sâmbătă, 4 decembrie 2010

Scriere pe neintelesul tuturor


Ploua peste curcubeul care am fost. Lacrimi se desprind din cer, se agita in aer si se sparg pe obrajii pamantenilor pacatosi. Ele alearga ca niste particule de atom, gravitand in jurul propriului nucleu al vietii, ciocnindu-se de alte particule, cu care nu mai reusesc sa fuzioneze.

Lumea de acum e prea moderna pentru fulgii de nea. Se aud in jur tone de vorbe inflorite, neadevarate. Pacat! Florile sunt atat de frumoase si nu au nicio legatura cu minciuna...

Amiba parsiva incearca sa inghita puritatea. Nu ii reuseste intotdeauna, asa ca isi cauta mereu alta tinta. Ea trebuie sa se hraneasca, sa supravietuiasca, pe cand puritatea isi stapaneste verticalitatea.

Dar mai apare soarele si incepe fotosinteza. Si, din granule de clorofila, se naste speranta. Am sa caut aceasta strada.

Paranteza: desi unii vor incerca sa inteleaga metafora, nu vor reusi.

[Pentru cei ce sunt inca puri: http://www.youtube.com/watch?v=z1rYmzQ8C9Q]

marți, 30 noiembrie 2010

"Flori si mucegai"

Cand eram acasa, in Comarnic, dupa masa de pranz, ma duceam cu mami pe aleea ce marginea casa si admiram florile. Aleea e plina si acum de trandafiri pe care atunci ii curatam mereu, sa infloreasca din nou si din nou. Imi placea sa ma cred o britanica, cu palarie de paie si sort, ingrijindu-si gradina plina de roze. Cu mami vorbeam despre diverse. La fel si in diminetile in care se trezea pe la 7, isi facea cafea la ibric si mirosea in toata casa. Nu puteam rezista sa raman in pat. Soarele rasarea odata cu zambetele pe fetele noastre. Si acum, cand simt miros de cafea, parca ma intorc acasa.

Ultima data cand am fost acasa, mi-am adus un brat de crizanteme, colorate in toate felurile. Au ramas bulgarasii galbeni, ce se usuca alene, in canuta de pe birou, strajuind o fotografie nereusita la printat.

In seara aceasta am pus grau la incoltit. Era o traditie pe care o respectam si acasa cu strasnicie. Pentru un an mai bun si imbelsugat. Cand eram copii, ne zgaiam la felul in care incepe verdele sa creasca din acele bobite pe care trebuia sa le udam cand ne intorceam de la scoala. Si cat ne mai rugam sa fie bogat graul, sa avem parte de mai bine in casa. La scoala, am confectionat si omuleti din rumegus si ciorapi, carora le crestea, in loc de par, grau. Erau tare haiosi.

Da, uneori, trebuie sa ne intoarcem acasa, sa simtim ca traim, alteori sa plecam in lume. Iar cine e crescut fara sa simta un pic greul, munca, sacrificiul si pamantul sub unghii, imi pare rau, dar nu stie ce e viata. Cine a avut totul de-a gata si nu a trebuit decat sa isi frece coatele prin scoli, nu este un om complet in fata mea. Un om incomplet este si acela care a uitat de unde a plecat, acela care da din coate si calca in picioare pe cei din jur sa ajunga mai sus, un om care nu stie sa salveze un sentiment si alege calea cea mai usoara.


Mama mea imi spunea azi, ca si alta data. “Ca om, suferi mult cat traiesti si te duci in jos. Si crezi ca nu e posibil sa te afunzi mai mult. Dar renasti din propria cenusa. Si, totusi, viata asta este cel mai frumos dar care ni s-a dat.”

Si, totusi, de maine, graul va incepe sa isi arate “coltii”.

[Recomandarea mea de acum: http://www.youtube.com/watch?v=VcjzHMhBtf0]

[Si inca una: http://www.youtube.com/watch?v=SQIdXKz4sE8]

:)

joi, 25 noiembrie 2010

Rondul de noapte


Mi-a placut visul meu de azi-noapte, cu atat mai mult cu cat nu ma asteptam sa fie asa frumos. Ma gaseam in biroul unde lucrez si era ziua unei persoane din asociatia de fotografi. Pentru ca asa e obiceiul pe la noi, se pregatise si ea cu bomboane, prajiturele si alte atentii, placute degustarii. M-am dus la persoana sa o felicit si in timp ce ii uram eu de bine, i-au dat lacrimile. Imbratisandu-ne, ne-am trezit pe una din ulitele copilariei mele unde, in locul nucului din gradina se afla o salcie pletoasa (intotdeauna mi-am dorit asa ceva in gradina de acasa). Era abia inverzita, iar acele frunzulite proaspete erau invaluite de un auriu cald, cu sclipiri dese, ale unei lumini placute de soare. La un moment dat, in timp ce noi parca ne invarteam in cerc, pe deasupra noastra au inceput sa zboare stoluri de berze si, in jurul nostru, s-a umplut de fluturi negru cu portocaliu. M-am trezit tulburata de feeria aceea. Si, totusi, de ce acea persoana la mine in vis? Poate pentru ca este o persoana vesela mereu?

Aseara am mai trait un moment cel putin straniu. Am fost la un film, la festivalul EXPIFF. In timpul discursurilor tinute de realizatorul filmului si de alte persoane "cinefile" autohtone, persoane din public au inceput sa rada fara motiv. Nu apuca domnul sa traduca cele spuse, ca din sala se auzeau niste rasete stridente. Prima data am zis ca oamenii se cred la un film de comedie, apoi ca unii nu inteleg engleza si banuiesc ca ar fi ceva haios in ceea ce se spune. M-am gandit si la posibilitatea ca cineva vrea cu tot dinadinsul sa strice evenimentul. Cert e ca regizorul s-a cam crezut in fata unei farse pusa la cale de romani si ca distinctia de Doctor Honoris Causa pe care a primit-o este un fel de sotie. Mi-a fost rusine in acel moment ca ma aflu in public. Mi s-a parut de prost gust interventia acelor rasete aiurea in tramvai. Noroc ca domnul, englez la origine, a stiut sa salveze destul de bine intamplarea, printr-un umor politicos.

Avertizati fiind ca unii vor parasi sala pana la finalul filmului, ne intrebam ce o sa fie asa groaznic. Filmul a fost despre... 34 de enigme legate de un tablou al lui Rembrandt: "Rondul de noapte". Ce-i drept, bine documentat, dar cu atat de multa informatie si atat de plictisitor incat, la un moment dat, am inceput sa rad isteric impreuna cu persoanele de langa mine (bineinteles, nu sa ne auda toata sala). Am zis asa, insa: eu raman pana la capat. Culmea e ca, dupa ce m-am descarcat pe moment, am putut sa fiu atenta si sa imi placa restul filmului. Prima parte, insa, ramane o nebuloasa plicticoasa si lipsita de sens, pentru mine. Cu adevarat, film experimental.

vineri, 5 noiembrie 2010

Sa zambim cat inca suntem liberi


Ieri am fost sa cumpar un cadou unui coleg de munca. Culmea, era ceva ce mi-ar fi placut sa cumpar pentru altcineva si ochisem chestiunea cu pricina cu o seara inainte. Gusturi asemanatoare. Nedrept, dar prea scump, din pacate.

Cand am iesit pe trotuar, in fata mea, doi tineri. Ea imbracata "vintage". El la fel, numai ca umbla descult si cu ghetele agatate cu ajutorul sireturilor, pe umar. Mi-ar fi placut sa stiu de ce, dar am mers mai departe si am ras in sinea mea. Mi-a adus aminte de un banc cu olteni pe care il stiu demult:
"Pe o şosea dinspre Craiova, doi ţărani merg cu ghetele aruncate pe umăr.
- Frumoase ghete ai, remarcă unul.
- Da. Şi de calitate. Le port aşa de 20 de ani şi tot noi sunt!"

Frumos inceput de noiembrie, cu ceata dimineata si soare la pranz. Fetele s-au intors la fustite si pantaloni scurti, de parca ar veni primavara. Sunt tinere si cochete.

Aseara m-am intalnit cu o persoana pe care am cunoscut-o in Letea, in august. Am mers impreuna doua statii si ne-am legat de amintirile comune ale unei zile toride. Ne-a facut bine amandurora revederea. A fost un zambet contra zambet intr-o seara linistita si calduta.

Am terminat o carte foarte buna, "1984", tot din recomandarile primite. Si, avand legatura cu subiectul acesteia, as zice sa zambim si noi acestor zile frumoase de noiembrie, cat inca mai suntem liberi.

marți, 12 octombrie 2010

Octombrie si frig

Dimineata, in pasajul de la Unirii, se aude tropot de tocuri. Ca si cand ai avea in spatele tau o adunatura de copite de cai. Inghesuiala mare de cand au inceput si studentii sa faca prezenta pe la cursuri, laboratoare si semninarii!

Asta ma duce cu gandul la spusele cuiva care observase ca acum, pe bancile scolii, nimeni nu mai scrijeleste "Metallica", "Hai Steaua!", "... Dinamo!", un nume, "X + Y = LOVE" si altele cate mai zgariam noi in lemnul acestora, cand eram la liceu. Nici macar formule? Da, intr-adevar, nu mai stim ce convingeri au elevii de acum, decat din ceea ce vedem pe site-urile de socializare. S-a mutat totul dintr-o lume reala, intr-o lume virtuala. Cred ca ultima mea "scapare" de genul a fost semnatura zgariata cu inelul pe peretele caminului din Tei. Si nici macar nu stateam legal acolo.
Am fost in Delta din nou, intr-un team building. Cu 180 la ora, pe unde s-a putut - ma simteam ca in avion - am ajuns in vreo 4 ore, cu tot cu opriri. Culorile se imbinau ca in pastelurile lui Alecsandri in viteza masinii, iar soseaua neagra contrasta de minune cu verdele galbui al frunzelor de plopi. Te simti putin in alta tara pe acel drum. De data asta, am oprit in Mahmudia, la un hotel ce marginea bratul Sfantul Gheorghe. Cam nepotrivite arhitectura, denumirea si cele 4 stele pentru capatul acela de strada, dar vantul aspru iti aduce aminte imediat unde te afli.

