Seara de jazz la Beat Bar Umanist

"Mai fratilor, nu stiti ce-ati pierdut!", imi ziceam aseara in gand. Noi ne-am straduit pentru mai multi, dar am ramas tot doi. La drept vorbind, nici nu era loc de prea multa lume in acel barulet pricinuit de cantarea de jazz.

Noi ne-am dus sa il vedem pe Mihai. Auzisem despre saxofonul lui si imi era dor, dar ce dor, de un concert din acesta, “cozi”.

Pai uite ca am plecat cu harti de data asta, nici nu am mers mult si am ajuns la tanc. Toata treaba trebuia servita cu un vin rose, asa ca l-am adjudecat si ne-am asternut pe ascultat. Beat Bar Umanist e un fel de garsoniera cu scaune vopsite in culori, din lemn sa fie special. Are afise pe pereti, niste picturi si fotografii, unele cu iz desuchet, altele de neinteles, altele la obiect. Sau subiect. Chestia e ca imi place ca e mic, cum imi imaginam. Asa tare mi-am dorit sa fie “asa” ca a si fost “asa”.

Pai sa va zic. Intr-o camera de vreo 3 pe 4, sa zic, incap cateva mese, mai multicele scaune decat mese si oameni de tot soiul. Era acolo o domnita spirituala, incurajatoare, ce aducea cu Amy Winehouse, imbracata cu o bluza cu imprimeu de leopard. “Domnita Leopard”, i-am zis. Cu iz de dama de companie, dar nu musai. La aceeasi masa, un domn cu barba lunga si sura, mai mult alba, impartita pe din doua, cu care domnita Leopard se comporta din cale-afara de familiar. Uneori imi parea ca flirtau. Mai era “mafiotul”, chiar vreo doi, cu esarfe ca la italieni, cu costume ponosite, cu serviete astenute la picioare. Inca o doamna fumatoare, cam trecuta, imbracata mai casnic, cunostinta de-a cantatorilor si inca un domn boem cu par lung, incaruntit, strans hipstereste intr-o coada. Ai fi zis ca acolo e masa pictorilor si nu era numai parerea mea. Intr-un alt colt, un ins pe la vreo 50, cu barbita cumintica, maruntel, parsivel, se intretinea cu lumea si cu domnita tinerica de la masa lui. Prin pauze, cu totii erau spectaculosi. Dar erau in centrul atentiei oricum, ce zic eu aici? Presarati, printre ei, dar nu iesiti din comun, erau cativa tineri care tot veneau si plecau. Nu a lipsit nici gay-ul cu blugi stransi, cu unghii negre, creol de la solar, pensat, oarecum ras si oarecum tuns militareste juma-juma, cu voce senzuala feminina, cu miscari la fel, dar destul de cultivat. Iubitor de muzica buna, cu interventii colorate, sonore, cu dansuri interesante a la scoala lui Wilmark.

Barmanita era o tipa tunsa frantuzeste rotunjor, cu decolteu adanc si cu vedere la lenejerie, inalta, dar cu vino-n-coa. Barmanul simpatic. In rest, cantaretii si un sunetist cam ametit, marunt, cu pitici pe mixer. Sa sune perfect. Dupa fiecare melodie, spunea:

“ – La multi ani, Mihai. Azi e ziua lui Mihai”. Si noi aplaudam si ii uram a nu stiu cata oara, aceleasi gand.

Sa nu uit de fum ca, daca nu era fum de tigara, nu era asa atmosfera. Iar in toate astea, am sezut pe scaune cumintei si cu niste zambete pe care, parca, le tragea un zapauc inspre urechi neintrerupt, sa nu ne oboseasca obrajii. Mi se scurgeau toata cele mai de sus prin minte si ascultam la oamenii aceia putin grabiti, la muzicile de pe youtube si soundcloud pe care le puneau in pauze. A fost si cu orga, si cu voce, si cu saxo pe care mi-l inchipuiam negru, dar era pur si simplu alamiu sau auriu mat, cum vreti voi, si cu obiectele de percutie pe care le-am ascultat doar asa, intr-o incalzire usoara de batai. Iar noi cu gandurile noastre care se impleteau oricum, cu miscari de balans, a la tango. 

