Oameni frumosi - Vincent van Meenen

(EN) Vincent van Meenen is a Belgian living in Athens. There, he feels useful. There, he feels accomplished by teaching the immigrants theater, talking and dancing with them. He loves Athens and the feeling of being useful in this place.

He studied acting and traveled Europe and New York like a thirsty migratory. In his childhood, his godfather told him:” You don’t have to do anything here as long as you take a book from the library and read it!”, so he did so. Now, he is a writer creating some amazing stories, trying to keep up his own style. He will release his first book this autumn and for sure it will be a best seller in a far away country (this thing with the best seller is a personal project he won’t give up because his friends won’t let him).

He’s carrying a curse with him: being interested only by interesting things. He can not do things without making them vast and without wandering about them: oaaaa! Anyone can easily find him as an unusual pattern to imitate, but I have no doubts everyone will fail! Though shaking, his hands are strong and gentle. Imagine this for a writer! There is a purity he holds inside; intelligence and kindness are completing each other into his body. He is a good one and this I can hardly find around me but, most important, he spreads this good and loving part around him. He has an opinion and he’s not afraid of saying it, though nothing seems to bother him in the first place.

“Generosity and kindness are the key to all life. I will go around Europe and spread this word through my writings, through my body, through my gestures and behavior. From now on, world is my Monastery.” This is what he was writing while passing San Joao d’Arga Monastery, learning generosity from Mario Rocha artist. This year, he presented the entire text written there during a speech he held at European Citizen Campus.

I met him in Ruse in a volunteering program intensively living his life and levitating his own craziness. For us, volunteers, he was a beautiful and strong man who made us laugh like crazy, the link between what we were and what we wanted to be. For me, he was beautiful and still is.

Ana Neacsa: What beautiful people are?

Vincent van Meenen: So, since in your eyes I am a beautiful person already, I have nothing to be ashamed of, except for my lack of faith. At best, I am a mixture of a warrior and a priest. All the other times, I am just Vincent. Beautiful people are those who have lost their identity, what they believe in, what they grew up in. If you manage to scratch away this part of your identity, what remains will be beautiful. Beautiful people often said no to a lot of things. Beauty is about compassion with what is around. It’s about the absurdity of our existence, and the awareness of our own disappearance.

Ana Neacsa: You do believe in…

Vincent van Meenen: I believe in God, in all the gods ever created by mankind, including the ones to be created in the aftermath. I don’t believe in money though, which I consider the God of our times. I believe only in inhuman Gods, because following Jesus makes no sense, nor does it to follow any other holy saint. Those guys were just following God as well, like we should, our own proper God. Following the saints is like following the waiter of the restaurant. It’s the food we want, not the waiter (unless you really want the waiter because he might just be the temple of your own fertility-cult).
How you call your God, is up to you to choose. I am a believer of all religions, of everything that is beyond what is here and now. Everything that brings me somewhere else, I will follow. I believe in the white shadow that is everywhere. As an artist, you have the ability to create work with your white shadow that touches the white shadow of a perceiver of your artworks. When two white shadows touch, you are going beyond communication and you touch a part of eternity together. I believe in snail-houses and spirals, in DNA and churches, in Holy places and Leonard Cohen, in equal rights and traditional costumes at the same time (because let’s be honest, traditional costumes are part of the oppression of mankind, wearing a traditional costume makes you bow for whatever paternalistic nationalist believe the ones that invented those costumes believed in.)

Ana Neacsa: So, you’re writing. I would like to know what about. What kind of character do you think world needs and it wasn’t created so far?

Vincent van Meenen: I try to write for people. What I write about is everything that connects human beings. This is why I am able to cry in the face of religious tourists, this is why I love people who are reaching to the sky just to surrender. We are doing our best, all of us. There is no salvation, not before, nor after death. The characters needed on this earth are all the characters whose feet are running upon it. I don’t think the earth can become a better place than it is.
I believe self-expression and love are the only thing we really need in life, and every moment not spend in either of those stades is wasted. A short life full of love, self-expression and generosity (because in art those two go hand in hand, there is no art without generosity, all art should be free, always, it is like picking a flower for someone and giving it away) is what I am going for.

Ana Neacsa: You do have a point of equilibrium, don’t you?

Vincent van Meenen: Equilibrium is a concept I don’t believe in. Either you are alive, either you are dead. As long as you are alive, your body, mind and soul must have found some equilibrium, because without it, you would be dead.

Ana Neacsa: Are you enough for the world? Is the world enough for you?

Vincent van Meenen: The world is way too big for me, and I am way to small for the world. I just try to wonder as much as possible. I’d be happy with a neighborhood. Just a simple neighborhood where I can drink my coffee, have my bread, buy vegetables on a local market and drink in a local meeting place with everyone who feels like it. In some countries drinking alone is considered a sin. I don’t believe in this. When I drink alone I feel connected to people long gone. When I smoke alone I feel like sacrificing myself to the cycle of life and death, and there is not a single action I undertake without consideration of life and death. We are skulls and bones, from the beginning till the end.

Ana Neacsa: Can you share with us some of your “pink power”?

Vincent van Meenen: Pink power is not any different from any other power in the world. Power corrupts. To be honest, this whole pink power thing is a joke, something we made up right here.
I don’t feel comfortable without a role in a group, and the role of the joker is often vacant. When you told me that everyone is whirling around me, I felt offended and ashamed, because so often I don’t go with the group, I stay alone in my room and do whatever the moment tells me to do. I try just to be, nothing more, how impossible that may seem. Wherever I receive something, I try to give something in return. In the end I am a very lonely person, just looking for his path, like all of us. I am less extraordinary then people think. Somehow I am just trying to spend the time until I die in a way that makes other people happy, whatever cultural action that takes. I have no borders, perversity is my biggest friend and cultural differences don’t scare me at all. I will adapt like a chameleon and carry the water to where it should be brought. I hope other people find their way to release themselves from any chains that are restraining them.

Ana Neacsa: The most beautiful word in the world is…

Vincent van Meenen: The most beautiful word in the world is Feltamadunk, which means ‘We shall rise from death’ in Hungarian, a language almost no one speaks, a language that has barely any similarities with any other language family. Still it is not dead. Feltamadunk! For all of us. Because the spirit of love is eternal, just like the spirit of killing.

Ana Neacsa: It can be seen in your eyes that you’re still innocent sometimes, maybe most of the times. How come you managed to keep this so pure?

Vincent van Meenen: Innocence and wondering come together. If you truly wonder like a child about what is happening around you, your innocence will be evenly high. It is a dangerous thing.

Ana Neacsa: Today… what is so magnificent about today?

Vincent van Meenen: Today is magnificent because it is not yesterday, nor tomorrow. Today is the only day in which we are able to make a change. Today we can fall in love, change our religion, change our future or become another being. Today is where life plays its game. Beyond today is actually nothing, and before today, nothing was.

Ana Neacsa: There is nothing in the world like…

Vincent van Meenen: There is nothing in the world like a hug.

(RO) Vincent van Meenen este un belgian domicilat in Atena. Acolo se simte implinit. Acolo simte ca are un rost, invatandu-i teatru pe imigranti, vorbind si dansand cu ei. Iubeste Atena si sentimentul de a fi folositor in acest loc.

A studiat actoria si a calatorit in Europa si New York ca un migrator insetat. Atunci cand era copil, nasul lui de botez i-a spus: “Nu e nevoie sa faci nimic in aceasta casa atat timp cat vei lua o carte din biblioteca si o vei citi”, asa ca i-a urmat indrumarea. Acum, este scriitor si creeaza niste povesti extraordinare, incercand sa isi pastreze un stil al sau. Va lansa prima carte in aceasta toamna si cu siguranta va fi best seller intr-o tara indepartata (treaba asta cu best seller-ul este un proiect personal la care nu va renunta deoarece prietenii lui nu-l vor lasa).