Intr-o zi, m-am rupt de grup si am luat la picior comuna. Desi oameni am zarit putini, flori erau din plin: si in curti, si pe trotuar, si pe drumul spre cimitir. Multe si colorate, parca rasarite sa mai imbuneze viata oamenilor de acolo. Crucile vegheaza de pe un deal intregul oras, dar nicio biserica (toate lipovenesti, din cate am zarit eu) nu e deschisa. Si sufla vantul asa tare si uscat! De asta oamenii au fetele asa aspre, arse, trecute de vreme, inca de la anii tineretii. Am intrebat o femeie daca pe strada Castelului chiar se afla un castel. O voce blanda si placuta mi-a spus ca asa se numeste bazinul de apa, "castel" si, dezamagita oarecum, am plecat mai departe. Ma gandeam ca o sa descopar si eu o poveste neobisnuita. Intrand pe o strada, am vazut un copilas asa, de-o schioapa, cum scriau oamenii prin carti, alergand. Vazandu-ma s-a oprit. Eu m-am pitit dupa un gard, asteptand sa isi faca aparitia, sa ii fac o fotografie. Pentru ca nu mai aparea, am scos capul dupa gard si, cand colo, baietasul meu facea un susu mic la marginea drumului, dupa care a luat-o inapoi la fuga spre casa. Tare m-a amuzat tancul si, mergand apoi singura pe strada, mi-a zburat gandul aiurea, inspre Sulina, inspre aventurile echipajului Sperantei. Cautam ceva, ceva ce ma insotea numai in gand.
Am dat apoi de niste oameni care carau lazile cu peste, asezati in sir indian. Era ora la care ieseau copiii de la scoala: fetele se pupau la colt de strada, unde fiecare o lua spre casa, cei mici se grabeau si ei sa ajunga la caldurica. Am intrebat unde gasesc scoala, dar nu am reusit sa dau de ea. In schimb, am dat de carciumile asezate la sosea sau langa biserica si de statia de maxi taxi (banuiesc), unde adolescentii isi dadusera intalnire sa mai "socializeze". In rest, lumea era foarte suspicioasa cand ma zarea. La oficiul postal, o nemtoaica a intrebat o fetita ceva, dar fara succes. A ales sa incerce usa, sa gaseasca raspunsul. Imediat langa, la ferestrele unui apartament, se leganau niste pesti pusi la uscat.
Imediat dupa intoarcerea din Delta am plecat acasa. Am facut must de mere, am taiat lemne pentru primul rand de tuica, le-am asezat pe doua randuri, am inghetat pe afara numai de dragul de a-mi aduce aminte senzatia aceea din copilarie, cand ieseam imbracata ca un Mos Martin si ma luptam cu picurii reci pe care vantul mi-i lovea de obraji. L-am sarbatorit pe tatal nostru asa, cu mult drag si cu multa caldura, dupa care am fugit inapoi in Bucuresti, lasand in urma o toamna abia inceputa.
Acum am revenit la tocit coatele pe birou. Si, din pacate, nu pot scrie pe acesta "U2 - Who's Gonna Ride Your Wild Horses", asa ca va fac recomandarea printr-un link:

marți, 28 septembrie 2010

Ideile bune se fura

Ehh... si am ajuns si in momentul in care imi regasesc ideile preluate de altii. Totusi, e bine ca sunt un "trendsetter", cum spunea cineva.
Stateam si ma gandeam ce am furat eu, "ideatic" vorbind. Poate cum sa fac prajituri, atunci cand stateam pe scaunel, la masa de la bucatarie, langa mami. Poate cum sta treaba cu tehnica de fotografie de la oamenii din jurul meu care mi-au explicat cu rabdare unele lucruri. Poate cum sa bat un cui, sa fac surcele, sa aprind focul, sa curat via si altele de mesterit si gradinarit de la tatal meu, cu care ma intretineam ca un adevarat "baietandru".

Au inceput sa cada nucile, pe vreme ploioasa. Si prunele acelea brumarii, cu parfumul lor movuliu. Si frunza. Mare corvoada era sa imi tar bocantele grele, toamna, prin iarba umezita, sa adun fructele cazute pe jos. Dar in casa astepta o placinta cu mere si atunci nici ca mai conta ifosul meu copilaros. Pe vreme buna, faceam magiunul. Uneori in ceaun, la foc de lemne, sa iasa mai mult si sa nu murdarim peretii. Ne incalzeam mainile pe langa el si mai caram un brat de lemne sa bagam pe foc. Uitasem ce bun e sa il mananci pe paine, cu o cana de lapte caldut langa.
Cateodata, tati ne desfacea cate un castron cu varf de nuci verzi. Un deliciu. Seara, aduceam in poala mere, din beci. Mancam, uitandu-ne la televizor. Recunosc ca atunci eram cam pofticioasa si bagam in traista cam 6-7 mere odata. Ptiuu, nenica. Acum abia mananc unul. Dehhh.
Toamna faceam si primul rand de tuica, din prune rosioare, la cazanul din vecini sau la cel luat cu imprumut. Zgribulite, ne perpeleam pe langa cazanul lipit cu miez de paine, pe langa galeata unde picura din "distilerie" tuica ametitoare si imbietor mirositoare. Si cum era pacat sa prapadim bunatate de jar facut cu lemne uscate, o carnita sau o bucata de sunca crestata era pusa la loc de cinste sa sfaraie pentru gurile infometate si mainile muncite.
Si, intr-adevar, afara-s niste nori jucausi. E inceput de toamna. Amintirile nu se opresc, dar mai lasam si pe alta data. :-)
(Si, bineinteles, recomandarea mea muzicala: http://www.youtube.com/watch?v=BLKiMbC6s2k)

luni, 20 septembrie 2010

Zilele Bucurestiului


Daca pana ieri s-au sarbatorit "Zilele Bucurestiului", cu spectacole, marsuri, targuri, parade, gradini amenajate, bere, mititei si spitale pentru unii, sarit de pe rampe si rupt coloana in numele lui Red Bull care da aripi, de azi sarbatorim cu proteste. Totusi, ma astept ca de data aceasta sa se protesteze in mod responsabil, nu cu scuipat de seminte, cerut fotografii pentru aparut la televizor si chiulit o zi de la munca cu prilej de plimbare.
Mai acum cateva zile, am primit doua comentarii anonime: unul in care mi se recomanda o fundita rosie prinsa de degetul de la picior si unul in care mi se spunea ca ar fi bine sa stau in banca mea si sa nu ma mai intereseze viata altora. De buna seama ca lumea se simte "atacata" de ceea ce scriu: nimic altceva decat adevarul sau isi apara "saracia, si nevoile, si neamul". Asa se intampla cand esti om cinstit sau cand le arati altora ca ce-i al tau nu e si al lor.
Si pentru ca gramada sa fie cu varf, ma trezesc ca metroul s-a scumpit, dar nu asa, sa fie. Abonamentul pentru calatorii nelimitate, pe o luna, s-a dublat si nici macar nu se gaseste. Asa ca, ai drept la alegere, dar esti obligat sa cumperi ce se ofera. CFR-ul are si el treaba cu majorari in procente si ma intreb ce va mai urma. Citind stirile, ma ingrozesc. O sa murim de foame pe "glia muncii"? Sunt si eu optimista si sper... la o alta tara in care sa "traiesc bine".
Ei, dar nu e totul gri, asa ca cerul de afara. Mai sunt si momente saltarete, ca o romancuta cu fota jucausa. Un astfel de moment a fost "Rock loves Chopin", pe care chiar l-am degustat, atat ca fotograf, cat si ca spectator, desi mi-au picat si mie in cap ramasite de artificii. Pana la noi vesti, semnam cu o labuta si asteptam sa vedem ce se mai intampla.
[Si... o recomandare pe care am primit-o, la randul meu: Absolute Radio!]

marți, 14 septembrie 2010

Cine-s mai frumosi? Oamenii? Ploaia?


Mi se invart in cap povestile oamenilor din jur. Si incerc sa fac legaturi cu viata, sa imi dau seama de scopuri, sa imi dau seama de ce suntem creati asa.

O colega imi spune: "Scuze, imi scartaie un toc." Si incepe sa rada, cu acel ras care e molipsitor, dar si exagerat cateodata.

Imi aduc aminte de domnul de la atelierul de pielarie care spunea ca are nevoie zilnic de cateva ore in care sa fie singur, inca un motiv pentru care a renuntat la ucenicul sau. I-a reparat o gentuta surorii mele, cerand, in schimb, o bere. Un om inteligent, care sta in umbra.

A venit toamna si am fost cu totii sa culegem pere, in "varf". Casa strabunicii e schimbata total acum. Parca cineva sterge amintirile cu o maneca deja manjita.

In asociatia de fotografi se intampla lucruri care ma nemultumesc, incorecte pentru oamenii care marsaluiesc in numele ei pe strazi, lucru pentru care m-am retras din expozitia a carei idee de baza imi apartine. O sa stau in banca mea de acum.

Am avut un week-end plin de concerte. Cel mai tare mi-a placut cel de jazz. 25 de lei pentru cateva ore parfumate cu fum de tigara si cu sunete rebele. Restul s-au desfasurat prin Bucurestiul prafuit de 551 de ani, incheindu-se cu un incident legat de reclama si cu niste cuvinte care dor: "Mi-am promis ca, daca nu se va schimba ceva semnificativ intr-un an, in aceasta tara, am sa plec. Cati dintre voi vor mai ramane in Romania, sa ridice o mana sus!".