Eram intr-un film atat de bine regizat incat, daca am fi fost inregistrati timp de cateva ore, fiecare cu conversatii, mimici, gesturi, ganduri, am fi facut o capodopera. Iar coloana sonora era pentru minti si pentru trupuri, pentru dorinte fierbinti. Am plecat inainte de partea cu percutia, moment in vreo 5-6 tinere hipsterite tocmai sosite s-au grabit sa umple golul lasat de noi.

Iar la final, Mihai ne-a urat asa:

- Suflete luminate!

Pai cam asa vroiam si noi sa spunem.

Vagabondul (13)

Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

Cotloanele Bibliotecii Nationale

Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.

De ce (nu) imi place Romania?

Avea Arghezi o poezie "Flori de mucigai". Un album de poezii la fel.

Pentru a iubi Romania, trebuie sa ai putina inclinatie artistica sa vezi florile prin mucigaiul ei. Sa faci abstractie de alandala din orase si sa vezi culori si povesti in peretii scorojiti. Romania reprezinta o insiruire de culturi care s-a asimilat, poate prea bine, cu ceea ce au lasat tracii si romanii in urma. Dar cand iau o carte romaneasca in mana, parca simt putin praf intr-o odaie, o lumina calda si o tigare aprinsa, un domn cu palarie si o dama cu o rochie de culoarea untului, prelunga, pe un trup frumos. Iar in aceste momente fac abstractie cu totul de kitsch-ul care se inmulteste, de masculinizarea femeilor si feminizarea barbatilor, de fatarnicia si coatele din strada, de tristetea oamenilor de la metrou. Are un farmec tarisoara asta si trebuie descoperit.

Nu am vazut chiar tot ce era de vazut, dar nici viata nu-i asa scurta si prefer de la ea sa ma plimbe prin toate ungherele de unde pot descoperi romanii, asa cum sunt ei. Si nu numai. Romania trebuie rascolita in cotloane si trebuie sa o iei in particular, adica sa nu o citesti pe de-a-ntregul. Vorba 'ceea: fiecare padure are uscaturile ei.

Pornisem sa scriu acestea inainte de inceputul protestelor care se desfasoara acum la Universitate. Si ma gandeam daca are rost sa continui, daca nu va fi o parere in plus pe langa zeci de articole care se scriu acum. Nu am sa ma opresc, insa, sa imi scriu visele si dezamagirile doar pentru atata lucru. Am fost si eu acolo, in piata, am vazut ce se intampla. Am ramas uimita de cat de diferit se vad lucrurile acolo, pe viu, fata de cele de la televizor. Ma bucur sa vad ca tinerii au iesit si ei, in sfarstit, in strada, ma bucur de toata aceasta miscare, buna-rea, cum e ea. Si ma face sa nu mai traiesc frustrarea faptului ca fac parte dintr-o generatie care actioneaza virtual.

De ce-mi mai place Romania? L-am zarit pe Doru Trascau, trecand ca un oricare, printre oameni. Si este un oricare... om. Sunt inca oameni care fac lucruri de calitate si nu isi vantura nasul pe sus. Mai incolo o nebuna corpolenta, cu pantaloni de armata, dirija metroul. Lumea o privea mirata, dar cred ca cu totii am fi vrut sa patrundem in mintea acelei femei. Am vizitat un cabinet oftalmologic cu retetare vechi, cu o doamna doctor ce avea inca accentul bucurestean din filmele alb negru, cu mobilier vechi si blandete in atmosfera. Am intalnit la autobuzul de noapte un fost jandarm trecut in rezerva, care dupa o discutie pe cat s-a putut de obiectiva in privinta protestelor, mi-a sarutat mana. Am fost intr-un club din centru cam plin el de hipsteri si am ascultat-o pe o tinerica frumusica cantand diverse melodii. Am realizat ca, sub masca asta "la moda", ramanem romani, cu zambetul pe buze si cu palmele impreunate la un purpuriu de populare. Nu-mi place ca oamenii frumosi raman la fund sau sunt anonimi, ca sunt din ce in ce mai rari si mai putin ancorati in valori si realitate. Nu-mi place ca nu ne-am dat ragazul sa asimilam tot ce e nou, iar cand iesi in strada esti putin ametit de contraste. Nu-mi place ca ne bagam picioarele, mai ales cei de la orase, in respectul pentru acest pamant pe care traim.