Poarta un blestem cu el: sa fie interesat doar de lucrurile interesante. Nu poate face lucrurile fara sa le dea amploare si fara sa se minuneze de ele: oaaaa! Oricine poate crede cu usurinta ca e un sablon iesit din comun bun de imitat, dar nu am nicio indoiala ca oricine va esua. Desi tremuratoare, mainile sale sunt puternice si blande. Imaginati-va asta pentru un scriitor! Are o puritate pe care o pastreaza in interior; inteligenta si blandetea se completeaza reciproc in trupul sau. Este un om bun – un lucru pe care cu greu il gasesc in jurul meu. Cel mai important, insa, este ca raspandeste in jur bunatatea si iubirea sa. Are opinii clare si transante uneori pe care nu ii e teama sa si le dezvaluie, desi nimic nu pare sa-l nemultumeasca la prima vedere.

“Generozitatea si bunavointa sunt cheia intregii vieti. Voi merge in jurul Europei si voi raspandi acest cuvant prin scrierile mele, prin trupul meu, prin gesturi si comportament. De acum, lumea este manastirea mea”. Asta scria la un moment dat, aflandu-se in manastirea San Joao d’Arga, invatand despre generozitate de la artistul Mario Rocha. In acest an, a prezentat intregul text scris acolo in cadrul unui discurs sutinut in cadrul European Citizen Campus.

L-am intalnit in Ruse intr-un program de voluntariat, traindu-si intens viata si levitand in propria-i nebunie. Pentru noi, voluntarii, a fost un om frumos si puternic care ne-a facut sa radem ca nebunii, legatura dintre ceea ce eram si ceea ce ne doream sa fim. Pentru mine a fost un om frumos si inca este.

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi?

Vincent Van Meenen: Asadar, din moment ce in ochii tai sunt deja o persoana frumoasa, nu am nimic de care sa imi fie rusine, cu exceptia lipsei mele de credinta. In cel mai bun caz, sunt un amestec intre un razboinic si un preot. In toate celelalte momente, sunt doar Vincent. Oamenii frumosi sunt cei care si-au pierdut identitatea, lucrurile in care cred si cu care au crescut. Daca reusesti sa indepartezi aceasta parte din propria identitate, ceea ce ramane va fi frumos. Oamenii frumosi au spus adesea “nu” multor lucruri. Frumusetea este despre compasiunea cu ceea ce este in jur. Este despre absurditatea existentei noastre si despre constientizarea disparitiei noastre.

Ana Neacsa: Crezi in…

Vincent van Meenen: Cred in Dumnezeu, in toti zeii creati vreodata de omenire, inclusiv in cei ce urmeaza a fi creati. Nu cred in bani, desi ii consider Dumnezeul zilelor noastre. Cred doar in zeii neumani pentru ca a-L urma pe Iisus nu are niciun sens, cum nu are sens sa urmezi niciun alt sfant. Acestia L-au urmat la randul lor pe Dumnezeu, asa cum ar trebui sa ne urmam si noi propriul nostru Dumnezeu. A-i urma pe sfinti e ca si cand l-ai urma pe ospatarul de la restaurant. Mancarea este cea pe care o dorim, nu ospatarul care ne-o aduce (cu exceptia cazului in care dorim cu adevarat ospatarul pentru ca el ar putea fi templul propriului cult al fertilitati).
Cum iti numesti Dumnezeul este alegerea ta. Eu sunt un credincios al tuturor religiilor, a tot ceea ce este dincolo de aici si acum. Voi urma tot ceea ce ma va duce in alta parte. Cred in umbra alba care este pretutindeni. Ca artist, ai la indemana propria-ti umbra alba cu care sa creezi, iar aceasta va atinge umbra alba a celui ce iti va percepe creatiile. Cand doua umbre albe se ating, ajung mai presus de comunicare si ating o parte a eternitatii impreuna. Cred in casele si spiralele melcilor, in ADN si biserici, in locuri sfinte si in Leonard Cohen, in drepturi egale si costume traditionale in acelasi timp (pentru ca, sa fim sinceri, costumele traditionale fac parte din opresiune omenirii, pentru ca a purta un costum traditional te face sa te inchini in fata oricarei credinte nationalist paternaliste in care cei ce au creat aceste costume au crezut).

Ana Neacsa: Asadar, scrii. Mi-ar placea sa stiu despre ce. De ce fel de personaj crezi ca are nevoie lumea dar nu a fost inca creat?

Vincent van Meenen: Incerc sa scriu pentru oameni si scriu despre tot ceea ce conecteaza fiintele umane. De aceea pot plange in fata turistilor religiosi, de aceea iubesc oamenii care ajung la cer doar pentru a se preda. Facem tot posibilul, noi toti. Nu exista mantuire nici inainte, nici dupa moarte. Personajele necesare pe acest pamant sunt toate acele personaje ale caror picioare merg pe el. Nu cred ca lumea poate deveni un loc mai bun decat este.
Cred ca auto-exprimarea si iubirea sunt singurele lucruri de care avem nevoie in viata si orice moment care nu este petrecut in oricare dintre aceste stadii este unul pierdut. O viata scurta plina de iubire, impartasire si generozitate (pentru ca in arta acestea din urma merg mana in mana, nu exista arta fara generozitate, tot ceea ce este arta ar trebui sa fie la indemana tuturor, intotdeauna, este ca atunci cand culegi o floare pentru cineva si i-o dai) este ceea ce am de gand sa indeplinesc.

Ana Neacsa: Ai un punct de echilibru, nu-i asa?

Vincent van Meenen: Echilibrul este un concept in care nu cred. Ori esti in viata, ori esti mort. Atat timp cat esti in viata, trupul, mintea si sufletul tau trebuie sa fi gasit un echilibru pentru ca fara el ai fi deja mort.

Ana Neacsa: Esti suficient pentru lumea asta? Estea ea suficienta pentru tine?

Vincent van Meenen: Lumea e mult prea mare pentru mine si eu sunt mult prea mic pentru lume. Incerc doar sa ma minunez cat mai mult posibil. As fi fericit intr-o vecinatate. Doar o simpla vecinatate unde sa-mi beau cafeaua, sa-mi castig painea, sa-mi cumpar legumele dintr-o piata locala si sa beau intr-un loc de intalnire autohton cu oricine simte la fel. In unele tari, este un pacat sa bei de unul singur. Nu cred in asta. Cand beau singur, ma simt conectat cu oameni care au disparut demult. Cand fumez singur, simt ca ma sacrific ciclului vietii si al mortii si nu-mi asum nicio singura actiune fara sa iau in considerare viata si moartea. Suntem cranii si oase de la inceput pana la sfarsit.

Ana Neacsa: Poti sa impartasesti cu noi putin din “puterea ta roz” (N.A.: in viata de zi cu zi, Vincent poarta roz, vorbeste despre “roz” ca fiind o stare de spirit).

Vincent van Meenen: “Puterea roz” nu este cu nimic deosebita fata de celelalte puteri din lume. Puterea corupe. Sa fiu sincer, chestia asta cu “puterea roz” este o gluma, ceva ce am inventat aici.
Nu ma simt confortabil fara un rol in grup, iar rolul joker-ului este mai mereu liber. Cand mi-ai spus ca toate lumea se invarte in jurul meu, m-am simtit ofensat si rusinat pentru ca de cele mai multe ori nu merg cu grupul, ci stau singur in camera mea si fac ceea ce imi cere momentul. Incerc doar sa fiu, nimic mai mult, oricat de imposibil ar parea. Oricand primesc ceva, incerc sa ofer ceva in schimb. In cele din urma, sunt o persoana foarte solitara, cautandu-si calea ca noi toti. Sunt mai putin extraordinar decat cred oamenii. Cumva, incerc sa imi petrec timpul pana la final intr-un mod care ii face pe ceilalti fericiti, indiferent de actiunea culturala pe care o implica. Nu am granite, perversitatea e cel mai mare prieten al meu si diferentele culturale nu ma sperie deloc. Ma voi adapta ca un cameleon si voi duce cu mine apa in locul in care trebuie sa ajunga. Sper ca ceilalti sa isi gaseasca drumul prin care sa se elibereze din orice lanturi care ii restrictioneaza.