Am castigat un concurs pe un blog, pentru comentariile trimise la postari, dar nu mi-am revendicat premiul. Pentru asta si pentru faptul ca folosesc pseudonim, am devenit "dubioasa".

Da, sunt dezamagita de oameni. Ma trezesc noaptea cu un gust amar si ma intreb: "Dar maine, eu ce am sa fac? Totul la fel? Eu ce drum strabat?"

Sunt un om revoltat, dar nu o fac in gura mare. A fost o lectie dintr-o fapta simpla. Am invatat ca nu reusesc mai mult prin cuvinte aduse din argou pe varful limbii. Mai mult imi patez viata.

Astept sa inceapa sa cada frunzele, sa cada ploaia. Nu mai astept raspunsuri clare. Iar pana atunci, oamenii si lucrurile cu care ne simtim bine se aduna, se schimba, revin.

luni, 30 august 2010

Toate panzele sus!

De Delta te indragostesti ca de o femeie arsa de soare, cu praf in par si cu pistrui pe fata, la malul marii.
E frumoasa Sulina, veche si agitata intrucatva. Descoperirea ei, fir cu fir, te prinde ca un navod al pescarilor matinali.


Drumul l-am inceput cu trenul. La 5:18 porneam inspre Tulcea, cu un accelerat obosit nu pentru ca era vechi, ci pentru ca mergea tare incet. Nici un sfert de ora si deja ne opream. Avusese loc un "eveniment", asa cum il numise mecanicul: o femeie se aruncase in fata trenului in care ne aflam.
Drumul a decurs cu incetinitorul. Din Tulcea am luat vaporul si ne-am imprietenit cu un locuitor al Sulinei pe care aveam sa il mai intalnim si in zilele urmatoare. Bagaje multe, de la maruntisuri la marfa pentru magazine, animale de companie, frigidere, mobila si masini de spalat. Lume de toate felurile, cat se poate de pestrita. Ceva plictis, caldura, zapuseala si parfumuri mai mult sau mai putin marinaresti.

Pensiunea noastra "literata" avea un aer tare placut, cu cartile ei din rafturi, cu mirosul acela de lemn, cu masina de scris la care mai apasam cate o litera. Ce-i drept, pana am dat de ea, am mers ca prin transee si am intrebat o gramada de lume unde se afla strada cu pricina. Culmea, nimeni nu stia, desi cine a fost pe acolo stie ca in tot orasul sunt doar cateva strazi. Am gasit-o langa "tintirim" in cele din urma si, amuzant sau ciudat a fost ca, seara, cand ne intorceam in camera, gaseam tabloul cu pisici cazut pe jos.

Orasul acesta forfotea odata. Acum strangi de o carte cu amintiri. Totusi, oamenii iti raspund politicos si te imprietenesti cu ei. La o crasma am dat peste un marinar si un fost capitan de nava cu care am stat de povesti despre vechiul port. La biserica lipoveneasca am stat de vorba cu preotul care parea mai degraba un rocker asa, in drum spre oras ne salutam cu tinerii de la atelierul de reparat biciclete, la terase deja stiam preturile. Pe marginea falezei gasesti vanzatori de pepeni si oameni ocupati cu de-ale Dunarii. Santierul naval, fabrica de conserve, caminul sunt niste ruine unde raman agatati de pereti anii prosperi de alta data. Te tot intrebi unde e orasul pe care l-ai admirat in carti, te tot uiti lung la navele scorojite si la cladirile care acum servesc drept grajduri de vite.

Cu toate astea, Sulina se umple de turisti de toate natiile, iar apusul sclipeste cu aceeasi frumusete pe apele Dunarii.
Cimitirul are povestile lui frumoase: un Romeo si o Julieta, un pirat, doua gemene, printesa Moruzi, marinari englezi si rusi care isi duc somnul sub pietre de mormant distincte. De la acesta incepe drumul spre plaja, marginit de o alee de scanduri. Maxi taxiurile trec indeajuns de des incat sa ajungi la mal ca un brutar dupa o zi de facut paine.


Si pentru ca fiecare zi isi are pataniile ei, din prima dimineata am dat nas in nas cu raia. O femeie in varsta si imbracata in negru ne-a cerut un telefon sa vorbeasca cu cineva. Binevoitori, formam numarul si, in timpul acesta o aud pe tanti cum imi spune ca s-a unplut de raie de nu stiu unde. Am amutit pur si simplu si nu am mai zis nimic pana nu s-a terminat convorbirea. Dupa aceea, da-i si dezinfecteaza-te cu ce ai la indemana, adica cu lichidul de curatat aparatul foto. Se pare, insa, ca raia nu prinde la oameni ca noi. Nu inca [:D]

Intr-o zi am plecat dis de dimineata inspre satul Letea. Cu o masina rablagita si insotiti de natia rroma, am pornit pe un drum hartopit inspre satucul de langa padure. Linistea diminetii m-a ametit pur si simplu. Ma simteam ca intr-o poveste plina de liniste. Casutele colorate si ingrijite rasareau de ici de colo, cu inimioare pe porti, cu dovleci in curte, cu struguri pe alei. Lume nu prea vedeai prin curti. Preot nu era sa faca slujba de Sfanta Maria (pe calendarul vechi), desi biserica era atat de mare si impunatoare. Avea sa vina de hram, adus cine stie de pe unde. Dupa prafuiala de pe strazi, ne-am retras la crasma-magazin din statia unde am oprit si ne-am asternut pe descusut cu localnicii de una-de alta. Acolo am intalnit o doctoranda la facultatea de geografie, care facea un studiu antropic prin Delta, cazandu-se pe la localnici, mergand cateodata pe jos dintr-un sat in altul, avand la indemana un reportofon cu care inregistra pe toti cei ce-i ieseau in cale. Benefica intalnire, din care am avut de castigat de ambele parti. Ce m-a impresionat mult a fost fetita care, venind sa isi cumpere ceva bun de la magazin, si-a luat un parizer ieftin din care musca cu multa pofta. Rand pe rand, s-au oprit masinile cu turisti, sa faca un plin de bere, iar noi am consumat cu sete o Coca Cola pe care o ocolisem cat se poate pana atunci, pe langa altele ce se mai gaseau. Aceasta dupa... patania din padure.
Ca tot omul, ne-am dus si noi sa vedem ce e cu acest loc - padurea Letea. Toropiti de caldura, in dorul lelii, urmand drumul de masina, uitandu-ne sa ne dam seama de urmele pe care le vedem, auzim la un moment dat un zgomot despre care am crezut ca e de masina. Uitandu-ne, insa, mai atent, vedem o turma de cai ce vine spre noi. Ar fi fost ceva sa fie domestici, dar erau de la mama lor, salbatici si multi. Ma simteam ca in filme, cu ropot de copite indreptandu-se spre noi. Speriati, am reusit sa ne pitim, totusi, dupa un copac, negandind insa sa facem si noi ceva fotografii. Niste oraseni, ce sa-i faci? [:))] Am ajuns la marginea padurii, inapoi, in jumatate din timpul pe care il facusem pana atunci, cu gandul sa povestim ca ai nostri cai erau, de fapt, niste mistreti fiorosi. Bineinteles ca ne-am gandit sa cercetam pericolele locale dupa ce am ajuns in camera, ca orice om serios care pleaca in expeditie.
Am plecat in aceeasi formatie din satuc, dupa o sedinta foto "colorata" pe care a trebuit sa o facem la struto-camila in care zabovisem si dupa ce am asistat la tanguielile unei doamne respectabile de la tara, de vreo 60 de ani, indragostita peste poate de un nene din alta localitate.


Cu renume de plimbareti pentru gazdele noastre, am plecat inspre casa, bifand shaorma de Sulina, o nunta locala, un festival de folk, socializarea cu simpaticii catei ai portului. Zile frumoase si pline. Am incheiat cu o pofta mare de "Toate panzele sus!", cu inimile ferice ca si stelele din ultima seara pe care le-am privit de pe bordura, cu ceva veselie in sange.
[Si pentru ca tot am ascultat melodia intr-o seara in care nu s-au recitat poezii cu daci la mansarda, recomand: http://www.youtube.com/watch?v=VX1eJHE1K_s]

duminică, 15 august 2010

Timp pentru o bere

Daca pana de curand nu intelegeam pe cei ce simt nevoia sa consume hameiul in stare descompusa in caz de sete, acum cu draga inima raspund invitatiei amicilor de a iesi la o bere.

De aceea nu am spus "nu" cand am primit un telefon, la sfarsitul acestei saptamani: "Alo, Ama, ai vrea sa iesim la o bere prin Centru?". Am pornit ferice, asadar, spre locul de intalnire, am cautat o terasa mai linistita, unde sa nu bubuie muzica si am cerut un rand. De la un rand, am ajuns sa parasim terasa pe la 4:30 dimineata, cand cei ce ne serveau s-au oferit politicos sa ne intocmeasca nota de plata. Pentru ei a fost ca o retraire a unor vremuri cand erau studenti. Pentru mine momente cand, desi somnul ma toropise, ingurgitam cu mare pofta povestile despre alte esarfe. Bineinteles ca tantarii mi-au facut margele in jurul gleznelor si inele in jurul degetelor, dar ce mai contau cateva zeci de minute pana la primul metrou? Desi cu ceva ani diferenta intre noi, nu a contat asta pentru a ne simti bine si pentru a povesti intr-o doara, despre traznai si despre-ale tineretii tristeti si melancolii. Si, pentru ca trebuia sa facem "pomana" unui studio foto, ne-am mai adunat tot in acea zi, pe seara, la o joaca de-a fotografia, cu rontaieli, cu idei si liniste in suflete. Cu picioarele goale si cu multa destindere, am creat forme si siluete, din framantarile noastre de fotografi. Am mai nascocit ceva proiecte de viitor si ne-am adus aminte de excursia din Delta de anul trecut, cu caldura ei si nisipul in urechi.

