miercuri, 12 septembrie 2012

Oameni frumosi - Nicolas Restrivi


                                                    (Ana Neacsa - Un argentinian la Roma)

Pe Nicolas Retrivi l-am cunoscut in apusul unei seri pline de zumzet. Picta si in jurul lui era liniste, desi Piata Navona din Roma era o mare de oameni. M-a fascinat delicatetea cu care transforma talentul sau in bucurii marunte pentru suflete visatoare. Nu ne cunoastem mai mult de cateva minute in care am cumparat un evantai pretuit cu 10 parale europene si in care am avut bucuria sa primesc o carte de vizita, dar imi place sa cred ca am un nas fin pentru oamenii frumosi. Asa ca va intind o mana si sper ca ma veti urma.

                                                       (Nicolas Retrivi - Patagonia vida)

Ana Neacsa: Inainte de Piata Navona, Roma era doar un oras mare pentru mine. Abia dupa ce am facut ochi in acest loc plin de pictori, instrumentisti, manufacturieri, indragostiti si mii de culori am vazut Roma boema. Cum este sa fii un om in viata de zi cu zi a Pietei Navona? De ce este atata magie acolo, de ce esti tu atat de magic?

Nicolas Retrivi: Multumesc pentru gandurile frumoase. In piata simt timpul ca pe apa unui lac, senina si prezenta. Traiesc un schimb de energie cu oamenii care vin de peste tot din lume, asemeni unui rau: eu imi nasc pentru ei pestii mei colorati si ii las sa plece, iar apa imi aduce in schimb “metalul” care ma ajuta sa traiesc. Ca intr-un schimb nobil.

Insa nu este totul dragoste si poezie intr-o societate care copiaza mai mult de la furnici decat de la pasari sau alte animale, dar in aer liber prezentul si diversitatea sunt traite mai intens de oameni. Eu asa cred.

Ana Neacsa: Esti un baiat simplu. Ca un personaj de poveste, o poveste cu un anonim ce picteaza cu multa delicatete si care devine astfel un om fabulos. Ne poti spune povestea acestui pictor?

Nicolas Retrivi: Am crescut in muntii Patagoniei din Argentina, mancand cirese din pom si paine facuta in casa. Mergeam la pescuit, calaream, ma tolaneam in iarba si priveam cerul instelat tinand in brate un manunchi de menta salbatica. Luam in ras frumusetea frigului strangand lemne si aprizand focul. Cred ca de aici s-au nascut sensibilitatea mea si placerea de a trai, o familie de oameni deschisi si umanisti, cautarile mele, eul, ambitiile, cartile, "drogurile", muzica, pasiunea de a picta, accidentele, iubirile, despartirile.

A urmat apoi prima mea excursie in Europa. Am inceput sa pictez pe panza, lemn si evantaie, am realizat cateva expozitii in galerii de arta si baruri si am fost mereu acolo, in strada, pictand. Am cantat la metrou, dar cel mai ades am pictat. O vreme, ani, am pictat la intrarea din Muzeul Reina Sofia din Madrid, alti ani i-am petrecut pictand pe aleea Muzeului Prado din acelasi oras. Am calatorit pe coasta spaniola, prin orase si muzee, am ajuns in Paris si, in final, in Italia. Toate acestea pentru a supravietui cu visul si pasiunea mea si, mai apoi pentru a reusi sa-mi cresc baietelul.

Ana Neacsa: Pictezi evantaie si ceva intre realitate si fantastic. Si e ca si cand ai visa atunci cand privesti aceste creatii, ca si cand viata ar exploda in culori. De unde crezi ca vin toate aceastea?

Nicolas Retrivi: Cred ca vin dintr-o educatie a apropierii de natura, din gemul de zmeura al mamei mele, din pacea si iubirea ei, de la tatal meu, din libertatea lui si de la sora mea pe care o iubesc.

Ana Neacsa: Un argentinian la Roma. Un argentinian cu familie, un argentinian caruia ii place sa urce pe munte si sa cante la chitara. Cum de? Ce iti lipseste, ce iubesti cel mai mult in viata de acum?

Nicolas Retrivi: Ma bucura libertatea mea.

Ana Neacsa: Spune-ne ce te impresioneaza!

Nicolas Retrivi
: Ma surprinde usurinta cu care acceptam ipocrizia si cu care devenim parte a ei, tradandu-ne temeiurile. Sunt surprins de nedreptatea pe care o suportam, scufundandu-ne in confortul ignorantei. Sunt surprins de felul in care ne pierdem vremea incercand sa ne agatam de ceva ca si cand viata nu ar fi un episod magic pe care l-am proiectat din infinit.

                                                        (Nicolas Retrivi - Asimil crazy)
En español

Ana Neacsa: Antes de Piazza Navona, Roma era sólo una ciudad grande para mí. Pero después de despertarse en este lugar entre pintores, cantantes, personas, amantes de la artesanía y los colores tanto sentí la Roma bohemio. ¿Qué se siente ser un hombre todos los días en Piazza Navona? ¿Por qué es todo tan mágico, ¿por qué estás tan mágico?