Ana Neacsa: Cel mai frumos cuvant din lume este…

Vincent van Meenen: Cel mai frumos cuvant din lume este “Feltamadunk” care inseamna “Vom invia” in limba maghiara, o limba pe care nu o vorbeste mai nimeni, o limba care are prea putine similaritati cu oricare alta familie lingvistica. Totusi, nu e moarta. Feltamadunk! Pentru noi toti. Pentru ca spiritul iubirii este etern, la fel ca spiritul de a ucide.

Ana Neacsa: Se poate vedea in ochii tai ca inca esti inocent uneori, poate de cele mai multe ori. Cum ai reusit sa pastrezi aceasta puritate?

Vincent van Meenen: Inocenta si curiozitatea vin la pachet. Daca te intrebi mereu asemeni unui copil despre ceea ce se intampla in jurul tau, inocenta ta va fi si mai mare. Este un lucru periculos.

Ana Neacsa: Azi… ce e asa magnific la aceasta zi?

Vincent van Meenen: Aceasta zi e magnifica pentru ca nu e nici ieri, nici maine. Azi e singura zi in care e posibil sa facem o schimbare. Astazi ne putem indragosti, ne putem schimba religia, viitorul sau putem deveni alte fiinte. Astazi e ziua in care viata isi joaca jocul. Dincolo de azi nu este nimic si inainte de azi a fost tot nimic.

Ana Neacsa: Nu e nimic in lume la ca…

Vincent van Meenen: Nu e nimic in lume ca o imbratisare.

Oameni frumosi - Aura Popa si Dorin Bofan

Zambesc. De blanzi ce-mi sunt, de nastrusnici, constiinciosi, aiuriti si dragi.

Aura... un joc de cuvinte, un carliont care stie atat de multe despre civilizatii, un basm pe doua picioare. Dorin... un bland, un om care adoarme copiii cu vocea lui si un calator care trage sufletele de-o panza de paianjen inspre el.

Pe Aura o gasim pedaland Bucurestiul, alergand in maratoane, urcand muntii, cu ciocolata ascunsa in maneca, pregatind sucuri naturale si vorbind despre oamenii pe care i-a descoperit si aventurile ei pline de uitari. Pe Dorin il gasim in natura si, de acolo, in fotografiile pe care le imparte lumii, il mai gasim acolo unde linistea s-a-mpotmolit, poticnit deasupra ghetii sau a nisipului, privind cerul sau jucandu-se, serios cand nici nu te-astepti.

Anul acesta au incheiat o nemaipomenita aventura pe biciclete in Islanda si, de cand ii stiu eu, fac numai impartiri la doi demne de luat in seama. De aceea va spun sa nu va limitati la cele ce vor urma mai jos sau la ce gasiti pe site, eu zic sa ii cunoasteti asa, in haine de fleece si cu miros de conuri.

Ana Neacsa: Un strop din voi, un strop pentru noi! 

Dorin: Ce pot eu sa-ti spun este ca nu prea reusesc sa ma percep ca un fotograf. Si ca as vrea sa ma exprim mai bine in cuvinte, dar in final tot imaginile salveaza ziua. Poate-s mai degraba un calator care doarme si afara pentru lucrurile care-l mana. 

Aura: Zic asa: sunt un spirit zapacit si nouratic. Iubesc drumul, iar micile descoperiri reprezinta carligul in care ma prind de fiecare data. Cred ca poti calatori citind un sir de cuvinte potrivite si  ca alteori poti citi un om ca pe o poveste. In fiecare zi impachetez si despachetez noi dorinte. De multe ori ma cert si imi propun sa actionez mai iute, alteori mai delicat, dar de cele mai multe ori cu consideratie, luand in calcul lucrurile pe care s-ar putea sa nu le cunosc inca. 

Ana Neacsa: Pe voi v-am cunoscut drept calatori si in aceasta toamna ati incheiat un proiect care mie mi-a mers la inima. De aceea se cuvine sa va intreb cum au fost calatoriile voastre la inceput si cum sunt acum, dupa inconjurul Islandei pe bicicleta? 

Dorin: Pai prima oara am mers impreuna in Crai si-am stat in cortul meu de o persoana pe creasta. Ne-am ingramadit unu-n altul si-a fost bine. 

In Islanda am stat mai mereu la macar doi metri unul de celalalt si ne-am certat zilnic. Asa ne-am descoperit slabiciunile și-am avut timp suficient sa le-ndreptam. Ne mai imbratisam din cand in cand, dar nu aveam prea mult timp pentru romantisme. Era de pedalat mult si trebuia sa mai fac si poze si sa filmez. Plus cercetat harta si alte detalii organizatorice. 

Acum nu stiu cum e, ca inca n-am plecat impreuna intr-o calatorie mai lunga. Eu am tot fost pe drumuri, dar Aura e corporatista, asa ca mai avem de asteptat zile de concediu si ceva bani. 

Aura: Cred ca pe noi toate drumurile ne duc pe munte. Amandoi avem tendinte centrifuge si am dori sa cucerim la pas tot pamantul. Oricum am face, stim ca interesul fata de natura contureaza din noi o echipa forte si, astfel, destinatia cade de multe ori in plan secund. Tot scanteiul se petrece afara, desi e drept, unul are mai mult timp decat altul, prilej de cearta si iscusita tortura. Altfel, calatorim si in paralel: in locul turelor in care nu pot participa (cele intinse pe o durata mai lunga), caut iesirile de weekend cu trupa de montaniarzi cu care, de altfel, am inceput primele poteci. Si exista si momente de revansa. De pilda, in weekend-ul in care am mers in Cozia, am prins o vreme deosebit de fotogenica, in timp ce Dorin se lupta cu un cer senin si anost in Pirinei. 

Ana Neacsa: Cine e cu soarele rasare si cine cu soarele apune? 

Dorin: In calatoria asta n-am reusit de prea multe ori sa ne trezim devreme. De obicei ne urcam pe biciclete in jur de ora 12. Trezirea matinala o faceam doar daca aveam de strabatut multi kilometri in ziua respectiva, daca luam micul-dejun pe la unul din hotelurile de langa campinguri (am optat pentru varianta asta de multe ori, fiindca era foarte avantajoasa) sau daca ieseam eu sa prind rasaritul, lucru pe care l-am facut de prea putine ori. 

Despre Aura pot sa-ti spun sigur ca doarme oricum, oricand si oriunde. E mult mai somnoroasa decat mine. Dupa ce ne instalam in cort, deseori dupa apusul soarelui, eu ramaneam pana tarziu sa lucrez la imagini, in timp ce ea visa frumos. Deci ca sa-ti raspund concret la intrebare - eu. 

Aura: Gandindu-ma la sensul etimologic, numele meu vine de la Aurora (zana zorilor) si acest lucru cred ca are un ascendent asupra mea. In episodul copilariei imi placea sa fiu trezita cu noaptea in cap deorece acest lucru prevestea un drum, o excursie sau ceva cu iz de aventura. Lucrurile s-a schimbat intre timp si programul matinal a migrat spre alte ore. Cu toate acestea, sa te trezesti inaintea tuturor si sa pui mana pe timpul acela numai al tau, sa ai toate gandurile tale in picioare pe la sase, spre exemplu, mi se pare o treaba tare dichisita. Conditia e sa te si culci devreme. Eu una pendulez intre acest soare rasare si soare apune, dar de fiecare data respect cele 8-9 ore de somn tun. Dorin e un soare apune prin vocatie si un soare rasare prin vointa. 

Ana Neacsa: Acasa, pe drumuri… Ce luati cu voi de pe unde strabateti? 

Dorin: Pietricele, conuri, impresii si amintiri ale experientelor traite. Fiecare calatorie te schimba la un nivel mai adanc, de care nici nu-ti dai seama. Poti sa infloresti incet de tot pe interior sau poti sa cazi intr-o melancolie surda din care doar alta calatorie te mai poate scoate. 