Tot in aceste zile, am iesit la o limonada in fostul conac al lui Bucur, cu o persoana pe care nu am mai vazut-o de vreo 7 ani. Ce drag si dor de acei ani, de profesorii din liceu si gimnaziu, de incaperile acelea in care asteptam sa ne luam randul in banci.

Azi, de Sfanta Marie, am sa ies la o inghetata. La bunici, in Oltenia, mancam neaparat pepene la aceasta sarbatoare, primit de pomana de la vecini. Aveam si noi in pivnita intunecoasa si racoroasa, luat la schimb cu grane, dar asa era obiceiul acolo. Si ce incantare pentru noi, tancii cu talpile goale, care nu ne mai saturam de dulceata si aroma lui proaspata! In rest, e o zi numai buna pentru "Ceasornicarul" celor de la Pasarea Colibri si pentru tanjeala deoarece viata de mahala e prea incinsa in aceste zile.

"Vara se duce lasand amintiri..."

(http://www.youtube.com/watch?v=59ig04RDU54)

vineri, 13 august 2010

Parca...


Parca as mai fi trait odata in Bucuresti. Parca as mai fi strabatut aceste strazi pe care lumea le blameaza, pe vremea lui Nichita sau a lui Mircea Eliade. Parca am vorbit cu Camil Petrescu inainte sa isi scrie opera si, desi nu l-am citit pe Neagu Djuvara, ma regasesc in ceea ce stiu ca a adunat in carti. Nu, nu am de gand sa scriu despre "Calea Victoriei", "Invitatie la vals" si alte experiente beletristice, dar parca stiu capitala si in alte timpuri, iar acum imi e dor de ea.

Mi-e ciuda ca oamenii nu vad si ce e frumos in aceasta poveste. Si nici macar nu m-am nascut pe malul Dambovitei.

Pe calea mea sunt doi oameni fara casa. Dimineata de dimineata ii zaresc. Unul cu o chelie impecabil de stralucitoare, uneori cu doua perechi de pantaloni pe el, uneori spalat, alteori murdar. Celalalt are parul lung si o barba la fel, pe care o curata in fiecare dimineata. Odata, l-am vazut scobindu-se in nas cu toate degetele. M-am amuzat. Ce au ei doi in comun? Citesc ziarul, umbla cu bagajul in rucsaci si plase, iar dimineata se intorc de pe unde au dormit, pe bancile de pe Aviatorilor. Si mai au ceva in comun: supravietuiesc. Ei stiu cum, dar as vrea sa stiu si eu.

Azi barbosul vorbea cu cineva imaginar. Parea ca personajul era un caine, deoarece se uita in jos si facea semne cu un betigas ca si cand ar fi vrut sa-l cuminteasca. Dadea demonstrativ din buze, dar nu stiu daca isi folosea glasul pentru ca nu auzeam sunete. Ma intrebam in sinea mea daca ei nu sunt mai fericiti decat mine, decat noi.

Saptamana aceasta, parca am purtat un magnet cu mine, un magnet cu care am atras oameni din trecut, oameni din prezent. "Criza asta a schimbat multe", imi spunea doctorita mea stomatolog, intoarsa dintr-un scurt concediu avut in Italia. Simtea o schimbare in ea, o dorinta de viata, de relaxare, de a-si intemeia o familie, de a nu mai lupta atat pentru altii, ci pentru sine, de a-mi spune mie tot. Am stat de vorba cu nesat vreo jumatate de ora si imi facea bine deoarece imi confirma unele ganduri personale. Mi-era dor de niste cuvinte calde, cu zambet, care sa aprobe parerea mea generala despre scopuri in viata, despre conduita. M-am intoxicat de contradictii, desi constructive.

Tristetea se transforma. Mi-e teama si mie ca oricui, dar gasesc bucurie in jur.

Iar Bucurestiul este un loc tare frumos, daca stim sa il intelegem.

(Melodia aceasta imi aduce aminte de liceu, cand o cantam in cor cu cei de la chitara si cred ca e bunicica de fundal) http://www.youtube.com/watch?v=M28peN9XoGk&feature=related)

duminică, 8 august 2010

Concediu cu generator


Baietii bat mingea, greierii taraie in iarba, paraul susura, iar soarele se retrage in munti. Avem carti de citit, trasee de facut, sageti de infipt. Avem povesti de spus, glume de facut, filme de urmarit si chitara pentru cantat. Semnalul nu mai e pentru noi.
Am mers cu picioarele goale pe cararea de padure, pe frunzele uscate, pe pamantul moale, umed si primitor. Mi-am tarat gleznele prin apa rece a Uzului. Ca atunci cand, copil fiind, ma indreptam spre cascada de pe Valea Beliei. Acolo ne faceam baraj cu pietre si crengi, il captuseam cu nisip si il adanceam cat puteam, dupa care ne balaceam cat statea soarele deasupra sau ne asezam pe pietre pentru a ne bronza. La ocazii speciale, puneam de cate un gratar.
Cand nu ai somn analizezi toate zgomotele inserarii aici, in maruntaiele muntilor. Eu le dau diverse interpretari, care mai de care mai infricosatoare, si ma tem, ca in copilarie, de necunoscutul lor. Si tot stand asa, ti se face dor... Un mare dor.
Cand eram mica, am venit cu o mare zestre de paduchi, dintr-o tabara din Zarnesti. De atunci, ma zgribulesc in orice loc ajung si miroase a vechi. Asa s-a intamplat si aici, dar cu timpul ma obisnuiesc.
Am fost sa vedem lacul si, pentru ca aici a plouat din plin in aceasta vara, am nimerit in mocirla. Si porcii ar fi fost invidiosi pe noi. N-am putut decat sa radem pe nesaturate de baletul nostru murdar, aducand la zi si cazaturile mamei noastre cu fundul in apa vaii in prima zi de Paste a anului trecut sau in bazinul de apa de acasa.
La bunica (lor) din Bacau, gongul bate la ora fixa si la jumatati de masura. Mobile din lemn parca scoase din cutie ce se apropie chiar si de 200 de ani, canapeaua tapitata cu flori, cesti de cafea din portelanuri fine din tinerete, lustre robuste si delicat lucrate, calimara cu cerneala din 1975, culorile cu miros de creioane frantuzesti, oracolul de vreo 60 de ani, inventarul cu cartile din biblioteca si cu imprumuturile, acte si caiete cu socoteli, vaza boierului, covoarele luate cu programare, lamele vechi Gilette si degetarele... Povesti ascunse in sertare, toate te invaluie. Si tabachera cu o tigara pe jumatate fumata. Da, o tigara fumata. Cate amintiri incap intr-o bucata de tigara arsa la un capat?
Pentru toate acestea, Bacaul isi scrie inca zilele cu toc si cu tus. Pentru mine.
Dus facem intr-o cabina de lemn, asezata in gradina, avand rezervoarele de apa in doua butoaie de tabla, asezate la soare. Apa luam de la fantana. Lumina facem cu generatorul.
E bine sa stii ca inca mai esti copil... copilul cuiva. Cantece la chitara, filme pe laptop, desene Popeye marinarul, pescuit, table, cumparaturi in orasele prafuite, cam asa ne-am mai umplut zilele in acest concediu.
Peste 1300 de km, majoritatea facute cu un Tico (dar si cu trenul, Toyota sau tirul :D), drumuri strabatute cu muzica buna, vant in par si voie buna. As mai putea spune, dar ma opresc aici. Va doresc si voua experiente fara confort, dar cu impliniri!

vineri, 30 iulie 2010

De ce floarea soarelui? De ce Nami?


Totul a pornit de la un hanorac galben - "Pufilica". Da, unul mare, care si acum imi vine ca pe gard, a carui culoare galbuie nu mi-a placut deloc la inceput. De aici a pornit pasiunea mea pentru culoarea galben. In acel hanorac, zburau si supararile, si frigul. Cu timpul, culoarea preferata a inflorit in soare, asa ca mi-am ales hotarata floarea preferata.

Am tinut mortis ca la 18 ani sa primesc un buchet cu aceste flori, iar o prietena s-a dus pe camp, cu masina, pe o ploaie torentiala, pentru a-mi face bucuria. Prima si singura data cand cineva mi-a deschis sufletul in petale galbene. Dar cine stie?

Nami... a pornit de la initialele numelui meu pe care il scriam pe bancile din gimnaziu sau pe care l-am brodat, impreuna cu o floricica, intr-o iarna, dupa accidentul de masina. Nami inseamna "val", acel val cu spume care vine si trece, dar care e mereu prezent.

luni, 26 iulie 2010

Lumea plange


Metroul e un spatiu cu multe surprize si povesti! Saptamana trecuta a fost control?! Toata lumea stie ca asa ceva se intampla rar in Bucuresti. De mirata ce eram, am intrebat pe o doamna "legitimata" cum de imi este dat sa vad asa ceva. Azi nu se circula intre Eroilor si Grigorescu din motive "tehnice", motiv pentru care lumea care asculta muzica in casti, se uita in jur mirata cum restul oamenilor din metrou coboara buluc la Eroilor. Dar altceva vroiam sa povestesc.
De dimineata, am zarit doi tineri intr-o conversatie, in statia de metrou. Urc in metroul care tocmai sosise, dupa care intra si el, in ultima clipa. Ce apuc sa vad sunt lacrimile care ii sareau de pe obraji, in timp ce usile se inchideau si cum el se propteste intre ele cu piciorul si servieta. Nelinistea nu ii da stapanire si naste din ochii lui picaturi ce ii parasesc indignate ochii. Se duce, cu capul plecat, la usa urmatoarea vrand, parca, sa se izoleze de lume, de priviri intrebatoare. In acel moment m-am gandit la ce as putea spune sau face intr-un asemenea caz, la faptul ca acum, in mod normal, ar scoate telefonul mobil sa ii dea tinerei un mesaj. A scos mobilul, dar nu pentru mesaj, ci pentru inca un pas de izolare: muzica.
In week-end, am asistat la o scena cu un copil care a inceput sa planga pentru ca un caine l-a apucat de mana, in timp ce micutul incerca sa isi recupereze gogoasa cazuta pe loc. Dupa cocoloseli si variante ale intamplarii, s-a ajuns la concluzia ca nimeni nu era vinovat. Baietelul a continuat sa planga, dar si-a revenit, iar cutu si-a mancat linistit gogoasa. Asa e cand esti copil: uiti repede si treci la alta jucarie.
Azi de dimineata, o prietena mi-a spus ca a pierdut un catel. Pentru totdeauna. Si a plans, si plange, pentru ca asa e cand te atasezi de un suflet, asa e cand esti mare: durerile trec altfel.
Nu ai cum sa alini, ci doar sa intelegi. Mai poti doar sa incerci sa faci lumea sa zambeasca.

