luni, 19 ianuarie 2015

Agatata de varful Ceahlau

(fotografie: Dorin Bofan) 
https://www.youtube.com/watch?v=MeyV4T_mLXI

Caldura din calorifer si gandurile catre oamenii dragi cand afara e vifornita. Departe si nu prea. O jumatate de tara distanta.

Uof, se putea sa plecam mai bine de atat! Am intarziat de ambele parti: unu-i uitucul si unu-i mosmondintul. Pe-afara ger, inauntru cald, dar geamurile tot inghetate bocna.

Muzica-i buna si mi-e bine deja. Din rauri rasar soarele si aburul cald. Viscolit, dar aurit  e imprejurul, magic deja. Din stanga, un stol de sute, poate mii de ciori incep sa se apropie de strada. Doi oameni intr-o masina rosie si mica strabat o sosea neagra cu dunga alba si un nor negru de pasari. In jur, e un camp galben - maroniu... Tocmai acum, cat de frumos! Inaintam printre ele cu incetineala si ce senzatie ciudata incerc! "Semn bun!", imi zic, de inceputuri in stoluri.

Orase patinoare. Iuhuuu, nu mai avem forta de frecare! Centura de camioane - alt patioar? Unde duce, nenica? Intarziem si mai tare. Din masina zaresc un cunoscut si ii fac cu mana. Imi zambeste incantat de asa pomeneala - doar e pustiul lui 31 decembrie. 

Zarurile se unesc la Piatra Neamt, de unde ne facem si mai subtiri pentru a ne potrivi masinii si atacam Izvorul Muntelui.


- Uite, acolo e un lac unde se aduna lebede si multe pasari si acolo un baraj, iar dincolo un lac de colmatere, si uite si muzeul, Ceahlaul, cabana... Satura-te daca ai cand! 

Gata ianuari in devenire, lasati portocalele si laptopul la degerat, puneti-va parazapezile si ce-i mai calduros prin rucsaci, mai goliti din desaga cu mancare si porniti ca e deja inserare. Va prind noaptea si biciul frigului! Desi la inceput facem joc de glezne pentru degetele bocna, ne incalzim. Si mi se pare ca traseu mai usor si mai frumos nici ca se putea! Tot nu inteleg de unde vad umbre pe zapada la ora aceea, dar ma lamuresc cu luna. Brazi avem, zade avem, jnepeni la fel, ne scotocim si de niste stanci, stele... belsug, glume si mai si. Stoarcem la nasuri ca la rufe. Urcam fara graba, absorbind straniul noptii, pe urmele altora. Ma gandesc vag la lupi, dar parca nu-mi vine a crede ca ne va iesi vreunul in cale. In rest, mai am putin si uit sa privesc in sus, atat ma las purtata de pasii de dinainte si de tunelurile padurii.



Ma aburesc in lentile de cum intru in cabana si ma trezesc intr-o atmosfera de taverna: oameni multi, caini, miros de mancare, brad impodobit, priviri atintite, ghirlande, acordeon. Facem impartirea pe paturi ca in tabera, ne ordonam pe bagaje, testam baia cea noua si... ce buna-i ciorba calda de la cabana! Merge bine cu palinca. De la o inghititura sunt in picatele. De la a doua, sunt in alte sfere. Incepe imparteala cu minuni de la pachet... ma mustru in minte ca iar am uitat sa ma gandesc la ceilalti cand am facut bagajul. Dar nimeni nu-mi zice nimic: suntem veseli. Incepem un Yams, joc caruia ii aflu tainele pe moment, iar Revelionul ne prinde calculand la zaruri. Iesim pe balcon cu tot cu sampanie, incepem o numaratoare cam anapoda, ne aliniem cu cei iesiti afara, soseste momentul si gata. Am trecut in noul an. Ma gandesc acasa ca la un semnal, acasa la parintii mei, la sora mea si la Erik. Le trimit prin aerul inghetat toate sentimentele si gandurile mele de bine si ma gandesc la veselia si lacrimile ce ma cuprindeau in acele momente in care ne imbratisam si ne uram cu totii de bine pentru anul cel nou. Astea au lipsit, dar nu-i bai, le-am avut in gand.