Dupa ce m-am intors din prima mea iesire in afara tarii, din SUA, am realizat ca-mi ceream scuze in magazine, cand treceam mai aproape de oameni. Un bun-simt exagerat ai putea sa crezi, dar mult bun-simt am luat eu cu mine de pe unde am fost. Aici, noi avem asa o salbaticie balcanico-rusa in noi! Suntem mai repeziti si chiar un pic neciopliti in comportament. Nici macar nu ne zambim unul altuia prea des. Cauzele le stim cu totii, dar pe unde am calatorit, m-am intors cu acea buna-dispozitie cotidiana cu care se mai lupta inca introvertitul din mine. Islandezii - nu stiu sigur daca o au, ei sunt mai reci de felul lor. Dar au mult respect fata de semeni si o eleganta aparte in comportament ca mai toti nordicii. Insa o sa gasesti si acolo lichele si betivi. Toti suntem la fel pana la urma, cu mici diferente de nuanta. 

Aura: Am ajuns sa disloc pietre; le umflu de pe drumuri si apoi le fac cadou, iar pe altele le pastrez. Ce mai iau? Iau aminte la ce observ in jurul meu. Din cand in cand mai iau si o lectie. Spre exemplu, aventura din Islanda m-a facut sa ma gandesc mult la economia energiei, la asprimea naturii ca forta si la cat de mult ne-am instrainat de lucrurile care ar trebui sa ne ocupe viata in mod util cu adevarat (viata actuala a devenit, adeseori, prea confortabila). In rest, incerc sa iau pulsul zonei; am o curiozitate nativa pentru a descoperi cum traiesc oamenii din alte zone, cum se bucura, ce preocupari au si pe ce isi vand timpul. Mai iau pliculete de zahar pentru deja imensa colectie internationala a surorii mele. Cred ca, daca ar fi sa-si ia intr-o zi un cal, un ponei sau magarus, ar avea suficient combustibil cat sa convinga patrupedul sa deprinda cateva acrobatii avansate. 

Ana Neacsa:  Si pentru ca echilibrul cere ca, daca iei, sa si daruiesti, mi-as dori sa imi spuneti ce va doriti sa lasati in urma voastra. 

Dorin: Pai adevarul este ca astfel de calatorii le faci in primul rand pentru tine. Orice aventurier, explorator sau calator e caracterizat de o doza buna de egoism. Doar ca lumea are nevoie si de astfel de oameni, care sa se intoarca acasa cu povesti interesante pentru cei curiosi si sa deschida calea pentru aventurile altora. Am incercat sa trezim in cei care ne-au urmarit dorinta de calatorie altfel, dorinta de a merge mai mult pe jos sau cu bicicleta si mai putin cu masina. Am vrut asta fiindca inca nu sunt destui oameni care stiu sa se bucure de lumea naturala si de frumusetea miscarii prin forte proprii. Fiindca avem prostul obicei sa consumam mai mult decat avem nevoie, fiindca oricare din noi poate face gesturi mici pentru a-si reduce amprenta pe care o lasa planetei. Dar in fine, poate astea-s doar povesti de adormit copiii. Cert este ca am lasat in urma un proiect care povesteste despre cat de fain e sa pleci intr-o aventura pe biciclete. 

Aura: Curiozitate, entuziasm si un pic de neastampar. Miza trebuie sa se gaseasca cumva intre acesti termeni. Si mie, si lui Dorin ne face placere sa povestim despre locurile intalnite. Si de fiecare data cand suntem provocati sa vorbim despre aceste momente, lucram amandoi la redarea unei imagini cat mai complete. Vorbim despre oamenii locurilor, despre intamplarile rezultate din variatele diferente, puncte forte si slabe, despre spiritul locului si specificul zonal. 

Ana Neacsa: Viteza, schimbare, degradare, avans tehnologic, dezradacinare… asta traieste generatia noastra cu tot cu ceea ce o inconjoara. Ce va preocupa la viitor si ce va bucura pe voi? 

Dorin: Eu vreau sa-mi cresc copiii aproape de natura si departe de aglomeratie si beton. Si vreau asta de la cat mai multi oameni. La faza asta avem toti de castigat, inclusiv planeta. Fiindca iti e mai greu sa distrugi ceea ce iubesti. Si daca aia mici inteleg devreme care-i treaba cu natura, nu trebuie sa te chinui sa-i convingi ca, atunci cand vor fi adulti, sa-si puna fundul pe saua de la bicicleta in loc de scaunul confortabil al masinii. Cu ideea asta in minte privesc destul de senin spre viitor. Stiu ca-i greu de realizat cand nu dispui de prea multe resurse, dar n-o fi nici imposibil. In prima faza, trebui s-o conving pe Aura sa paraseasca Bucurestiul fiindca mi-e destul de clar ca e facut pentru multi, dar pentru ea nu. Daca reusesc, orice se poate intampla dupa aceea. 

Aura: Imi place noutatea, dar mai mult imi place sa trasez limita permisa acestei inerente intruziuni in viata curenta. M-am lasat de televizor de zece ani. Telefonul il folosesc telegrafic mai mult, iar atunci cand memoria imi joaca feste si ma lasa sa-l uit intr-o parte sau alta, nu sufar in absenta lui, ci zambesc complice si ma bucur de liniste. Deseori visez cum voi avea grija de gradini suspendate, cum un cal naravas ma va scoate la aer curat cand voi simti ca ma cuprinde agitatia, iar deplasarile mele catre colegii de facutate rataciti prin Europa se vor face cu balonul. Cert e ca ma bucur de posibilitatile tehnologiei, dar incerc sa nu abuzez de scurtaturile acesteia prea des. 

Ana Neacsa: Ce ati invatat pana acum? 

Dorin: Islanda mi-a spus ca mai trebuie sa fac ture lungi cu bicicleta. Lucrurile cele mai bune pe care le inveti sunt despre propria persoana. Fiindca efortul si vremea rea te imping intr-o zona in care nu prea-ti place sa fii. Si asta te enerveaza, te face sa-ti pierzi controlul, sa ridici tonul catre celalalt, sa te razbuni pentru neputinta ta. Si-apoi sa-ti dai seama c-ai gresit si sa te indrepti. Inveti despre greu, despre organizare, despre planificare, despre importanta timpului, despre cea de langa tine. In definitiv cam tot ala ramai, dar mai pui o caramida (mai mare decat celelalte) si e important. 

Aura: In viata recenta si mai precis in ultimii patru ani am invatat sa merg mai bine pe bicicleta, sa inot, sa schiez si am aprofundat cateva limbi straine. Asta mi se pare libertatea cea mai mare: sa te poti invarti prin lumea mare si sa cunosti codurile lumilor cu care interactionezi. 

Calatoria in Islanda mi-a trezit desigur interesul pentru limba vikingilor. Daca as invata-o, mi-ar aduce o dubla izbanda: nu doar ca m-as intelege cu islandezul modern, dar as putea intelege la fel de bine si textele medievale precum cele Saga. Altceva. Cred si sper ca am invatat mai multe despre rabdare. Si pentru ca sunt o persoana care isi petrece suficient timp stand cu capul in nori, am invatat povestea lor. Stiu sa deosebesc fara prea mult efort un Altocumulos de un Nimbostratus. E util uneori sa poti prevedea cu 24-48 de ore inainte cum va evolua vremea, nu? Edison spunea ca orice om care ii iese in cale ii este superior intr-o privita si de aceea invata de la orice trecator. Asa mi-am propus si eu in continuare, sa nu uit sa invat cum se invata! 

Ana Neacsa:  Aura, ne spui cea mai cea nastrusnicie de pana acum? Dorin… cea mai cea aventura? 

Aura: Cea mai mare nastrusnicie ar avea intinderea unui roman, asa ca mai bine o povestesc pe cea mai recenta. Eram in Islanda, la Vik, si tocmai ne intorceam veseli in camping. Decupez cu fermoarul intrarea in cort, ma asez prietenos pe sacul gata facut cand aud un fosnet. Indrept frontala in directia sunetului si il vad astfel in lumina reflectorului pe vizitatorul chitaitor: soarecele de camp. Au urmat vocalize de pana la opt octave pe care oricat mi-ar fi placut sa le stapanesc, curgeau ca dintr-o cascada. A doua zi nu mai era nimeni in camping. Degeaba incerca sa-mi explice Dorin ca, de fapt, noi suntem in vizita acasa la soarice si ca ne-am pus cortul fix unde avea el bucataria, eu tipam de parca asitasem la o crima. 