Ma bucur ca a nins in sfarsit; ma bucur de fiecare anotimp care da un altfel de invelis marii, muntilor, deltei, dealurilor, campurilor. Ma bucur ca la bunici, in Oltenia, obiceiurile sunt inca atat de puternice, desi le pierdem pe zi ce trece. E tare bine sa stii ca, atunci cand pleci de la un concert, in loc de taxi poti lua un autobuz care sa te duca acasa. Imi place ca la noi, inca este pasnic, ca avem piloti buni si o istorie. E dezamagitor ca femeile nu mai rosesc si si-au pierdut decenta, ca uitam cuvinte romanesti in detrimentelor celor englezesti, ca politicienii nostri sunt toti din aceeasi coca moale, ca exista copii care vor sa invete, dar nu au posibilitati. Pacat ca vremurile comuniste au determinat scepticism, intoleranta, egoism bucurestenilor.

Caragiale nu ne-a iertat moravurile in scrierile sale, beraria Gambrinus zace inca in mucegai si daramaturi. Dar avem I-pod-uri si strazile ticsite de masini fumatoare. :-)

Ramas bun... vara

Mi-am luat meditatiile in parc. Cu gentuta in poala, chinuindu-ma sa scriu toate literele, am facut numeroase greseli si nu am putut sa alung gandurile. Literele nu mai vin asa, de la sine. Le tot chem si se poticnesc. Neastamparul ma face sa pun tot felul de intrebari si, totusi, mi se face somn.

Plec apoi sa vad Bucurestiul in sarbatoare, in apus si repetitiv. Plin orasul acesta, si parca gol. Dar traieste. Si am ajuns sa tinem pasul impreuna: oameni si locuri... Nu mai tin pasul cu mine.

Se aude "Balada carelor", iar mie imi zboara gandul la chitara mea din coltul camerei. Si la vara.

Ar trebui sa curga frunzele "Toamnei" si o sa-i dau locul cuvenit dupa ce am sa ma satur sa ma pierd in "nebunul de alb."

Ma fac si mai mica pe strazi, prin multime multa. Si ma gandesc la "Jeux d'enfants". Exista? Ma pierd de lume si sper sa-l aud pe Baniciu, dar ascult din intamplare un cantec despre Vama.

Ora 20 vine cu intunecimi de cateva farame de zile si simt cum mi se sfarsesc orele. Un vanticel sufla in esarfa, dar e cald. E cald in Bucuresti. Si doar atat.

Imi dau orele, in gand, tie... vara. Vioaie, mereu curioasa, perpelita doar pana la jumatate. Mult iubita, ambitioasa, egoista, mereu dand un pas inapoi.

Ma duc sa adorm cu http://www.youtube.com/watch?feature=iv&annotation_id=annotation_678748&v=e4d0LOuP4Uw&src_vid=09oNj9UYM7g

Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

M-a izbit parfumul atat de cunoscut, cand am urcat in 313. Cand afara ploua si e frig tare, sa te urci intr-un autobuz, la caldurica, este ca atunci cand te afunzi sub o patura moale, cu un ceai fierbinte, dulce acrisor (ca si parfumul), in maini. Traseul il stiam in sens si invers, dar parfumul nu era nicidecum al autobuzlui.

Chiar asa, ce ne spunem cand nu ne vorbim? E un titlu gasit si regasit pe niste afise, la metrou. Cred ca exista "1000 de chipuri" in care vorbim, fara glas. Simtim uneori, anticipam ce se va intampla sau emitem mental semnale, ganduri catre anumite persoane si, ceea ce e si mai frumos, trimitem sentimente. Am putea spune: simbioza, chimie. Unele mesaje se pierd, altele ajung, fara stire, la destinatie si, culmea, primesc si raspuns.

Dar, trecand la ceea ce unii oameni au reusit sa-si spuna cand si-au vorbit, de curand am avut parte de un "da" regal: mult visata, prea frumoasa nunta a doi oameni care, prin faptul ca se iubesc, a tresarit in multe suflete ca niste fetite cu rochite albe si inflorate pe un camp zglobiu, si a mai spalat niste pacate. Evenimentul acesta a dat un pic de voie buna lumii asteia incalcita in dezastre de toate felurile. Eu nu stiam prea multe despre cine, ce, unde, cand, dar nu am ramas indiferenta si in vinerea cu pricina, ca mai toata lumea de la birou, am lasat treburile deoparte si am privit. Chiar s-a facut "derogare" pentru a da sonorul tare la plasmele din cafeneaua de la parter si ne-am adunat, barbati si femei, sa privim si sa comentam evenimentul. Trebsoara asta mi-a inflorit o gramada de zambete pe la colt de gura. Frumos si sincer. Poate ca lumea, in toata taria asta de caracter pe care este nevoita sa o afiseze are, inca, un coltisor de minte cu care viseaza si zburda intr-o caleasca. Acum, ce o mai urma, om mai vedea.