vineri, 9 iulie 2010

Spalatul rufelor


Azi spuneam cuiva ca, atunci cand simt miros de rufe spalate plimbandu-ma pe strada, ma duce gandul la copilarie, la zilele de vara cand era fanul cosit, cand mirosea a tocanita de rosii si rufele fluturau pe sarma curate.
Da, e o poveste si cu rufele acestea. Si, pentru ca o buna bucata de vreme, masina noastra de spalat s-a defectat si nu erau posibilitati de una noua, am spalat la copaie. Ehehe... multi dintre voi nici nu stiti cum arata asa ceva, d-apoi sa va inchipuiti cum e sa nu vedeti in ameteala hainele prin "hubloul" masinii automate. Si da-i cu detergent si fa basici la maini, si arde-te cu apa incinsa, si spala pe rand, de la albe la negre, si clateste de doua ori, si sorteaza-le pe sarma in functie de marime si culori. Dar ce frumoase erau ele, mandrele, in culori, fluturand pentru noi seara, cand ne ascundeam dupa cearsafuri, cand ne imbracam cu rochiile mamei si ne bagam nasurile sa le respiram parfumul.
Si tot de rufele spalate se leaga si amintirea sapunului de casa. Ce mare facatura si asta! Uitasem complet, noroc ca mi-a adus aminte sora mea. Cand masina de spalat Albalux inca mai functiona, mami toca sapun de casa, pentru a inlocui detergentul, dupa care da-i si spala. Si cum se facea sapunul acesta? Ei bine, tare as fi vrut sa traiesc anii de atunci la alta varsta, cu un aparat de fotografiat in mana. Se adunau grasimile mai putin folositoare ramase de la porcul taiat de Craciun, se mai folosea soda caustica, apa si sare parca. Se turnau toate intr-un ceaun mare si se fierbeau, cu mare grija sa nu sara stropi pe copiii curiosi. Dupa ce se topea totul si se fierbea, se lasa la racit. Se alegea sapunul, iar jos ramanea lesia. Dar ca sapunul sa iasa fin, alb si tare, se maruntea cu cutitul si se mai fierbea o data. Dupa aceea, se faceau calupurile pe care mami le suia in pod, pe niste scanduri, sa le usuce.
Ahh... si cand am mers prin zona Izvor, prin cartierul cu multe vilisoare, cu flori si caini in curte, cu batranei si strazi linistite, simtind parfum de rufe proaspat spalate, m-am vazut iar mica, cu pantaloni scurti, cu papuci in picioare, venita de la joaca sa rup un coltuc de paine, sa il ung cu salata de vinete si sa pun pe el o felie de branza. Si ma asezam in fata televizorului, urmarind TVR 1. Iar rufele ramaneau acolo, ca niste cearsafuri primitoare, apretate si albe, cu miros de acasa, de cald si fin, de protectie si lipsa de griji.

joi, 1 iulie 2010

Beatitudine cu picioarele pe pamant


Muncesc intr-o companie multinationala, departamentul de marketing. Am o functie administrativa marunta ce imi permite sa ies cam la timp de la serviciu, sa imi mai vad si de pasiunile mele, sa imi beau cafeaua linistita de dimineata (vorba vine, pentru ca eu nu beau cafea), sa mai merg intr-un team-building - doua, sa particip la evenimente ce tin de activitatea noastra si sa ma simt cat de cat bine. Cu toate acestea, nu sunt pe o pozitie care sa ma avantajeze, in care sa imi folosesc atuurile.

Este criza. Se simte. Ca a fost voita sau nu, ca exista familii mari si masoni care vor sa ne nimiceasca, ca ni se baga pe gat alimente care ne vor provoca cancere sau cine stie ce alte boli ale secolului, ca platim taxe nejustificate pentru binele unor conducatori pe care lumea ii huiduie dupa ce i-a ales, ca ne imprumutam la FMI sa platim bancile, sa le sustinem in maretia lor auzim toata ziua. Eu, insa, ma intreb care ar mai fi rostul nostru de oameni ce traiesc acesti ani, motivul pentru care am mai da nastere copiilor sau al planuirii viitorului daca tot aflam ca ne duce cineva de manuta sa ne inece cu buna stiinta.

Consumam: unii mai mult, altii mai putin, majoritatea gandind la binele de moment, prea putini si la generatiile de dupa. Ne batem capul cu strategii prin care sa atragem clienti, nu conteaza prin ce mijloace: important e sa se vanda, sa se stie despre, chiar de-i bun sau rau. La TV vedem numai bazaconii, ONG-urile manaresc bani pentru "scopuri nobile", lumea se coboara pentru ceva satisfactii materiale in plus, femeile umbla aproape dezbracate pe strada, tiganii nasc puradei si fura in strainatate, cocalarii asculta manele si sunt nesimtiti, noi suntem bombardati cu e-mail-uri care incearca sa ne atraga atentia asupra degradarii societatii, iar Dumnezeu tuna si fulgera peste noi cu catastrofe, incercand sa ne aminteasca de existenta Lui.

In dictionarul de arhaisme (si nu gresesc, pentru ca acum nu mai stie nimeni ce e aceasta), figura cuvantul "moralitate". Acum lumea il ia pe post de hartie igienica, alaturi de bun simt, curaj, loialitate si alte substantive pozitive.

Ma gandeam serios sa plec din locurile acestea mioritice, dar daca ma aliniez si eu la paranoia generala care se creeaza de ceva ani, nu si-ar mai avea rostul o parasire a radacinilor pentru ca pe toti ne asteapta "trierea". Eu nu mai stiu ce sa cred, dar pentru a-mi imbunatati calitatea timpului petrecut pe aceasta planeta, ma agat de lucruri frumoase pe care inca le pot face si spune. De aceea, adeseori, veti regasi aici pe blog amintiri placute, povesti cu haz, motive de zambet, care sa ma ridice putin din pozitia cu "picioarele pe pamant". Vroiam, insa, sa nu credeti ca sunt doar o visatoare cu zane in cap.

Pana o sa va convingeti voi de ce ne asteapta, am sa incerc sa ma abtin de la Coca Cola in continuare, de la KFC si pasaport biometric, de la conturi pe internet cu nume public si de la depravare, de la petrecut ore peste program la locul de munca s.a.m.d. Nu ca m-as feri prea tare de altele care oricum imi afecteaza existenta, dar ma straduiesc si eu.

miercuri, 30 iunie 2010

Oameni fara prezent

Ce ti-e si cu acest iunie plangacios!?
De cum am deschis ochii, mi-am dat seama ca o sa am nevoie de lopeti, sa ajung la metrou. In "vagauna", liceeni de-a "doishpea" erau nehotarati: ori ies afara in ploaie si se duc sa dea proba la matematica, ori mai sed nitelus acolo, la o sueta uscata, cu frezele intacte.
In cartea mea, pe care am avut norocul sa o degust cu loc pe scaun in mare parte, citeam filosofiile unui anume "Jemiol" care vorbea despre noi, oamenii, gandind numai la ziua de maine. Ne numea "oameni fara prezent", iar in asa zisa lui nebunie, avea mare dreptate.
La Pipera era deja soare, iar reflexiile umezelii de pe asfalt anuntau o zi frumoasa. Atunci mi-a revenit in minte filosofia de mai devreme, lucru ce m-a facut sa gandesc ca nebunii, in palavrageala lor fara noima, stiu prea multe si spun totul pe nerasuflate, incurcand ideile intre ele, intr-o inteligenta greu de asimilat de noi, oamenii "normali".
Si uite ca, in digitalizarea in care ne numaram minutele, se mai gasesc oameni care sa revina nitelus la traditii, organizand un eveniment cat se poate de palpabil, cu iz boieresc. Ma refer la Noaptea Sanzienelor, din gradina vilei Mina Minovici. Coronitele de margarete si porcoaiele de fan, tortele aprinse si mirosul de iarba cosita, oamenii indragostiti si copiii dansand in voie pe muzicile boeme, frumoasele Sanziene recitand poezii, actorii tineri jucand pe scena urzita de Dumnezeu drept Pamant m-au facut sa revin la copilarie, cand inca nu stiam ce e calculator, internet, cand inca ma asezam pe un scaun de lemn sau alergam prin gradina, printre porcoaiele de fan, jucandu-ma de-a v-ati ascunselea cu copiii din vecini. Pana si tinuta oamenilor, cu adevarate pretentii la o viata culturala, m-a incantat si m-a binedispus. La final, pentru ca totul sa fie o incantare deplina, s-au incins hore si sarbe, pe muzici populare cu iz atat de romanesc.

