luni, 30 aprilie 2012

Cotloanele Bibliotecii Nationale



Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.

Un comentariu:

MeetTheSun spunea...

Zidurile sunt doar ziduri, vechi sau noi, scumpe sau nu, oamenii sunt cei care le dau valoare prin povestea pe care o seamana intre ele.

Emotionante randuri chiar si pentru cei care pasesc abia acum inauntru.