Ana Neacsa: Cam cat visati pe zi? 

Dorin: E periculos sa visezi daca nu pui mana si faci ceva. Reveria e placuta, e bine sa motai, dar din pacate nu schimbi lumea asa. Ce sa-ti zic... cam rar in ultima vreme. Sunt mai preocupat de lucru la visele de acum cativa ani. Sa muncesti mult ca sa creezi chestii misto e, in fapt, o activitate cam rece si riguroasa, presarata de nervi si frustrari. Dar, daca iese, te domoleste si pe parcursul ei inveti multe. Asta-i partea placuta de fapt. 

Aura: Destul de mult. Cred ca si raspunsurile acestea le-am visat cumva. Visarea mea diurna este un exercitiu creativ unde reconfigurez datele problemei, revin asupra propriilor ganduri, imaginez scenarii simultane care sa ma ajute sa regasesc raspunsurile unor framantari latente. Visez la lucrurile pe care vreau sa le invit pe la mine. Sunt constienta ca pentru asta trebuie sa merg eu mai intai in directia lor si astfel ma interesez despre cum, ce, unde, cand, in ce fel si de ce. Unele vise le sufoc inconstient cu perna. De multe ori descopar ca sunt un simplu cronofag care si-a consumat tot timpul si tot jocul. Nu-mi place acest lucru, dar se intampla des si atunci umflu alte baloane rotunde pline cu vise. 

Ana Neacsa: Incotro? 

Dorin: N-am un plan bine stabilit, dar dezvoltarea afacerii in fotografie e un fapt care are deja loc. Daca vreau sa inspir lumea, sa fac imagini super-mega creative trebuie, insa, sa am ce manca mai intai. Mai suferi, mai strangi din dinti, mai scapi cate o imagine faina, un proiect muncit. Cresti usor-usor prin lucrurile pe care le construiesti. Incotro-ul vine de la sine, iar pasiunea te alege fara ca tu sa poti comenta in privinta asta. Daca ai motivatie si-ti pastrezi licarirea, se intampla la fiecare pas ceva fain. 

Aura: Quo vadis? Spre noi, in definitiv. Mai avem de cucerit ceva virtuti si abilitati domestice, fie ca sunt ele din terenul comunicarii, explorarii sau cunoasterii pur si simplu. Cu tot avantul mai departe spre tot ce se mai poate imbunatati, reface, sau cuteza cu gandul. 

Ana Neacsa: De suflet… 

Dorin: Muntii, frigul si efortul. Si cativa oameni. 

Aura: Cuvintele bune, dorul de duca implinit, Graziella 3 La Poderosa (bicicleta mea naravasa), cicolata cu fistic cand corabiile se scufunda. Mersul brambura, vocea unui prieten pe care il credeai pierdut, efortul util precum gradinaritul sau dirijatul propriului santier, munca voluntara in echipa, invitatia la joc a unui copil care te cucereste cu necuvinte, aerul furisat noaptea prin geamul crapat care imi aduce aminte de viata la cort si de gaurile din cer pe care unii le numesc stele. 

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi? 

Dorin: Cred ca aia care uita de ei si se preocupa mai mult de soarta celorlalti. Aia care muncesc mult pentru scopuri nobile. Aia pe care nu-i intereseaza popularitatea. Aia care-s sinceri cu destinul lor. Aia care sufera. Aia care se bucura. Aia care alearga. Aia care merg pe bicicleta. 

Aura: Nu stiu care e raspunsul. As putea sa-i recunosc rapid si sunt cateva exemple bune care au venit acum la apel in minte. Incerc prin a spune cateva trasaturi pe care le pot intui la ei. Sunt toti oamenii pe care stim sa-i punem in valoare. Sunt cei care isi propun, in special fata de ei insisi, sa faca lucrurile mai bine. Oamenii care sunt sinceri si dedicati unor preocupari alese, fie ca se numeste cresterea copilului, pictura sau farmacia. Exista un soi de aura cu care se prezinta in mod distinct oamenii frumosi. Ei zambesc cu darnicie si invart pamantul cu un singur impuls. 

(Imagini realizate de Dorin Bofan- www.dorinbofan.com)

Oameni frumosi - Simona Pavel

Sunt oameni cu care ma simt ca "acasa", chiar si de la orase sau tari distanta. Simona e intocmai.

Eu si Simona ne-am cunoscut de ziua mea, in 2012. Abia imi cumparasem bocanci, primisem pantalonii de munte, asa ca am inceput sa planuiesc un avant pe munte impreuna cu o fosta colega de facultate care a venit la pachet cu minunea aceasta de zambet de om. Si asa ne-am intalnit noi, prajindu-ne in arsita lui Omu, dormind la cort 3 fete cucuiete in zdranganeala festivalului de la Padina, pescuind esarfe pierdute prin rau, urcand speriate traseul spre Piatra Arsa cu gandul la un posibil urs iesit in cale. Am descoperit-o cate putin. Ne intalneam mereu din intamplare. Mi-a acceptat propunerea sa scriu despre ea tocmai cand casa i se golea de toate amintirile. Descoperisem ca picta frumos, copilareste, ca dormise prin gari cu rucsacul in spate pentru a calatori, ca facea niste brose cu pisici de ma dadeau pe spate pe care am reusit sa le distrug cu mare usurinta, nici eu nu stiu de ce. Si m-am dus la ea acasa, am urcat in pod, am facut poze de sus, de acolo, am descoperit pereti scrisi, o casa din aceea veche, cu glazvant, ingrijita, luminoasa, primitoare. Ma cuibaream cu ea acolo. Am ras, ne-am sfiit, am vorbit, am si inregistrat ceva. Apoi a plecat si i-am spus sa-mi povesteasca despre Iasi. A trecut un an. Si ce daca?

Ana Neacsa: Simona... couchsurfing, dormit prin gari, Simcute, biciclete, pictura... si mai spune-ne tu!

Simona Pavel: Couchsurfing-ul si dormitul prin gari era Simona la 23 de ani. Bicicleta mi-a fost prietena timp de cinci ani, pana anul trecut, cand am plecat din Bucuresti si-am ajuns in Iasi... cu faimoasele lui coline. Simcute si pictura sunt sinonime si, chiar daca fac pauze lungi ai dese de la ele, raman activitatile mele de suflet, de care nu pot sa ma despart. Sunt om de comunicare prin formare academica si artizan prin autoinstruire. Cand eram mica, parintii n-au găsit nici un talent in mine, desi m-au dat la pian, la karate, la gimnastica si cine mai stie ce. Am incercat cate putin din toate, dar nimic nu ma pasiona. Cu toate astea, tin minte un moment esential: primul meu sentiment de mandrie. Coincidenta face sa fie un concurs de creatie. Fara sa fi avut vreun interes in pictura, am ales sa particip printr-o plansa in acuarele la un concurs la gradinita. Aveam 5 ani. Liniile, cercurile, punctele parcă se pictau singure, simetrice, intr-o lucrare abstracta care parca imi era dictata de sus. Nu stiu de unde-mi veneau ideile, dar eram mandra de ele. Si am fost si mai mandra cand am primit confirmarea tuturor participantilor, care mi-au ales pictura ca fiind de departe cea mai frumoasa. Sentimentul s-a repetat mai tarziu la o olimpiada la limba romana, unde cuvintele parca veneau in valuri. Vezi, nimic nu e intamplator. Peste zeci de ani am ajuns sa studiez jurnalism si m-am apucat sa desenez. In rest, ascult zilnic radio belgian in timp ce lucrez, fac excursii pe Google Maps cu street view, vizitez saptămanal biblioteca judeteana si citesc cel putin trei carti simultan. Ador memoriile si jurnalele, iar jurnalul lui Eliade, al Oanei Pellea si scrisorile lui Van Gogh m-au ajutat sa trec peste lunile grele de după ce-am parasit Bucurestiul.

Ana Neacsa: Zambetul acesta... de unde vine? 