Poate ca, intr-o viata anterioara, am fost o domnita, traind printre rochii si crinoline, printre maniere si principii, cu flori in par si palarii pe cap, intr-o casa cu o gradina mare, plina de trandafiri. Altfel, cum sa-mi explic aceasta atractie spre aceasta lume?
Glumim noi, dar mai trebuie sa si muncim. Asa ca ma intorc la pasiunile mele, la stirile zilei si la strategiile de marketing, la rapoartele din leafleti si la aerul conditionat, pentru o zi traita in actualitate. Si pentru ca aseara, cineva s-a indurat de setea mea opzecista de muzica, si mi-a trimis (tot) in mod digital un album Tom Petty, mi-am inceput dimineata cu el, ce-i drept, de pe magnificul "yutub".

duminică, 20 iunie 2010

Bucuria si fericirea


Sunt sunete care se leaga pentru totdeauna de amintiri. Si fac uz cateodata, spre disperarea altora, de optiunea de repetare a unei melodii pana ma obosesc (asta nu inseamna ca ma si satur de ea).
De fiecare data cand ascult "Alegria", sentimente si imagini, trairi si oameni se leaga de-a valma in mine. Ma face sa ma gandesc la ce as fi putut deveni daca as fi urmat alte cai: poate o contorsionista, poate un calator ca in "Singur pe lume". Ma face sa ma gandesc la vacanta din Turcia, la plimbarile cu barca din Delta, la apartamentul de la parter unde am locuit inainte.
Si, totusi, bucuria e asa nesigura si inaltatoare. Si numai copilul o simte fara remuscari, fara grija ca va urma ceva ce o va dobori. Cand esti mare, iti creezi singur bucuria; cand esti mic, ea iti este creata de altii. Uneori.
Ultima mea bucurie mare a fost cand am dansat in ploaie la un concert, dupa ce am impartit o umbrela cu alte 3 fete o buna bucata de vreme. Un lucru simplu, nu?
Citind o carte, am gasit urmatoarele cuvinte:
"-Dar cum va inchipuiti acum fericirea?, intreba L.
- Acum... W surase. Mi-o inchipui exact asa cum este. Aici, o seara calda si senina, si secara mirositoare, si inima dumitale buna si iubitoare, iar acolo - oameni cumsecade, cinstiti, care au nevoie de ajutorul nostru, o viata linistita, fara furtuni, fara zguduiri, fara surprize. Da. Asa inteleg eu astazi fericirea... Si cred ca aceasta e ultima ei editie pentru mine".
Ar trebui sa ma simt batrana pentru ca gandesc si eu exact la fel ca domnul cu varsta respectabila care a spus aceasta?

marți, 1 iunie 2010

Ramai, suflete, copil!


"La multi ani!" si voua!

Da, am primit si eu urarea azi, de 1 iunie, desi varsta mea plateste acum tribut copilariei. Ma bucur, insa, sa stiu ca inca mai sunt oameni care imi ureaza "Sa traiesti, copil drag!".

De fapt, e o zi posomorata, cu greva la metrou, cu nervi intinsi, cu tensiuni, cu criza, cu griji, cu ploaie si frig, furtuni si neintelegeri. Dar ce stiu copiii despre aceste lucruri? Ei deseneaza pe asfalt, se joaca, alearga. Nu toti, din pacate. Sunt multi cei ce nu prea cunosc bucuria acestei zile.

Sambata seara am iesit sa dansez in ploaie la un concert. Nu m-am mai putut abtine, desi multa vreme am stat sub o umbrela pe care am impartit-o cu alte 3 fete. Mi-a placut tare mult.

De dimineata, ii spuneam cuiva asa, amuzandu-ma chiar eu de mine: "Ieri de dimineata, doua fundulete babane mergeau pe Aviatorilor. Unul pe o bicicleta mica, altul pe una mai mare. Ghici cui apartinea primul fundulet! " Din pacate, raspunsul nu il vor sti decat cei ce cunosc personajul.

Ieri seara am mers sa vad o expozitie de portrete la Dalles. La intrare, un tanar astepta sa ne spuna ca, din cauza ca e greva, nu pot sa vizitez expozitia decat incepand cu ziua de miercuri. Nu am priceput care e legatura intre sala Dalles si greva bugetarilor, dar am plecat la fel de nedumerita ca si batranul care avea aceleasi intentii ca si mine. Nu mi-a ramas decat sa o iau la pas, pe strada, admirand nebunia norilor negri, vartejurile cu praf si gunoaie de pe troatuar, aspect care m-a consolat deoarece aveam camera foto la mine.

Dar... au inflorit teii si e o placere sa strabati aleile, mai ales dupa o ploaie proaspata. E luna cireselor si a crinilor. Iar azi, azi e ziua fiecaruia din voi, asa ca va doresc sa ramaneti in suflet copii.

marți, 25 mai 2010

Dimineata


Ploua
Cu lacrimi de roua
Si-as vrea o noua
Viata.


Merg
Pe alee
Si-as vrea sa steie
Timpul in loc.


Sunt
Picatura de vant,
Praf pe Pamant,
Iubire.


Caut
Un sunet de flaut.
As vrea sa laud
Privirea.


Nu ma lasa
Sa plec acasa
Pan' la fereastra
Dorul de tine.


De ce
Nu poti percepe
Ca astazi incepe
Parfumul?


Incotro
Fugi? Apropos
Eu sunt mereu pro
Contemplarii.


Hai
Pe verde de plai,
Prin duo de nai
Sa mergem!


Sa sarutam
Buzele, molcom,
Sa uitam
Trecutul...


Ne dorim
Sa simtim,
Sa traim
Amorul.


Gand
Si iar vant
Pe pamant...
Iubire.


Nu,
Nu te am,
Dar ma ai
Mangaiere.


Nu,
Nu ma ai,
Dar te am
In gand,
Pe pamant,

Iubire...

marți, 27 aprilie 2010

Dulceata de cirese amare

Da... dulceata mea preferata este cea de cirese amare si aceasta ma duce tot cu gandul la copilarie.
Se coc vara ciresele amare si, cand se facea vremea, mergeam cu tati in padure, sa adunam. Umpleam galetile si ne intorceam acasa pentru treaba migaloasa a scoaterii samburilor cu ace de siguranta, asezati ca la sezatoare pe scaunele rasturnate, pe scara din spatele casei. Era o mare corvoada, dar trebuia sa participam cu totii la facerea dulcetii. Si ce negri ne faceam pe maini! Totusi, am un fel de alergie, asa ca nu pot scapa la borcan fara ca lumea sa stie. Stranut o data sau de doua ori, nu mult, dar indeajuns incat lumea sa stie ca am dat iama la dulceturi.
O alta delicatete era dulceata de fragi. Adunatul fragilor era tot o traditie a noastra, a copiilor, imediat dupa ce luam vacanta. Aici aproape ca aveam tot meritul rezultatului ce se aseza frumos pe rafturile din beci. Dulceturile se pastrau pentru ocazii speciale: pentru musafiri sau pentru clatite, atunci cand nu aveam alte alternative de ceva bun.
La maica din varf, strabunica noastra, mancam dulceata de nuci verzi, in care mai gaseam si samburi de nuci uscate. O alta bunatate care cerea multa migala si timp. Era un adevarat festin sa ai in fata o farfurioasa umpluta cu o dulceata aurie, de nuci, de cirese albe, de capsune sau de ce se mai gasea in varful acela de deal, dupa un drum lung si obositor, in plina liniste, afara, pe scarile de piatra. Un pahar cu apa langa si iti venea sa mai faci drumul odata, la strabunica cea darnica si blajina.
Imi aduc aminte de vara cand am fost in tabara in Apuseni si, de mult ce ne placuse acolo, stateam si plangeam de dorul celor pe care ii cunoscusem acolo, in timp ce migaleam la visine. Am facut cea mai multa dulceata din aceste fructe, de cand ma stiu, in acel an. Si, de dulceata de visine din acel an, se leaga si primii pasi ai relatiei surorii mele cu prietenul ei, pentru ca mami a facut atunci invitatia la o portie de dulceata de visine. Se pare ca a avut efect.
Dulceturi mai sunt multe: de gutui, de pere, de pepene, de gogonele, coacaze, de zmeura parfumata sau de smochine si as mai putea spune, dar le stiti si voi. Dar dulceturile facute cu mama, acasa, cand pandeai "spuma" din farfurie, sa o gusti, dupa ce salivai pe langa cratita cu zahar si fructe de pe foc, nu au egal. Ele sunt amintirile tale.
Si, pentru ca tot vorbeam cu cineva despre ce alte bunatati se mai puteau face acasa, pentru ca atunci, cand eram mica, posibilitatile erau modeste, am sa mai amintesc de halvaua turceasca pe care o devoram in jurul tigaii asezata pe scaun, langa pat, de macaroanele cu nuca, de prajiturile cu crema pe care le faceam la sarbatori, de gogosile ce cresteau pe platou, mancate cu lapte prins.
Ahh... ce dulce era viata, ce lipsita de griji, ce plina de farmec!

luni, 19 aprilie 2010

Machiajul saptamanii

Ma invita MeMe saptamana trecuta sa mergem la o sesiune de machiaj.
Bun, zic. O facem si pe asta.
Vine ziua. Eu, dupa 2 ore de stat cu gura cascata la stomatolog, de mi se dusese si anestezia, si gustul din gura, MeMe dupa ce luase metroul in directie opusa, reusim sa ne adunam, doua cate eram, sa cautam locul unde urma sa ne puna cimentul pe fata. Trecem noi pe langa o ditamai cladirea in renovare si ne gandim ca aici ar trebui sa fie locul, pentru o spoiala pe fetele noastre.
Ajungem la destinatie. Ne hlizim si intram cu un mare chef de vorba. Tipul vorbeste de ale sale, noi de ale noastre. Soseste si momentul finisarii. Mda. Vine don'soara cu "studii" si incepe sa ne umple capul cu teorii. Eu zic alba, ea zice neagra. La un moment dat, MeMe se enerveaza si o intreaba, facandu-se ca nu stie care e adevarul, daca e practicanta. Tipa se zburleste cat colo, dar noi continuam sa ne facem de cap. Cred ca am fost cosmarul ei pe toate viata.
Trebuie sa spun ca atunci cand m-am vazut am crezut ca sunt o stafie: mai palida si mai spalacita ca atunci nu fusesem niciodata. I-am spus de cum m-am vazut in oglinda, dupa care am dat iama in rujuri si am ales o culoare de capsuna, nu de alta, dar parca ma daduse doar cu var pe fata.
La plecare, dupa ce ne-am pozat si cu oglinizi, si fara, antrenand si pe altii in trebsoara noastra, dupa ce ne-am rasfatat si cu ceva produse, am plecat. Zicem sa recapitulam ce a facut domnisoara cu fetele noastre, asa ca ne asezam noi in lift si da-i si povesteste. Iar liftul tot statea. Noi vorbeam, el statea. Asa, pana mi-am dat seama ca uitasem sa apasam pe buton. Stateam asa pana a doua zi...
A fost fain, una peste alta, dar am conchis: asa om care sa vanda un produs nu este deloc bun la casa cosmeticii.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Ai fi vrut sa fie altfel...