Si, pentru ca noi ne-am amuzat prin glumite, "transmitand" in direct evenimentul, reproduc un pasaj din convorbirea mea cu cineva de la birou. Nu cred ca va aduce niciun prejudiciu, desi poate vi se va parea cam naiv si tampitel:

11:39 AM N, A

Sosesc, cred

La si 45 parca trebuie sa ajunga
:))

11:40 AM P, A

abia astept sa vad mireasa

11:40 AM N, A

Si eu

Pai ea e spectacolul

11:41 AM P, A

oricum e o frumoasa

orice si-ar pune

ce corp are si ce ochi

daaarrr

11:44 AM N, A

cica a zis ca se macheaza singura

Iti dai seama sa se potriveasca doua tipe cu aceleasi palarii? :))

11:44 AM P, A

ohoo

da

f tare gagica

cica si-a facut singura si rochia

asa se zice

11:46 AM N, A

Da?

Asta nu mai stiam

Mai citesc stiri dupa ce se intampla chestia

O sa vuiasca oricum

A venit cuplul John

Un el si... un el

:))

11:47 AM P, A

da :))

11:50 AM N, A

Daca ne invitau pe noi, ne luam si noi un sacou de la 38 si asta era

Palaria... smulgeam eu niste pene de bibilici din propria batatura

:))

11:51 AM P, A

:))

11:54 AMP, A

nuntile ma fac sa plang

:))

11:54 AM N, A

Sa vezi lacrimi pe tastaturi

Inundam terenul

Mie mi s-a ridicat parul pe mine... ala care a mai ramas dupa epilat

12:08 PM N, A

Ce s-a schimbat si Bekham

cum se scrie

Nu l-am mai vazut demult

12:08 PM P, A

e frumos

12:09 PM N, A

Iup

E mai brunetel acum

12:14 PM N, A

Dar ce zi urata au

La noi e asa soare

Trebuiau sa faca nunta acilea, pe Podul Grant )

12:14 PM P, A

la ce veselie e

nici nu mai conteaza

12:14 PM N, A

E in rosu

Cred

El

Dar cata disciplina

La noi cred ca erau claie peste gramada

12:16 PM P, A

dap

12:20 PM P, A

ala micu ce agitat e

12:20 PM N, A

Will?

12:20 PM P, A

nu harry

12:20 PM N, A

sau fratele?

Aahh

DAaaa

12:20 PM P, A

wiil e cool

12:20 PM N, A

Si incruntat

12:20 PM P, A

calm

12:21 PM N, A

E cavalerul

Pai el e mostenitorul

Ala micu.. .e mai trist asa

Tipa aia in alb nici nu vede de palarie decat cu capul intr-o parte

:))

12:23 PM P, A

stai ca munceam

am ratat

:))

cred ca vine si ea

12:25 PM N, A

Oare?

Daca nu mai vine?

:))

12:26 PM P, A

nu-i nimic

intrevin eu

:))

12:26 PM N, A

Ba eu!!

12:26 PM P, A

sunt tot a commoner

12:28 PM N, A

Ma enerveaza faza asta cu inchisul calculatorului

12:28 PM P, A

ce faza?

12:28 PM N, A

Pai ai patit si tu cred, acum

Ca mi se delogheaza calculatorul din senin

Si trebuie iar sa bag parola

Ctrl+alt+del

Si din astea

Imi mareste si mie salariul

L-am intrebat pe Ionut

12:31 PM N, A

Cel putin, asa am inteles

12:31 PM P, A

f bine

12:32 PM N, A

De la "XXXX" la "XYYY"

Ce cifre

:))

12:34 PM P, A

super

12:34 PM N, A

Ei or fi parintii ei?