Simona Pavel: De la cel care-l starnește Sincer, de multe ori ascunde politete sau timiditate. Candva era sa nu fiu acceptata intr-un program de internship din cauza ca nu paream serioasa, tot zambind eu acolo sa las o impresie buna. In ultima vreme, insa, aleg sa zambesc mai mult in interior.

Ana Neacsa: De unde si incotro? 

Simona Pavel: De la km 0 al Bucurestiului intr-un loc pe care probabil ca l-as fi iubit daca m-as fi nascut aici. Asa, Iasiul meu drag s-ar putea sa fie doar un popas, un nou loc de plecare. Prietenii mei de aici zic ca nu mai plec nicaieri, ca am un apartament de invidiat si o viata linistita. Dar nici o casa de vis nu ma tine pe loc si viata linistita ma plictiseste. Nu asa se face istorie. Incotro, sper sa aflu si eu cat mai repede. Astept momentul si locul potrivit. Nu exclud nimic, soarta poate sa-si faca de cap cu mine. Ma pregatesc pentru admiterea din vara la arte, dar imi caut si mastere pe new media la universitati din Europa. Parintii mei, insa, s-ar putea sa fi ajuns in locul bun. La 30 de km de Iasi, pe dealuri, printre codri, au lasat 30 de ani in urma si-au imbratisat viata simpla, dar atat de grea in realitate. Viata la tara. Eu una as fi facut la fel in locul lor, dar poate nu cu atata avant si curaj. 

Ana Neacsa: Ce iti place cel mai mult la viata ta? 

Simona Pavel: Persoanele care au trecut prin ea si au lasat urme. Si cele care au decis sa ramana, chiar si de la distanta.

Ana Neacsa: "20 de ani într-un camion de 4 tone." Cum e sa pleci, cum va fi sa incepi? 

Simona Pavel: Asta e intrebarea la care trebuia sa raspund acum un an. N-am reusit atunci, asa ca trisez acum, pentru ca stiu mai multe decat stiam atunci. Mutarea e ca o despartrie – si cui ii plac despartirile? S-au indesat multe lucruri in camionul ala. La unele s-a renuntat, unele au fost donate, altele s-au stricat in timpul renovarii noii case. E greu, vrei sa iei totul cu tine, pana si plantele in ghivece. Eu n-am tinut atat de mult la lucruri, cat la amintiri. Copilaria, adolescenta si inceputul tineretii sunt legate de acele ziduri de caramida. Pe astea nu ti le ia nimeni, bineinteles. Dar atunci cand am închis pentru ultima oara usa de fier si am aruncat cheia prin cutia postala, am stiut ca locul care declanseaza unele dintre aceste amintiri imi va fi inaccesibil de acum inainte. Si sunt multe amintiri, incepând cu prima mea zi de scoala. Pe 15 septembrie, dis-de-dimineata am parasit garsoniera din Teiul Doamnei, iar la pranz, dupa ce-mi cunoscusem invațatoarea si colegii, eram deja in casa cu scari interioare si camere inalte de la Universitate. Tin minte si acum gustul prunelor moi, tomnatice, pe care le rontaiam tolanita pe un teanc de reviste Magazin Istoric, in timp ce așteptam camionul cu mobila. Ma uitam pe ferestrele largi la strada linistita – pe-atunci fara masini - , iar vantul sufla slab prin perdeaua de la balcon. Si camionul era doar o remorca, iar mobila, atat de... insuficienta. 

Nu mai fusesem la Iasi de cativa ani, iar la tara, probabil din liceu. Habar n-aveam ce urma, dar am decis sa fiu aproape de ai mei in tranzitia asta. Primele zile a plouat fara oprire. Abia puteai sa-ti misti cizmele de cauciuc in glod ca sa ajungi la toaleta din fundul curtii. Un caine hamesit latra in ograda la oricine trecea pe drum si o haita de soareci ne vizita pe sub pat in fiecare seara. Saptămani de disperare si nopti nedormite. Da, a fost o schimbare pe cinste. Acum iti scriu din noul meu atelier care, in fiecare dimineata, timp de o ora, se inunda de lumina celesta. Marea mea bucurie e ca spatiul de lucru nu mai coincide cu locul de odihna sau de luat masa. In sfarsit, am cate o incapere pentru fiecare activitate, iar energiile se distribuie de-acum armonios. E placut, dar sunt momente in care-mi zic ca n-am nevoie in realitate de atata spatiu. Mi-am creat deja propria harta a orașului, cu locuri de suflet, amintiri si evenimente. Dintre toate, cred ca biblioteca e cea care m-a salvat in primele luni, cand nu aveam nici internet, nici prieteni. Si i-am rămas fidela de atunci. Nu m-as fi gandit ca ma voi intoarce la lectura cu furia din verile copilariei. Am citit in jumatate de an mai mult decat in 5 ani de studii universitare. Atatea minti de patruns, atat de putin timp. Iar bibliotecara de la sectia de arta e un fenomen rar. Mereu imi recomanda cate o auditie inedita, un disc nou, „pe care nu-l gasesti pe internet”, zice ea. Insa cea mai mare bucurie de la „marea mutare” incoace ramane drumul de 30 de km de la Iasi pana la parinti, la tara. De cand sunt aici, am vazut padurea cum se transforma de la un anotimp la altul si nu ma satur. E ca si cum m-as plimba printr-un tablou viu, iar viata mi se pare, dintr-o data, o opera de arta. Sunt momente in care ma emotioneaza pana la lacrimi si atunci multumesc Domnului ca m-a smuls dintre betoane si mi-a deschis ochii. Si privesc si stiu ca lumea e mare si am atatea locuri de vazut, ca nu ma pot opri aici decat pentru scurt timp. Ajung la parinti, iar Haplea ma intampina cu topaieli, s-o smotocesc. Pisicot se ivește si ea curioasa de după casa, iar cocosul isi flutura aripile tinere in aer. Parintii isi savureaza cafeaua la bucatarie. Mama citeste instructiunile de la noul incubator electronic, tata isi testeaza rindeaua. Ziua de lucru incepe. Fiecare isi ia harletul de coada si merge in gradina. A venit primavara. Si se implineste un an de cand viata se deruleaza dupa alte ritmuri. Mai naturale, mai umane. Cat despre mine, astept ziua cand o sa-mi fac din nou bagajele. Pana atunci ma plimb, citesc, pictez, modelez, respir...

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi?

Simona Pavel: Pe cativa ii vedem la stiri, premiati, in plina glorie... si e minunat ca li se recunosc meritele. Ei devin modelele de azi si de maine.

Ti-as vorbi totusi despre cei carora nu li se ridica statui, dar care-si fac treaba la fel de eficient, pentru binele tuturor. Sunt oamenii din umbra, din spatele serviciilor de zi cu zi, indispensabile in viata noastra moderna. Ma gandesc ca apa nu vine singura la robinet, internetul nu pica din cer, gunoiul nu ramane in tomberonul in care l-am aruncat, picioarele nu ma duc singure in timp util la parinti acasa. Sa nu mai vorbesc de traseul mancării pana ajunge in farfuria mea. In spatele acestor detalii stau oameni care-mi iau de pe umeri griji si-mi ofera timp pentru pictat. Pe unii dintre ei pot sa-i vad. Altii lucreaza inchisi in spatiul lor, iar rezultatele muncii lor ajung in final la mine. Asa functioneaza societatea si, la scara mare, universul. O mica schimbare in lanțul asta uman si totul se poate dezechilibra.

Oamenii astia nevazuți fac zilnic gesturi pe care, din graba, tindem sa nu le observam. De pilda, frumos este soferul care, la cursa de la 5 dimineata, stinge luminile in autobuz si le mai ofera o ora de somn navetistilor. Frumosi sunt oamenii de la care-am cumparat odata un pepene, dar la care-am sfarsit prin a lua masa impreuna, ca o mare familie. Nenumarati sunt frumoșii pe care nu-i cunosteam si care mi-au oferit adapost, masa si vorbe bune pentru cateva clipe de prietenie. Da, trebuie sa cascam bine ochii. Uneori, un zambet din inima, un multumesc si o strangere de mană conteaza mai mult decat salariul lunar.