Nicolas Retrivi: Gracias por los cumplidos. En la plaza siento el tiempo como el agua de un lago, sereno y presente. Vivo un intercambio de energias con gentes de todo el mundo, como agua que corre, hago nacer mis peces de colores y que vallan, la corriente de agua trae algo de ”cobre” que yo necesito para vivir, como en cualquier noble oficio.

No todo es amor y poesia sobreviviendo al aire libre en una sociedad que copia mas a las hormigas que a los pajaros u otros animals, pero al aire libre la gente vive mas el tiempo presente y la diversidad. Eso creo.

Ana Neacsa
: Eres un chico sencillo. Eres como un personaje de la historia, una historia con un anónimo que es la pintura tan delicada y esto hace que se convierta fabuloso desde el anonimato. ¿Nos puedes contar la historia de este pintor?

Nicolas Retrivi: Me Crie en la montana en Patagonia Argentina, comiendo cerezas del arbol, pan casero, pescando en el arroyito, andando a caballo, tirandome en el pasto a ver el cielo estrellado estrujando un punado de menta salvaje. Cagandome de frio hermosamente, juntando le ña y prendiendo el fuego, supongo que esa es razon de mi sensibilidad y amor a vivir. Mi familia de mentalidad abierta, y cercana al pensamiento humanista. Mi busqueda personal, mi ego, ambiciones, mis libros, drogas, musica, el amor a dibujar, accidentes, amores, desapegos.

Despues mi primer viaje a Europa, pintando cuadros en lienzos, maderas y abanicos, haciendo algunas exposiciones en galerias y bares, y siempre en las calles pintando, tocando en el metro, pintando en la entrada del museo Reina Sofia, algun tiempo, algunos anos, y otros en el paseo del museo del prado en Madrid. Viajando las costas de Espana, ciudades y sus museos, Italia, Paris. Sobre todo siempre pintando y sobreviviendo, con mi sueno y mi pasion, y hace algunos anios creciendo mi hijo.

Ana Neacsa: Usted está pintando los fans y algo entre la realidad y el cuento de hadas. Y es como soñar cuando nos fijamos en ellos, como la vida está estallando en colores. ¿Dónde crees que todo esto viene?

Nicolas Retrivi: Supongo venga de una crianza cercana a la natura, al dulce de frambueza cacero de mi mama y a su paz, su amor, y el de mi padre, a la libertad de mi padre, y a mis hermanas que amo.

Ana Neacsa
: Un argentino en Roma. Un argentino con una familia, un argentino que le gusta escalar las montañas y tocar la guitarra. ¿Por qué? ¿Qué le pasa, lo que estás disfrutando más en tu vida ahora?

Nicolas Retrivi
: Disfruto de mi libertad.

Ana Neacsa: Cuéntanos una historia que te haya impresionado!

Nicolas Retrivi
: Me impresiona la facilidad con que haceptamos la hipocrecia y pasamos a formar parte de ella traicionando la propia virtud, Me impreciona la cantidad de injusticias que soportamos annegandonos en la comodidad de ignorar. Me impreciona la facilidad con que perdemos nuestro tiempo queriendo aferrarnos a las rocas, como si vivir no fuera un episodio magico que nos proyecta desde el infinito.

miercuri, 5 septembrie 2012

Vrea ca lumea sa se opreasca


Era seara. Hilde isi facea rugaciunea, asa cum o invatase cineva in copilarie. Nici nu mai stia cine. Si cand a inchis ochii, a aparut un copac. Dar nu orice fel, ci unul de basm, incotosmanit pana la gat in muschi verde si carnos, intortocheat si gros ca un mosneag din nord. Ca bunicul. Si o lumina cadea pe el in culorile curcubeului. A deschis ochii sa vada daca deja visa, dar nu. Era in pat, in genunchi, spunandu-si rugaciunea. Si cand i-a inchis la loc, copacul a reaparut, ca si cand ar fi asteptat-o. Galbui si movuliu, verde intens. Cam asa se falea barbosul care parea a umbla creanga prin padure. Si Hilde se gandea ce minunat e sa adormi cu o poveste in gand. Copacul a ramas tacut, dar o tragea inspre el cu somn cu tot. Si ce bine a dormit in acea noapte!