Bai... sa te gandesti cand esti mica ca o sa ajungi o regina si chiar sa ajungi

12:36 PM P, A

f tare

:))

mama ei e f frumoasa

tot asa bruneta si slaba

12:38 PM N, A

Charles s-a ramolit tare rau

Nu primeste "papica" buna

12:39 PM P, A

:))

12:39 PM N, A

Ce nebuna sunt

Numai perle scot

Macar de ar fi sa le pot vinde... scot si eu un banut

12:42 PM N, A

Aoleu... palaria asta zici ca e cu coarne

12:42 PM P, A

regina are palarie galbena

s-au scos astia la apariuri

12:42 PM N, A

:))

12:42 PM P, A

da

12:42 PM N, A

S-a facut pariu pentru asa ceva?

12:42 PM P, A

ca multi au pariat ca se imbraca in galben

daa

:))

12:42 PM N, A

Ia uite-o!

Oare cine le canta la petrecere?

Elton?

Eu i-as fi invitat pe Coldplay

12:44 PM P, A

ala era prietenul dianei

mama lor

asa ca nah

12:44 PM N, A

Aahhh... ok

12:47 PM P, A

e asa simpla

rochia

si la par facuta la fel

12:52 PM P, A

gataaa

ta

1:06 PM P, A

e superba gagica

Am fost de curand sa cumpar ceva din Mega Image. La casa, doua lucruri mi-au atras atentia. Primul: mi-a scapat o moneda de 10 bani pe jos si o tanti de langa mine s-a aplecat sa o ia. Prin minte mi-a trecut ca o adiere ca e foarte amabil gestul doamnei, desi avea o varsta. Spre surprinderea mea, banutul a aterizat in alt buzunar decat al meu. Al doilea: imi cumparasem pufarine (Am spus vreodata cat de mult imi plac? La fel de mult ca si turta dulce.) si punga era rupta. Cateva bobite aterizasera in zona de marcat produsele si baiatul de la casa le ia frumusel si le baga in gura. Am plecat cam uimita. In drum spre casa, am cumparat lacramioare de la o doamna din Roata, de unde am mai luat si altele de-ale gurii, facute in gradina. Se aduna pe la noi, la margine de strada, tot felul de bunatati. Imi venea sa il iau la palme pe un politist care venise sa ii ridice pe oamenii cu zarzavaturi, intr-o dimineata. De alti indivizi mai colorati asa nici ca le pasa.

Si ca tot e vorba de oameni responsabili cu regulile, am fost sa fac fotografii in Politehnica. Totul bine si frumos pana am ajuns la intrarea dinspre Semanatoarea. Fotografiind eu un caine tolanit pe iarba, cu burta in sus, "privit" de o domnisoara de pe un afis, agentul de securitate imi zice ca nu am voie sa fac fotografii. Bineinteles ca m-am zburlit la el, el la mine, tanti care era cu el in "ghereta" la fel. Cu mandrie pentru functia ocupata, paznicul meu si-a potolit fomeia si a continuat sa ma ia pe mine de sus. Spre satisfactia mea, dupa telefoane date pe la sefi, pentru ca oamenii nu mai aveau semnul de interzicere fotografiere la intrare, am fost sfatuita sa fac cate poze vreau. Ieee! Mai tarziu, aceeasi poveste, aceleasi telefoane, aceleasi concluzii si rezultate. Am facut poze cu duiumul, pe la toate claridirile ca cine stie? La cum sunt romanii, nu mi s-ar parea prea mult sa vad acum semne care sa imi interzica manifestarea pasiunii in campus. :D Daca o fi asa, mi-ar parea foarte rau sa fiu eu cea care a declansat atata treaba din partea serviciului de paza.

Mi-am facut un "Bucket list" si astept sa vad care va fi procentajul realizarilor pana la sfarsitul anului. Intre timp, "Obama killed Osama" (oare?), a fost si un cutremur pe la Romanica pe care cred ca l-am luat drept leganare, iar altii isi ocupa timpul cu replici de genul "io la Budapesta". ;))

Mai bine sa ma bucur de aerul asta curatel din ultimele zile, de dupa atatea ploi (cam suparatoare in cele din urma) si sa ascult o melodie: The Pierces - We are stars http://www.youtube.com/watch?v=C1yYy6oD2mA