Ai crede ca esti tanar si ai dreptul sa faci ceva memorabil in viata. Te agiti, cauti, te crizezi, alergi in atatea directii. Pentru ce? Pentru putin prestigiu, pentru recunoastere, pentru palmares?
Poate ca sunt prea tanara, dar din viata si pentru ca am alergat cu parul in vant, am invatat ca bucuria ce ramane si se perpetua vine numai din lucrurile simple.
Batran daca ai fi si ai sti ca soarele acela banal, care nu stie decat sa rasara si sa apuna zi de zi, nu va mai fi mult timp lumina, ti-ai lua timp si ai spune... "daca as fi fost mai bun", "daca nu as fi judecat", "daca nu as fi gresit", "daca as fi inteles", "daca as fi stiut sa iubesc". Si, totusi, exista un parcurs.
Alergam, dar uitam de noi, de ceea ce avem cu adevarat nevoie. Bineinteles ca nu traim degeaba, ca trebuie sa facem "ceva" pe Pamant, dar nu e acesta unicul scop. De fapt, suntem doar oameni si numele pe o pagina in istorie te face doar erou pentru generatii care vor uita de tine. Dar pentru oamenii din jurul tau cum esti? Stii sa lasi un zambet, un suflet multumit, o lacrima de bucurie, o imbratisare, un umar, un sprijin? Lucrurile marete, de fapt, nu constau in glorie.
De multe ori nu suntem multumiti de noi, dar cautam sa gasim celorlalti chitibusuri. Ne e frica sa privim in interiorul nostru, sa ne recunoastem slabiciunile si trairile, de teama sa nu parem slabi. De ce? Cu cine suntem in competitie? Ce avem de demonstrat si cui? Pierdem prea mult timp asa...
Nu... suntem tineri si vrem marea cu sarea. Si ne obosim, si tragem de fiecare particica a noastra sa nu pierdem niciun tren. Dar, oare, nu mai sunt si altele care mai vin? Oare, cand nu vom mai putea sa facem fata avalansei pentru ca am fost imprudenti in avantul varstei, nu vom dori sa mai avem timp?
Nu avem rabdare sa intelegem de ce un om face ceva intr-un anume fel, nu il intrebam de ce, nu stam sa discutam cu el. Ne avantam sa judecam si sa catalogam. Uitam sa fim buni, sa dam ragazul unei explicatii. Nu mai iertam.
Ce pacat! Ce risipa!
Dar... este primavara. Invatam sa renastem. Si poate, cu fiecare primavara, invatam sa iubim mai mult.

marți, 6 aprilie 2010

De Paste


Zilele acestea, pentru ca am stat cu familia acasa, ne-am adus aminte de multe, printre care si...

Eram mica, prin gimnaziu cred. Stateam afara, dupa o ploaie, cu picioarele intr-o boltoaca, din care pescuiam frunze moarte cu o nuielusa. In acest timp al balacelii mele, cantam melodia Emiliei, "I'm a big, big girl / In a big, big world. /...". Mami, iesita afara, se prapadea de ras cum fata ei mare se balacea in apa, in timpul concertului in fata publicului auditor - natura, aruncand in sus cu frunze.

Cand eram mai mica, lumea se strangea de Paste, in casa unei vecine, pentru a primi impartasania. Pentru ca eram cam rusinoasa, nu imi placea sa ma strang laolalta cu toate femeile in varsta, care puneau tot felul de intrebari si te trageau de obrajori. Totusi, imi placea acolo pentru ca era cald si foarte curat. Mai mereu ramanem si dupa ce se termina ceremonialul impartasaniei, pentru a ne juca cu copiii sau prindeam pregatirile de inceput, cu vinul, prescurile, cutiuta cu ceara (cred). Lumea vorbea pe la colturi de cat dureaza spovedania unuia sau altuia. Imi era cam teama de acele momente, fata in fata cu parintele, mai ales cand a trebuit sa ma spovedesc si eu prima data. Toata lumea imi spusese de expresia "saritului parleazului", dar se pare ca am scapat de ea.

Inroseam oua cu vopsea si le inveleam intr-un ciorap pentru a imprima pe ele diverse forme de frunze. Plutea in aer un miros acrisor al otetului din apa in care roseam ouale. Lustruiam apoi, oaule, cat erau calde, cu untura, dupa ce le lasam putin la scurs pe hartie de ziar.

Cu tati ne duceam si faceam cumparaturile. Era momentul cand dadeam startul ridichiilor, salatei verzi, rosiilor si castravetilor. Din gradina adunam toporasi sau iarba verde, pentru a impodobi masa. Toata casa trebuia sa fie impecabila, asa ca, in Saptamana Mare, nu era moment sa respiram.

Intr-un an, de iepuras, stiu ca am primit gume Turbo. Asa tin minte, poate ma insel. Dar parca miros si acum parfumul acela, amestecat cu mirosul naftalinei din sifonier. Sigur mai era si altceva pe acolo, dar asta mi-a ramas in minte. Asa am aflat ca exista si un iepuras.

Cand am crescut mai mari, am inceput sa ne ducem la biserica. Stateam la toata slujba de Inviere, iar drumul avea vreo 10 km dus-intors.

Odata am fost intr-o drumetie, de Paste, cu cei din asociatia Mugur de Colt, pe la Lespezi. Ne-a apucat o ploaie zdravana, care ne-a udat ciuciulete. Am reusit sa ne adapostim la scoala din Posada, dar deja eram uzi pana la piele. Am stat cateva ore acolo, povestind si inghetand de frig. Dar tare ne-a placut.

Mai incolo, am avut si noi biserica noastra, preotii nostri, la noi in cartier. Chiar ma indragostisem de unul din preoti, iar mami era tare speriata, dar nu mai mult ca mine, de aceasta.

Dimineata, spuneam "Hristos a inviat", luam "Pastele" cu o gura de vin rosu, luam prima imbucatura de peste, dupa care ne asezam sa devoram ce era pe masa. Traditia in familie era sa ne uitam la filmele cu Iisus pe care le difuza TVR 1.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Nu prea mult. Linistea, tihna, bucuria raman aceleasi.

luni, 29 martie 2010

Prafuita viata la tara

Eeeh... viata la tara, aspra, insingurata, prafuita si grea cum mai esti!
E lume putina pe aici, prin satul bunicilor. Nu mai e ce-a fost odat', imi spun si eu, desi nu am anii batranetii. Noroc cu masinile ce trec pe sosea... sa nu te crezi uitat de lume.
Am fugit de acasa, sa pot sa ascult apa cum susura, in locul unde, asta toamna, vacutele urcau din Jiu inspre sat. Se aud ciorile in spate. Ce galceava pe capul lor! Aveam nevoie de o pauza. Bunica povesteste intruna de necazurile vietii, scoate din sifonierul vechi agoniseala pentru... "acel" moment. E mandra ca nu o sa lase povara asta urmasilor. E bine ca bunicul e vesel si glumet. Cum eu sunt un spirit in cautare de veselie, de viata, un om ce vrea sa descopere, dar sa si rumege ceea ce dezvaluie, am simtit nevoia sa plec putin.
Aici, lumea strange pentru un singur moment: capatul vietii. Bucuria le este sosirea unei rude, o masa indestulata, o recolta frumoasa, o vorba cu vecinii. Cand te prind, nu-i chip sa nu le asculti povestile. Si tin cu dintii de prezenta ta, desi tu te pierzi repede. Prea multa le e singuratatea. Iata ce mi-a povestit bunica, printre altele, facandu-ma sa aseman intamplarile cu cele din nuvela "Moara cu noroc".
O femeie insarcinata a plecat la camp cu sotul. La hotarul dintre pamanturile ei si al surorii, sotul si sora acesteia s-au luat la harta pentru bucata de "avere" in plus pe care o avea sora. Punandu-se intre cei doi, primind si dintr-o parte, si din alta loviturile, sarmana si-a gasit sfarsitul. A fost ingropata cu copilul alaturi pentru ca, de bataia primita, "a crapat" (cum spunea bunica). Acesta este acel blestem al pamantului, ce nu iarta.
Odata, cand bunica era la seceris cu ai ei, copil fiind, facandu-si treaba pentru cooperativa, se apropia furtuna. Un nor negru, care parca ii mana din urma, care parca le acoperea umerii impovarati de munca, ameninta din ce in ce mai tare. Asa cum era de asteptat, s-a pornit ploaia. Dafinii au inceput sa se indoaie din cauza vantului, caruta cu lucerna a unui om s-a rasturnat cu tot cu om, doar calul ramanand in picioare, iar bunica si cu o sora s-au ascuns sub un dud. Toata lumea tipa la ele sa plece de acolo, dar ele nu si nu. Cand, insa, au plecat de sub dud, un moment a fost deajuns ca un fulger sa crape dudul in doua.
Da... asa isi petrec oamenii de acolo zilele. Viata-i simpla, dar intrigile si povestile te uimesc prin puterea lor. Eu nu as rezista aici. Sunt facuta pentru lumea orasului, plina si tumultoasa, unde nu ai timp sa absorbi toate cate iti ies in cale.
Aici, la tara, lumea se zbate intre ambitii, mandrii, orgolii, amintiri, vorbe. Numai evenimentele obisnuite ale vietii scot satul din amortire. Totusi, te simti mai vulnerabil aici pentru ca lumea e patimasa, gandeste simplu, int-o singura directie.
Cooperativa de porcine e in paragina. Imi povesteste bunicul ca au muncit 9 sate sa o construiasca. Acum o pazesc niste caini jigariti cum nu mi-a fost dat sa vad. Cand eram mici, ne tineam de nas si ne duceam sa taiem lucerna de acolo.
Prin sat, iezii si caprele stau pe marginea drumului, la soare. Bate un vant rece, care te patrunde. As vrea ca satul sa aiba amploarea pe care o constientizam cand eram mica, cand puteam merge peste tot fara teama, iar drumurile mi se pareau lungi si importante. Acum, pana la Jiu nu fac decat 5 minute. Inainte, parca mergeam cu orele. Oitele s-au adunat sa plece peste Jiu, iar tapul care s-a batut cu berbecul si care, mai devreme, statea ca un model sa il prind in fotografie, vine cu voluptate spre mine, sa ma ia in coarne. M-am ascuns dupa o teava, ceea ce m-a facut sa rad si eu de mine pentru ca, daca vroia, ma nimerea numai bine, teava fiind atat de subtire incat era neglijabila. Paianjenul de pe mine mi-a adus de veste ca bunicul si sora aveau sa pateasca ceva pe drum: roata din spate a bicicletei bunicului s-a rupt, asa ca 9 km au fost parcursi pe jos pana acasa. Gainile stau in patul, acolo unde mai dormeam cand eram mici si era cald afara, lucrurile sunt invechite si mirosul lor prafuit tainuie cu noi. Vaca isi linge vitelusul, iar berbecul se uita la mine cu mare interes.
Asa se scurg orele aici: cu incetisorul, numarand clipele pana vine ora masei, sa stii ca ai ceva de facut. E tare grea viata acolo. Si pleci cu un amar ca ii lasi pe acei oameni acolo, tu la oras, ei la margine de tara. Le multumesti in gand ca s-au zbatut pentru parintele tau sa invete, sa plece in lume, dar nu poti face mai mult. Asa e viata...