Simt nevoia, insa, sa va dau spre citire si cateva franturi de conversatii pe care le-am purtat. Veti vedea ca totul se face randuri, randuri, cu lumini si fire de praf.

Ana Neacsa
Sunt atat de incantata de martisoare si de casuta ta incat... mi-ar placea sa fac un articol cu tine pentru proiectul "oameni frumosi". Si mi-ar placea sa te pozez in casuta ta muncind, pictand, dormind, visand, citind, daca ai fi si tu de acord. Si bineinteles, voi vrea sa imi raspunzi la cateva intrebari. Ce zici?

Simona Pavel
Of, n-am uitat, chiar ieri ma gandeam la tine. Doar ca nu stiu cum si cand o sa se intample. Este o atmosfera tensionata in casa de cand cu mutarea. Nu cred ca o sa iasa decat daca facem o sedinta fix dupa ultimul transport de mobila. Acum e plina casa de lucruri si cutii. Problema e ca nu stiu daca o sa mai fiu aici la ultimul transport... Te mai anunt cand aflu si eu vesti si cand se mai calmeaza spiritele. Te pup!

Simona Pavel
Ana, dear, casa e goală și eu sunt libera. Daca gasesti timp azi, maine sau marti, poti trece pe la mine sa vorbim si sa ne tragem in poze!! Crina si-a luat liber luni si marti de la birou sa mai hoinarim, deci ai ocazia s-o revezi si pe ea. Miercuri dupa-amiaza predam cheile casei. Te pup!

Ana Neacsa
Nu mai stiu numarul casei.. parca 39?

Simona Pavel
Str. Coltei 38. Farmacie verde pe stanga cum vii dinspre spitalul Coltea, pe dreapta magazinul cu halate medicale. Langa, inainte de parcare, e usa mea neagra.

Ana Neacsa
Draga mea,
Sper ca e bine in noua casuta, ca imbratisezi tot ce ti se intampla cu sufletul si mintea deschise.
Daca ai vreun of si pot ajuta, cu mare drag ascult si incurajez.
Sper ca deja incepi sa gandesti atelierul si ca prind forma casuta voastra, visele voastre.
Imbratisari calde si zambete. 

Simona Pavel
Ana, imi este tot mai greu aici. Entuziasmul e pe sfarsite si incepe munca grea. Pana acum numai dezamagiri.
Orasul nu-mi transmite energii bune si nu gasesc apartament cum imi doresc. In orice caz, sunt toate prea scumpe si nu cred ca e o investitie buna. Nici la tara nu-i viata roz. De cand am ajuns abia daca dorm noaptea din cauza soriceilor...
Cel mai rau e ca nu pot lucra. Nici internet n-am ca lumea. Am temporar un stick de la digi cu care pot sa-mi citesc mailul si să intru pe facebook sa devin nostalgica. Dar nu pot descarca fisierul de la transfer, ca durează o zi intreaga. La tara prind un semnal slab de la primarie, insa trebuie sa ies in curte si pana acum a tot plouat...
Din pacate astea sunt vestile. Incerc sa nu disper si sa ma gandesc la alte strategii. Deja imi e tare dor de Bucuresti Te pup si mai dau vesti in curând. Multumesc mult pentru pozici, abia astept sa le vad!

Ana Neacsa
Eu zic asa... Schimbarile aduc inceputuri noi de care ne e teama si fata de care suntem reticenti, dar au rostul lor. Uneori ne adaptam, alteori nu. Bucurestiul nu se muta, insa. El te primeste cu bratele deschise, daca vei vrea sa te intorci. Pana una alta, poate iti gasesti rost, energie. Deschide-ti nitelus sufletul si gandeste optimist. Ajuta enorm. Si gaseste mici placeri de care sa te agati. Fac bine. Mai departe traim si vedem. Eu am mai postat doua pozici cu tine, zambaret asa cum iti sta bine.
Cu viata la tara te inteleg, dar are si ea farmecul ei. Cand mai vii prin Bucuresti, mai iesim, mai povestim. Pana atunci, sunt aici, cu tot netul prost de pe lume. ;)) >:D< Si curaj!

Ana Neacsa
Prieteni noi, bag seama. Ce mai faci? Cum mai e cu acomodarea? Ti-ai gasit locsor? Imbratisari si astept vesti.

Simona Pavel
Howdy! Sunt la biblioteca pentru o tara de net. In principiu totul e ok aici, m-am acomodat cu orasul si-mi place intr-o anumita masura. Mi-am luat si apartament, dar inca ma tine pe loc ca trebuie renovat. Legatura cu lumea e inca precara, ca n-am net acasa nici la parinti, nici la Iasi. Dar asta se va remedia in curand. Vorbim atunci pentru interviul nostru vechi, ca de pe tableta abia pot scrie doua vorbe. A, intre timp mi-am luat si eu aparat foto, cu camera video si mi-s tare incantata cand mai surprind un moment cheie din noua noastra viata: o gaina noua, niste puiuti, un purcel Te imbratisez si sper sa revin in lume cat mai repede. Tu cum mai esti in rest? Planuri frumoase de vara?

Ana Neacsa
Hi hi... deja avem veselie pe aici. Si soare. Si drumuri noi de parcurs. Ma bucur ca ti-ai gasit apartament, ca ai locsorul tau. Si ma bucura ca incep sa se miste lucrurile. Vorbim pentru interviu cand va fi sa fie. Sa nu uitam de el, atata tot. In rest, zambete sa fie.
Ohhh... pai atunci, astept pozici si filmari. Si pe mine ma tot incanta filmatul de la o vreme. Si am idei. Unde pui? :)) E un prieten bun si iti deschide usi un aparat foto, mai ales intr-o lume noua. Asa ca tine-l aproape! […]
Mai scrie-mi ce faci tu pe acolo, daca ai ragaz si timp. Pupici cu pisici! ;))

Simona Pavel
Buna, Ana. Marturisire.
Ma gandesc la tine constant de cand nu ti-am mai scris... dar n-am avut curaj sa te caut, ca te-am lasat balta cu interviul si mi-e rusine de-o sa intru in pamantul facebookului. Adevarul e ca, ultima oara cand am incercat sa-ti scriu, apartamentul meu inca era in lucru, iar eu eram la tara si nu aveam internet decat pe tableta. Am scris acelasi mesaj de 4 sau 5 ori sa-ti spun ca nu te-am uitat, dar de fiecare data am dat din greseala "back" si am pierdut ce scrisesem. Si uite-asa am crezut ca e un semn si nu ti-am mai raspuns atunci si-am asteptat, am asteptat si-am devenit foarte comoda indata ce m-am mutat in casuta mea, iar timpul a trecut si mi s-a parut ca nu mai are sens, ca nu mai e de actualitate.
Iata-ma deci in toata splendoarea neseriozitatii si comoditatii mele. Imi pare rau, din pacate nu merit sa scrii despre mine ca despre un om frumos.
Cat despre activitatea mea, m-am reintors la treaba cat sa nu ruginesc de tot si sa pot sa-mi platesc un an de studii daca intru la arte in vara. Incerc sa aduc cate ceva nou, ideile nu-s putine, dar timpul e atat de scurt.
In orice caz, sa stii ca am blogul tau in feed reader si-mi place mult sa te citesc. Descrii atat de savuros povestile din calatorii, ca-mi faci un chef nebun de plecat in hoinareli! Voiam sa-ti spun de multe ori asta, dar cum nu mai dadusem nici un semn...
Multumesc mult pentru mesaj si zambet Ce mai faci in rest? Sper ca-ti prieste inceputul de primavara si e in gandurile tale in plimbarile serviciu-acasa.