E dimineata

Va inchipuiti ca am putut sa plang la finalul primului volum din "La Medeleni"? Si nu oriunde, ci la metrou. Si nu oricum, ci cu lacrimi care au inceput sa mi se scurga din nas, in vazul unei doamne ce ma privea si se intreba ce necaz am eu de dau apa la soricei asa, la prima ora. Amarata, am inceput sa caut prin geanta o urma de servetel. Stiam ca nu am, dar gestul conta. Maneca a fost salvarea. Mai apoi, dezechilibrata de mersul in dodii al metroului, dar si de supararea cu moartea lui Mos Gheorghe, am "imbratisat" un rocker care zambea satisfacut de baletul meu fara noima. Mai am si eu momentele mele penibile. :D

Saptamana trecuta, batranelul cu flori din Pipera avea numai lalele rosii... mari. In gri si verde, o pensula lasase o dara de rosu. Si miroseau asa bine. Mmm...

In poienita plina de flori s-au adunat si acum barbati si baieti la un fotbal. Cu porti improvizate din crengi, pe maidan s-a incropit jocul din echipe ad-hoc, incomplete, colorate ca un camp de flori. Cu praf pe adidasii jerpeliti, cu burta plina de dupa masa de dimineata, piesele de pe teren se miscau voios. Eu si domnitele din familie am incropit un volei cu reguli proprii, cu care am mai intins incheieturile intepenite prin birouri sau pe la muncile casnice. Aer adiat, nasturasi si papadii, o mama ce alerga prin padure dupa toporasi (a mea), soare bland si bucuros de o asemenea zi a Invierii, strigate aspre sau tinere de pe terenul chelit de iarba maruntica, ocazii ratate, mame cu tanci prinvindu-si cu mandrie sotii in actiune: cam asa arata prima zi de Paste si in copilaria mea si asa a aratat si in acest an. Plamanii se umpleau de oxigenul din padurea de alaturi. Copiii isi vedeau de biciclete, altii erau "copii de mingi" in spatele portilor, cate doi isi aruncau sepcile in sus, intr-un soi de "viva" nerostit, fetitele isi urmau tatal in teren nestiutoare si erau luate pe sus si readuse pe margini.

Sub soarele bland, pe pamantul putin crapat, spre seara am asezat o masa mare, la care ne-am adunat 9 persoane, cu o friptura la gratar ce a mocnit cu mirosuri bine cunoscute si s-a inviorat cu salate colorate. Ore in sir, pana cand soarele s-a ascuns si a a lasat loc racorii, am tot povestit despre tinerete si batranete, prezent si trecut, laolalta cu apusul. Ne-am perpelit pe nasuri care au inceput sa protesteze apoi, cu inrosiri buimace, dar toxi-infectia mea alimentara tot nu a trecut. De 6 zile nu imi da pace, dar ii vin eu ei de hac.

Cu pijamale noi aduse de iepuras si lasate pe pat (asa e traditia la noi - sa purtam ceva nou in ziua de Paste), in lenjerii parfumate si racorite o zi pe sarma de afara, Invierea ne-am petrecut-o in asternuturi, de data aceasta. Totusi, ca in multi alti ani, am cantat si de data aceasta Prohodul, in seara de vineri, molcom si linistit, urmarind ghidusa greselile cantarii pe 3 voci, in "cetele enoriasilor" si sanctionandu-i in gand pentru neatentie pe cei ce luau notele aiurea sau nu cantau bine versurile.

Am fost pe la morminte, podidindu-ma plansul la locul de veci al strabunicii si i-am spus mamei, ai carei obraji incep din ce in ce mai mult sa semene cu ai strabunei:

"-Uite, maica are in jur toporasi, crescuti asa, la "intamplare!".

Am mai spus si cu alte ocazii cat de bucuroasa era sa ne primeasca primavara cu buchetele de toporasi, adunate de noi de pe marginea drumului. Ii separa in cescute si isi umplea camaruta curata ca o floare de narcisa. Dumnezeu a avut grija si de aceasta!

Lumea vine in Vinerea Mare la mormite sa aprinda luminite pe muchii de ceara, sa planteze sau sa puna flori in glastre, sa dea de pomana copiilor pofticiosi de dupa postul cel lung, rudelor sau nevoiasilor. Ouale vopsite in rosu au poposit in bucataria bisericii plina cu paini si alte asemenea ovale spoite sau nu pentru a fi date oamenilor, in seara de sambata spre duminica, odata cu painica stropita cu vin, numita "Paste".

