare. Afara ploua, negrii vindeau umbrele si pelerine de ploaie, rromii cerseau pe la colturi. Labirintul stradutelor pavate cu piatra ne-au pierdut inspre Dom. Trecand de grandoarea acestei constructii, mi-am dat seama de imensa munca si imensul talent care au ridicat acest loc. Domul este o dantelarie de marmura verde si alba, o statornicie a acestui oras de secole asaltata de prea multe glasuri si blituri. A fost momentul cand m-am simtit vinovata ca am un aparat in mana si ca ingros numarul de turisti din acel loc. Aceeasi senzatie m-a coplesit cand am ajuns la Galeriile Uffizzi. Nu, nu am intrat, nu sunt genul care sa se duca sa vada muzee. Am preferat sa ma plimb pe strazi si sa fiu intrebata de un nene de la un restaurant cum ma cheama si ce stil de imbracaminte am.
 
Am incheiat intr-o vitrina Nike, privind umbrele si trecatori, pavajul care reflecta siluete, adapostindu-ne de picurii unei ploi care avea sa ne insoteasca pana a doua zi de dimineata.

Florenta avea sa ma mangaie abia de acum incolo.

vineri, 4 mai 2012

A calatori



A lua pe talpi praful unui loc, a privi oamenii, a alege stradute mici pentru viata de zi cu zi, a-ti asuma labirintul in care deja ai intrat. A trage aerul in plamani, a ajunge pe varful muntelui si a uita ca esti om, ca ai fiecare muschi incordat, ca ai lasat in urma lumea aceea zgomotoasa si ca ai depus un efort peste puterile tale. A-ti imagina cuvintele, a te vizualiza intr-un loc pe care nu il sti decat din randuri de carte. A fi omul potrivit la locul potrivit, transformand orice lucru care pare negativ intr-unul pozitiv.

Lumea ne trage cate un semn de exclamatie uneori. Drept in fata, ca un paravan. Si ne arata ca am cam neglijat parti din noi: cunoasterea, regasirea, linistea, ascultarea naturii sau a strazilor ticsite, a povestilor oamenilor simpli, iubirea.

Cand plec undeva ma las purtata de intamplari. Stiu ca ele ma vor conduce acolo unde e cel mai bine si ma supun menirii, implicit naturii. Cand calatoresc, de fapt haladuiesc. Exista un sir nastrusnic de coincidente care ma duc intr-un loc. Mereu am avut parte de mici obstacole care s-au topit in momente unice.

Ce-i drept, nu agreez ideea de vacanta generala.  Asta inseamna ca nu ma duc intr-un loc sa-l trec prin stomac, desi ar fi incomplet sa nu incerc din mancarea, muzica, bautura sau soarele de "acolo". Asa cum spunea si Oriana Fallaci (femeie jurnalist), fac totul cu pasiune. Altfel nu as mai fi eu. Dar nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul de a alege ceva ce i se potriveste. Cand plec undeva, eu descompun acel loc. Si il inhalez ca pe aer, il fac sa fie cat mai viu in mine. Ador oboseala descoperirii si sunt inversunata sa merg, sa nu ma opresc. Trag si pe altii dupa mine. Lupt pentru ei. Sa-mi fie cald, sa-mi fie sete, sa ma doara spatele, sa vad cat mai multe. Sa merite sa stau la o masa alaturi de batranei cocheti, sa zambesc cu o inghetata in mana sau sa incerc o mancare locala. Acestea trebuie castigate si degustate ca niste prelungiri ale unor momente de descoperire.

Imi place orasul, sa aiba urme de oameni, sa fie putin prafuit si putin invechit, sa ma ametesc uitandu-ma la tot ceea ce forfoteste in jurul meu. Sa ii caut prin cotloane si sa-l las sa ma invadeze. Dar imi place si intre nori, cu ceturi apasatoare, cu colturi de stanca si senin cand nu te astepti. Cineva imi spunea ceva ce mi-a ramas aievea in mine si mi-a adus aminte ca mi-e dor de munte: "Eu acolo traiesc cu sufletul, in natura. Cu trupul inca e greu si nici n-as vrea, fiindca natura cu greu ne iubeste inapoi." Si am facut ochii mari, mai mari decat sunt deja. Din fetita muntilor am devenit a soselelor, dar ar cam fi vremea sa le imbin.

A calatori, pentru mine, nu se rezuma doar la durata dintre zboruri sau drumuri. A calatori inseamna a impartasi apoi, cu ceilalti. Inseamna o esarfa pentru fiecare oras nou pe care il vad, mici cadouri pentru cei dragi. A calatori nu inseamna neaparat odihna. A calatori inseamna a rade cu gura pana la urechi cand e cazul, a tacea cand e cazul, a asculta cand e cazul.