Ana Neacsa
Mai Simonica... cu atat mai mult meriti sa intri in proiectul meu. Mi se pare ca faci ceva deosebit, chiar daca nu mi-ai mai raspuns. Si nu trebuie neaparat sa vorbim despre locul pe care l-ai lasat in spate, cat despre cum o iei incetisor de la capat. Ma uit la fotografiile pe care le mai postezi si mi se pare o lume ideala, superba, insorita, linistita... nu stiu, imi place cum te zaresc, cum muncesti asa, in tihna. Tanjesc sa am asa ceva. Asa ca eu chiar vreau sa faci parte din proiect. Si lasand astea, ma bucur tare ca esti bine, ca te apuci de lucru, de facultate de arte. Ce de planuri!

Ana Neacsa
Mi-ar placea sa ne mai vedem. Si ai scris asa frumos despre tot... ma acaparezi. Esti un suflet tare floricica asa...

Simona Pavel
Ce frumos! Imi plac planurile si inceputurile si ideile. Ce ma bucur ca sunteti pasionati amandoi si puteti face asta impreuna. Cat mi-as dori sa lucrez si eu cu George un proiect al nostru.
Anglia, goodie! Visez si eu la orasele mici englezesti cu case de piatra si caramida, ferestre la nivelul ochilor si ziduri aglomerate de plante agatatoare. Stiu ca-i o imagine stereotipa, dar, de ce nu? La noi nu vezi asta .
Weekendul asta mergem la Piatra Neamt, ca e aproape dar n-am fost niciodata. Sarbatorim si noi 8 ani de cand ne stim sufletele. George imi zice mereu sa scad din anii astia un an petrecut in Belgia, unul pe care l-am hoinarit prin Europa si unul de cand m-am mutat la Iasi :))
Oricum, ma bucur ca mi-ai scris. Mi-ai facut ziua mai frumoasa. Si deja era soare.

Ana Neacsa
Si pe mine ma bucura tare orice particica o lasi aici. Cred in continuare si nu imi schimb parerea ca esti un omulet bun pe Pamantul asta. Ani frumosi inainte cu George si sa aveti zile frumoase la Piatra. E un orasel numai potrivit pentru asa sarbatoare.
Da, da, Anglia are ceva feminin pe care noi il cautam in toate. O sa plecam prin locsoare tainice. Am sa te port acolo, cu mine.
Anii trec, multi, putini, nici nu e timp sa ii numaram. Eu ii cam uit. Uit si ce varsta am. N-are importanta. Frumosi sa fie. Daca trec prin Iasi, te caut. Simt si eu ca ziua e mai insorita cu tine. Poate ne mai intalnim prin Bucuresti... tot intamplator?

Ana Neacsa
Nu am apucat inca sa citesc. Dar deja iti multumesc. Esti bucuria acestei zile. Acum sunt racita, dar deja zambesc si am ochii umeziti. Imi faci bine si te simt aproape de mine, desi departe. Abia astept sa le iau la rand. Nu ma grabesc niciodata cu interviurile, tocmai pentru ca oamenii din acest proiect au nevoie sa se simta in voia lor. Si, totusi, ai raspuns.
Stii ca de fiecare data cand trec pe langa strada ta din Bucuresti, ma gandesc la tine si ma impinge ceva sa merg, sa bat la usa aceea si sa vad cum arata acum acea casuta? De atunci, imi doresc un asa loc. O fi bine, o fi rau?! Ma astern sa citesc.

Ana Neacsa
Iac-asa... o sa mai am o intrebare pe care am decis sa o adaug tuturor articolelor: "Ce sunt oamenii frumosi?" Si multumesc ca ai scris cu drag si frumos. Cand scrii tu, sunt cu tine... si rar mi se intampla. Simt totul ca si cand as trai eu. Sunt atat de bucuroasa si de multumita! Mi-ai inceput frumos ziua.

Simona Pavel 

[...] tocmai m-am intors de la un film francez despre o mama si fiica ei la Paris, rusoaice, fara adapost. Poveste reala. M-a surprins de cate suntem capabili pentru un vis, o iluzie.
Am venit pe jos acasa, 30 de minute. M-am gandit la tine.
Noapte minune!

Ana Neacsa
Hi hi... Mai, tu chiar meriti sa fii aici. Cred ca am fi fost niste suflete pereche. Dar am sa te caut si am sa te pastrez in mine. Sa mai mergi, face bine si trupului, si sufletului, si mintii. Si sa visezi! Eu am vazut aseara un film Grand Hotel Budapest. Recomand. Filmul tau cum se numea? Zi cu drag!

Simona Pavel
Tu vorbesti numai din suflet.. asa ceva n-am mai intalnit. Mesajele tale sunt revigorante si cred ca ai puterea sa vindeci oameni.
Da, sa stii ca asociez mersul pe jos cu tine. In Bucuresti mereu ne intersectam intamplator in plimbarile tale spre casa. Si-mi aminteai de mine cand calatoream si mergeam pe jos zeci de km in fiecare zi.
Filmul de aseara se cheama Marussia. Pun pe lista Grand Budapest Hotel, multumesc.
Ma intorc la pictat. Maine este ziua unui prieten de aici. Un om frumos de altfel, prin gesturi mici.
Imbratisare!

Ana Neacsa
Sporuri multe si salutari florilor din Gradina Botanica. Iar tie, tot soarele zilei.

Simona Pavel
Muguras, iti scriu mai jos cateva ganduri despre oamenii frumosi. Sper ca ai avut un weekend infloritor. Eu m-am bucurat de compania familiei si ieri am facut o mica vizita spontana la o manastire. Acum vreau sa pictez o harta a Iasiului asa cum l-am descoperit intr-un an, cu locurile mele dragi..
Îmbratisari mii.
[...] Multumesc, Ana! Acum ma gandesc ca trebuia sa incep cu tine raspunsul.

Ana Neacsa
E primavara si primavara ne indeamna la frumos.
Se vede ca esti din alta poveste decat cea generala.

Simona Pavel
Draga Ana, poti structura textul oricum iti place tie [...] Il voi primi cu bucurie, ca pe un cadou special, asa cum sunt si pozele pe care mi le-ai facut la Bucuresti si care ma fac mereu să zambesc usor nostalgic.
Of, eu mi-am petrecut toata amiaza facand curat si acum sunt tare in urma cu lucrul. Asta e marele dezavantaj atunci cand stai acasa.. mereu e ceva de facut, un fir de praf enervant, o amprenta pe un geam, un pat nefacut, haine de spalat, vase murdare (si te-ai mira cate vase poate folosi o singura persoana!). Si e deja 15.30, iar la 17.30 ies sa văd niste documentare.
Dar am un copacel la geam care infloreste sub ochii mei si nu m-ar deranja sa treaca ziua intreaga cat stau si-l privesc/
Sa-mi mai dai vesti din cand in cand despre tine si primavara ta bucuresteana, bine?

Ana Neacsa
Draga mea,
Deja simt ca ne scriem ca niste vechi prietene. Si asta e ca dintr-un film de care imi place mie. Ma simt alfel. Ti-as scrie scrisori daca ti-as sti adresa. Cred ca s-ar potrivi.
Un om gaseste mereu ceva de facut in casa, mai ales daca e harnic. Dar cred ca e si frumos sa ai locul tau, sa il faci cum vrei tu, sa fie imaginatia ta, iubirea ta, visul tau, tot ce ai tu in tine si vrei sa rasfrangi in jur. Dar ce avem in jur e trecator.
Cred ca faci si tu multe pentru suflet si de aceea timpul pare sa nu ajunga. Dar il invartim noi, trece vremea, trec anii si ar fi bine sa multumim ca e cu rost. Chiar daca nu pare la prima vedere.
Salutari copacelului tau. Sa ii saruti petalele din partea mea. Si stai acolo cat iti e bine. Sa stii ca eu nu vin in inspectie sa vad cate fire de praf sunt pe tastatura.
Primavara mea e frumoasa.[...]
Si cam asta fac eu. Ma intorc la treburile corporatiei si imi imaginez ca ma plimb si ca sunt intr-o librarie cu scart scart in podele.
Au bientot, madmoiselle. Si ne auzim curand. Toate zambetele.

Ceea ce manutele ei isca puteti vedea aici, dar mai multe veti gasi pe site: http://simcute.ro/, Si toata povestea in imagini din ziua casei goale se afla la doi pasi: http://www.ananeacsa.ro/?gallery=simona