marți, 23 martie 2010

Intrebari si... raspunsuri

Am chef de filosofat un pic si imi fac hatarul.

E un risc sa fii sincer, dar acum asta am sa fac. Ieri ma intreba o prietena de ce noi, femeile, ne simtim goale cand nu avem un barbat langa noi. Eu i-am spus: "pentru ca tindem spre un echilibru si ne putem mentine mai bine echilibrul pe doua picioare decat pe unul". I-a placut mult replica mea. Mie mi-a venit pur si simplu in minte, dar nu fara sa judec. Barbatii simt si ei la fel, dar sunt prea orgoliosi sa isi recunoasca slabiciunile si sentimentele. Totusi, ne despart atatea diferente si ne apropie atatea asemanari.

Implinirea inseamna o impartire la doi, dar din toate punctele de vedere: de la indatoriri la momentele de fericire. Daca nu va exista o echitate, cat de cat, atunci un suflet va avea de suferit si totul se indreapta pe panta, in jos. Este ca si in orice altceva in viata: echilibrul, completarea, ne mentin pe linia de plutire.

Viata e delicioasa, totusi, si, din acest deliciu fac parte atat problemele, cat si bucuriile. Trebuie jonglat un pic, trebuie savurate momentele de apreciere si de ridicare, de relaxare si de nesat, de dans si muzica, trebuie traite momentele de placere, momentele cu sine si cu cei dragi. Trebuie sa fim egoisti, batausi, nepasatori, indiferenti, buni, manierati, respectuosi, ambitiosi si inca multe. Trebuie experienta si un pic de gluma in situatiile ce permit.
Ieri am si vizitat biroul acestei prietene si am privit tablourile pictate de ea. Doua la numar. Culoare, pastel si viata. Parca mi s-a deschis o usa spre o lume spre care ma intind, ca un copil spre strugurii din vie. Cat conteaza sa fii tu, cat conteaza sa descoperi frumosul!

Tot intr-o discutie, dar cu altcineva, incercam sa justific de ce suntem atrasi de ceea ce e vechi, avand in vedere si pasiunea pentru fotografie. Cred ca suntem niste nostalgici si traim pe urmele trecutului, purtand mereu amintirile cu noi. Nu cred ca momentul trait are puterea momentului rememorat. Ne uitam prin gari dupa trenuri vechi, pastram bilete de pe unde am fost, un creion sau un carnetel de prin clasele primare, privim la fotografii facute la primul bal sau ne oprim sa privim o casa darapanata, intrebandu-ne despre povestea ei. Ne e drag sa redescoperim trecutul cu orice ocazie, sa deschidem cufarul si sa scoatem din el, in lumina calda, actorii ce am fost sau au fost. De fapt, la orice sueta, vorbim din trecut si condimentam cu glume de moment.

Da... merita degustata viata asta si merita sa invatam.

luni, 15 martie 2010

De-ale primaverii si primele iubiri


Primavara e vremea cand se pune closca pe oua, cand se curata gradinile, cand se sapa si se pune in pamant, cand se planteaza pomi si flori. Dar e si vremea Renasterii, vremea cand si noi ne ridicam, ca niste ghiocei, din hibernare, cand simtirile o iau razna si iti vine sa zburzi in poienita cu flori.
Primele iubiri se pare ca au fost natura si jocul, viata din spatiul din curte si de dincolo de ea, de pe maidan si din gradini. Am sa incep cu amintirile primaverii si am sa sfarsesc cu celelalte iubiri, ale sufletului.
Intr-un an, mami strangea oua de curca si le pusese intr-un pled rosu, dupa soba. Eu, neatenta si neindemanatica ca intotdeauna, vrand sa fac nu stiu ce cu paturica rosie, am tras de ea, uitand de ouale mamei. Asa ca, 'geaba numerotare pe oua, 'geaba planuri de scos pui de curca: ouale erau toate chiselita, imprastiate pe podea.
Tot primavara era vreme de alergat dupa urzici. Asa ca, luam ciorapi curati de la cutie, ii bagam pe mana si fugi nenica prin gradini, pe la margini de gard, sa culegi piscatoarele acelea care nu se sfiau de materialul ciorapului. Ne consolam cu gandul ca e bun pentru reumatism veninul intepaturii de urzica, dar ce mai dureau degetele vreo zi, asa, dupa ziua cu pricina. Rezultatul, insa, te facea sa te lingi pe degete, mai ales cu o mamaliguta alaturi.
Acest anotimp era asteptat de noi pentru ca incepea sa se ia zapada si sa fie disponibila tarana. Din ea faceam castele, prajituri, mancare, cafea si cate cele. Era mare dichis si cu tarana, pana se facea un lut fin. Prima data, amestecam in cutii de margarina si de conserve, cu apa, pana puteam obtine un fel de "coca". O lasam sa se inmoaie bine, sa se mai evapore apa, dupa care, amestecam din nou cu apa. Ne ieseau ochii din cap pana o faceam moale si modelabila. Cel mai bun era pamantul inmuiat, lasat de pe o zi pe alta. Decoram "mancarurile" cu nasturei, papadii, iarba si altele; faceam pomeni si mese pentru musafiri.
Cateodata, mai sterpeleam din cuibar cate un ou si il amestecam cu frunze de papadie tocate pe cate o tigla, ce folosea drept tocator. Bineinteles ca le spuneam parintilor ca am luat numai 2 oua in loc de 3, din cuibar. Mai faceam si biscuiti cu ouale sterpelite, din te miri ce gaseam prin casa. Mama, saraca, isi spargea dintii in gloantele noastre, scoase de la cuptor si uscate ca posmagii din poveste, dar ii placea nevoie mare, atunci cand nu se supara ca iar i-am stricat faina si zaharul. Totusi, noi eram fete gospodine. Astea tineau pana toamna, dar startul se dadea de la primele semne de caldura.
Am continuat sa ne jucam asa mult timp, dar iubirile au capatat si alte forme. Astfel, de prin clasa a doua, am capatat si primul meu prieten. Bateam la baieti ca la fasole, inca din clasa intai, dar asta nu i-a oprit sa ma indrageasca. Asa ca, de cum a venit primavara, Ciprian, un baiat blondut, blajin, cu privire calda, a inceput sa ma conduca cat mai aproape de casa. Incepusem sa ne tinem de mana, ne harjoneam la scoala, ne aruncam priviri, roseam. Odata, in drum spre casa, m-am intalnit cu mami. M-am facut ca un rac, dar mami nu a comentat nimic, desi isi dadea seama de simpatia mea pentru baiat. Totusi, eram cuminti si mult timp ne-am simpatizat, chiar si in liceu.
In anul urmator, vara, am fost la mare cu clasa surorii mele. Acolo, a fost vremea lui Bogdanel, nepotelul invatatoarei mele, cu care m-am lipit in prima seara de discoteca. Coco Jumbo, Casa Blanca si altele care se mai ascultau ne-au fost un fel de leagan pentru marea noastra iubire ce prindea contur. Deja trecusem la pupicuri, imbratisari, intalniri, cadouase drept amintire. Toata lumea stia de aventura noastra si incercau sa ne faciliteze cu orice pret implinirea sentimentului. Cat a mai sarit camasa de pe mine dupa ce s-a incheiat tabara, numai sora mea stie. Vazand ca ma dau de ceasul mortii cu dorul si cu jalea dupa Bogdanel al meu, i-a spus mamei sa imi faca ceva pentru ca altfel mor. Bineinteles ca pe Bogdanel nu l-am mai vazut, dar cred ca a fost prima mea incercare in dragoste si momentul cand am simtit cum doare dorul.