De fapt, ne-am trezit devreme, de cand era o dara rosiatica pe cer. Si-un nor in dunga. Numai ca pana ne-am mosmondit prin camera cu imbracatul, dupa ce capete curioase au rasarit la fereastra sa cerceteze starea cerului, vant batea deja, nori rozalii calatoreau si altii desupra negri se adunau. Era ger de-a binelea, asa ca nu prea m-am intrecut cu vremea de afara. Dar zambeam in mine si imi spuneam ca e tare bine sa fii pe munte de 1 ianuarie. Ziua a fost un fel de cuibareala la inaltime alaturi de oameni de suflet. Spre seara am hotarat sa inlaturam paturile din geam care ne asigurasera o lanoasa atmosfera de cinematograf si sa scoatem fetele in vant. Si da-i cu zapezi miscatoare si ametitoare, si da-i cu vant din spate, cu modelat zapezi si acoperit urme. Schitul era zaharisit pe fiecare sindrila si grinda cu fulgi vanturati, brazii stateau cocosati, acceptandu-si soarta, ceruri gri albastrui se topeau in viscol. Simteam o dorinta nemaipomenita sa fac o roata si am facut-o pe ascuns, sa ma zbengui, sa ma arunc in zapada. Aveam niste furnici care imi intrasera in vene si nu imi dadeau pace. Ne-am balacit de-a binelea in zapada care se schimba mereu in alta. Eu m-am lasat in grija ei, sa ma duca ea unde doreste, sa ma afunde ea pana unde catadicseste, sa ma transforme ea in ce om de zapada o vrea. Si am simtit acel straniu sentiment de frica de a bajbai calea spre cabana, desi eram la cateva minute de ea. Disparusera toate urmele intr-o jumatate de ora. Ce inmanusati erau brazii, ce dardaia cabana din toate lemnele ei si troznea de ger, ce vuia vantul prin sparturi! Si noaptea se lungea cu tentacule fine, inghitindu-ne cu totul.

Rasaritul celei de-a doua zile m-a gasit imprietenita cu doi brazi frati ce se tineau de umeri si priveau valea. Totul s-a schimbat dintr-o data, toata natura aceea cu gheata pe la margini. Si de unde totul parea incremenit, dintr-o data parca a inceput sa se topeasca de drag de soare. Ce minunata creatie, soarele! Toata ziua a schimbat ocheade cu noi.





Seara, tot cu el ne-am plimbat. Noi si mieii de pe cer. O zapada cu nuante albastrui de curata ce era crapa sub picioarele noastre. Margini de gheata straluceau lin in soare. Doamne, ce mi-a mai placut padurea aceea de brazi pe sub care am mers, toti niste mosmonditi iernatici, cu crengile plecate. Ii mangaiam, vorbeam cu ei. Simteam ca si ei imi trimit, la randul lor, salutari. Atingandu-i, ma linisteam, zambeam, schimbam povesti ce curgeau prin degete. Ce apus subtil, putin verzui, in pasteluri de Alecsandri. O capra neagra isi incerca genunchii pe o creasta.

- Sssss... sa nu o speriem!






Am incercat un traseu spre Ocolas, dar faptul ca ne afundam pana la soldul celui mai inalt dintre noi ne-a determinat sa facem cale intoarsa. Si-mi iau un moment pentru mine, desi nu sunt singura. Adulmec aerul acela rece ce imi sipcuieste usor obrazul si ma bucur de el. Ma bucur ca e putin frig si ca pot simti asta. Ma bucur ca simt ca traiesc si ca am sange care sa ma incalzeasca. Ei nu stiu ce simt si ce gandesc, dar cred ca se vede pe fata mea ca sunt la alta altitudine. Inchid ochii si ma bucur de vanticel, de zornaitul brazilor incarcati, de soarele apune, de ei, oamenii cu care comunic fara cuvinte. Inca doua capre negre, eu cu tumba mea pe dupa un lemn, scrasnet si zambete de departe. Zarim din nou Piatra Lacrimata spumata de fire de zapada si vant troienitor. Si soarele apune cu siruri de nori luminate difuz, pe sub gene de cer, in slitul deschis pentru el. Ma crampotesc cu picioarele pe vechile urme si ma mir ca nu inghet. Fur imagini si traiesc prezent. Ma rasucesc sa privesc in spate, mai storc la nasul vesnic curgator, trag caciula pentru a nu stiu cata oara si imi simt toate incordarile. Nu e greu, e o nimica toata traseul. Ne intoarcem, lasand in urma doi aventurosi care se vor intoarce peste ceva vreme, povestind despre cum s-au rasucit ei ca titirezii sau cum s-au tarat ca serpii pe zapada ce ii inghitea de-a binelea, pe un traseu ales pe spranceana.



Al treilea rasarit. Cabana e invadata de soare. Mancam ultimele ramasite (si cand te gandesti ca ceapa aceea toata a fost devorata!) si iesim afara sa citim basmul. A cernit azi noapte, iar acum isi deschide soarele genele si aureste totul, tocmai cand plecam. Spun "la revedere" Ceahlaului mergand prin praf de stele. Totul se incalzeste in mine si in afara mea. Din copaci se scutura licurici. Ma opresc sa-i privesc si incremenesc intr-un luminis plin de astfel de "vietati" - niste bobi de zapada ce se scutura din copaci, poleiti cu soare. Ma opresc adeseori sa ii privesc,  apoi imi dau drumul pe fund pe poteca. In spatele meu, oamenii imbratiseaza un copac. Se pare ca nu sunt singura zurlie de pe acolo care se iubeste cu natura.





Mmmm.. sunt trista. De-a binelea Si, totusi, fericita. Se conduce in tromba pana la Bucuresti. Cu motiv: se taie motul. Ma gandesc cum se pot schimba destine si amintiri de la un fapt mic care aduna dupa sine noi si noi consecinte, ca un bulgare de zapada.

Apusul ne spune "noapte buna!". Eu va spun: buna dimineata cu soare! :)

 O sa fie un an bun.