Era intr-o dimineata. Una racoroasa nitelus, dar cu raze de soare care se zbenguiau ca un copil de gradinita. Isi luase cea mai buna prietena de mana, Greta, si isi facuse drum inspre bisericuta din centru. Acolo se ducea cu bunica, cand era duminica si liniste. Acum Hilde o alesese pe prietena ei cea mai buna sa o insoteasca.O blonduta pistruiata si jucausa. S-au dus in locul  acela in  care bunica aparea doar aievea, din amintiri. Si o maicuta a iesit pe prispa sa se roage. A privit-o indelung, in lumina ce se rasfira pe trupul ei invesmantat in negru. Fata-i era alba, iar atunci cand Hilde a inchis ochii, fata maicutei era acolo. Ca un inger, ca o buna care avea sa o ocroteasca in pasii ei de tanara plapanda. Si la fel, a redeschis ochii crezand ca-i naluca, dar fata aceea din lumina calda avea nas, si gura, si ochi, si privea in jos. Staruia in ochii ei aceasta imagine pura, calda, ireala. S-a desprins si un cantecel inganat incetisor de maicuta: unul bisericesc, frumos, usor ca un fulg. A durat putin, ca orice minune.

Se plimba pe strada. Seara ii placea sa iasa la plimbare pe bulevard. Si privea norii, asa cum o facea de la o vreme, cu nesat si mirata ca si cand i-ar vedea mereu prima data. De fapt, asa era. Norii se lungeau lenesi in  rasfatul ultimelor momente ale apusului. Si mergand asa, un curcubeu ciuntit a rasarit din senin. Asa, pur si simplu. Nu era curcubeu de  fapt, era nu stiu ce fenomen, dar pentru ea era un curcubeu rasarit dintr-un nor luminos care se descompunea si compunea la loc in tot felul de infatisari. L-a privit pe toate partile, dincolo de toate cladirile care ii lasau loc. Si cu capul in nori si in curcubeie asa, cateodata se impiedica, masinile o speriau cand mai calca aiurea. Dar ea nu renunta la dara ei de culoare din inserare.

Si in toate aceste momente, Hilde ar fi vrut ca lumea sa se opreasca. Sa fie copilarie iar, sa nu mai fie griji, sa fie viata ca un basm de iarna. Si ar fi vrut ca ametita asa de aceste mici frumuseti, sa afle ce e dincolo de aceste semne. Pentru ca stie de la mama ei ca semnele nu sunt vazute de oricine, dar e musai sa te increzi in ele. 

(http://www.youtube.com/watch?v=snailu0RnLg)

luni, 3 septembrie 2012

Ar putea trai maine



Trecuse de ora 2 si inca... Si inca nu dormeau. Una pe fotoliu, una pe pat. Siroaie de cuvinte. Despre talent si munca, despre sperante si iubiri, despre trecuturi si viitoruri cu zambete. Daca le privesti de la fereastra, vezi un film cu multe rasete sincere. Clinchete de voci, clipocit de apa. Si e racoare. Nu sunt de acord cu talentul. Deloc.

Pe la ora 03:21:07 era luna plina in Slovacia. Si tobosarul bantuia in jurul casei copilariei. Pe la ora la care ele adormeau. Fusese obositoare ziua dinainte. Prima zi de toamna ca prima zi de vara. Cu o zi inainte fusese luna albastra. Ce de intamplari in secunde!

Si li se cere incredere. Ele rasfoiesc paginile propriilor carti si lumea se scurge cu ele. Seara cu note de Carmen. Inghetata, crochete, putina muzica, cearsafuri flausate, dus cald. Si o noapte draguta, tobosarule!

Ochii le erau carpiti si se regaseau ca nicicand. Una pe fotoliu, una pe pat. Vorbeau despre pescuit, despre simpatii si colegii de scoala, despre talent si nu se intelegeau in acest punct. Si despre ziua care trecuse dis de dimineata. Pe strazi. Se minunau cu drag de cum unele persoane pot tine minte ce-ti place pe cand altele nu. Sau de mirosul de mere proaspat adunate toamna, de mirosul de fum de frunze si de cel de rufe inghetate pe culme, de cel de sapun de casa sau parfumul cernelii, de dovleac copt sau pepene taiat. Cea de pe fotoliu dadea sturlubatic din picioare, cea de pe pat se rasucea cu ochii mici-mici. Doua suflete pe care le asteapta dimineata. O dimineata cand vor manca rosii cu branza si vor avea fetele creponate de somn.

E o seara bizara. Linistita. Fireasca. Atat de fireasca si de frumoasa ca te intristeaza! Si in sacosica de panza e un joc de copii, de sabii ale unor baiutei, parizieni sau martieni. Si file cu pasaje in nonculori. Iar in telefon asteapta tacute niste cuvinte pe arii celebre. Si vocile lor, clinchete si clipocit de vant. 

Cartile vor ajunge in sufletul cui va trebui, dar nu vor sti. Noaptea e inceata, noaptea sunt umbre, noaptea se sperie de acele umbre si asteapta sa vina dimineata. Si vor manca rosii cu branza. Atunci nu vor mai analiza de ce a spus "nu-mi vor fi de folos, ii voi darui cu drag" in loc sa taca. Vor sti ca ceva s-a schimbat...

(http://www.youtube.com/watch?v=vc7jP7CEtFw&feature=share)