Mormantul unuia dintre ctitorii bisericutei noastre, aflat la intrare, pe stanga, te "umileste" cu simplitatea lui: o cruce de lemn, acoperita cu o coronita din brad si flori, marginit de marmura neagra. Atat si-a dorit. Un om care s-a intors la timp (asa as zice eu, poate gresesc) din greselile vietii, din avantul avutiei, intr-un inceput de declin al belsugului, stiind sa incropeasca o bucurie si un mare bine comunitatii. Paradoxal, a murit in urma unui soc facut, crezand ca, de fapt, sotia lui murise. O gasise lesinata in casa. Si tot paradoxal, muncind cot la cot cu oamenii, a cazut de pe clopotnita bisericii, atunci cand era in constructie, in cap. Atunci a scapat.

Gradinile din copilarie s-au umplut de vile sau sunt pecetluite cu anuntul "De vanzare", casele vechi se darama sau sunt locuite acum de alte suflete, noi garduri strajuiesc parcelele inverzite. Doar florile Pastelui vegheaza sa infloreasca, in fiecare an, in aceleasi loc, in acelasi timp cu sarbatoarea aceasta mare si sa lumineze beznele ca niste lumanari din ceara alba, pura. Drumul lung e acum unul scurt. Ce era mare, acum e mic, la fel ca si pernele ale caror fete le schimbasem de dimineata si imi dadeam seama cat de grele si magnifice mi se pareau inainte.

Din florile ce se tin pe masa pe sub care lumea trece in dupa-amiaza de vineri, dupa ce m-am miruit, am primit si eu una. Mami mi-a spus sa imi pun o dorinta, asa ca, atunci cand m-am apropiat de baietelul care le impartea, imi doream una mare si frumoasa, sa fie o dorinta pe masura. Si tot ochind cu privirea o floare asisderea cu planurile mele, vad ca se desprinde din buchet una micuta, o narcisa galbuie asa... curios. Dar, floricica mea nu era oricare ci, in loc de una, avea trei flori, toate rasarite din acelasi muguras, aparute una cate una sub privirea mea uimita. Cine cunoaste narcisele, stie ca numai o floare creste dintr-o tulpina, si tot numai una infloreste. Am zambit cu tot sufletul: pestisorul meu auriu era o narcisa ce imi oferea 3 dorinte mari si late. Mi-am pus doua. A treia a ramas pentru mai tarziu.

Am facut si o tura pe la cascada Urlatoarea zilele astea. Ce-i drept, ne-am ratacit nitelus, dar am gasit calea cea plina de iviri de soare, de clopotei violeti si batatorita de treceri. Din pacate, multi cocalari pe acolo, dar nu asta am retinut din acea iesire, ci cum aerul se juca racoritor prin narile si plamanii mei, punga de pufuleti din varful urcusului, mireasma de rasina proaspata, usa jumatate violet, jumatate alba, cele 4 rozete de lemn imbibate in pamant, rascrucea cu traseele montane, mult soare si bucuria de copil. Si cate si mai cate!

Verisorul meu de 8 anisori canta intr-o zi, din toti rarunchii "Ti-am dat un inel" si alte cateva versuri de Holograf. Crezand ca e singur prin casa si nimeni nu il aude, dupa o partida de dat din cap pe hip hop, si-a luat rolul de cuceritor in serios si a inceput sa cante odata cu melodia, versurile cele frumoase. Noi toti am dat sonorul la minim la televizor si da-i si asculta cel mai simpatic concert live.

La planificarea pentru masaj, am tras biletul cu numarul 1. Alt noroc, si eu care ma consideram o ghinionista. Si uite asa au trecut cateva zile pline, calde, mangaietoare ca si mainile parintilor. Simt cum incep sa imbatraneasca nitelus si mi se rupe sufletul dar, cu voia Lui Dumnezeu, o sa mai fie vreme multa sa ne bucuram de asemenea momente, rare dar ca niste baterii pe termen lung.

Pentru ca nu stiu cum se numeste noua melodie de la The Mono Jacks pe care as recomanda-o, ma reintorc la o "veche iubire": http://www.youtube.com/watch?v=n4KrOOm8Nj8