marți, 27 decembrie 2011

Revolutie si involutie


Din perspectiva unei tinere, acesti ani trecuti si viitori au iz de nesiguranta.

N-am amintiri despre comunism in afara ratiei alimentare si a lentei treceri de la fostul regim la noua "democratie", intr-un oras de provincie. Cozi la painea de la brutarie si la butelii, aprozarul si sucul de la dozator, munca parintilor in uzina si mirosul de emulsii din halate, portocalele cumparate numai la sarbatori sunt amintiri din copilarie care au marcat o evolutie incetinita spre indestularea peste masura din hipermarketuri, disparitia taranului onest si a gustului mancarii, spre tehnologizarea exagerata, inutila pe alocuri, consumerismul pagubos si distrugator al unor resurse candva dramuite pana la infometarea populatiei.

Informatia e pe toate gardurile in 2011, valorile se pierd sau subexista, religia nu mai e decat o unealta de inavutire, e la moda sa fii eco, sa te exprimi cu jumatati de masura in limba romana si in engleza, sa iti intemeiezi o familie plictisit, la 35 de ani, dupa o relatie consumata in ani de zile, dupa care sa te desparti si sa te recasatoresti de cateva ori, sa fii liber pana la exagerare - doar e un drept castigat in '89, prin varsare de sange tanar.

"Istoria trebuie povestita de parinti, de bunici, asa cum au trait-o si simtit-o ei" spunea cineva.

Intre timp, am devenit si eu curioasa sa aflu adevaruri si sa inteleg alte lucruri care pana acum nu imi captau atentia. Am intrebat si am ascultat, am vizionat si am citit, mi-am format o parere partial eronata probabil, deoarece se spune ca adevarul va fi aflat abia peste vreo 50 de ani, cand va fi trecut generatia ce a infaptuit revolutia.

Ceea ce stiu este ca '89 a insemnat capatul rabdarilor, confuzie, spirit de turma, omor in masa, pasi gresiti, dar si o victorie. Victoria a ce si a cui? Oamenii vremii, obligati mai 'nainte sa fie oamenii securitatii si partidului, si-au scuturat aripile si si-au luat zborul spre "libertate". A urmat fenomenul "Universitate", pasnic, dar dat peste cap de conducatorii vremii, rezultand alte omoruri fara scop si scrupule. Lumea cenusie, impersonala, amarata si inchistata, avand totusi amintirea unor vremuri comuniste infloritoare, dar mai proaspetilor ani de chin, se trezea sub un cer inseninat, dar incapabila sa faca fata noului. Romanul s-a vazut nevoit sa asimileze lent la inceput, iar apoi din ce in ce mai rapid, o gogoasa cu mult ulei numita schimbare.

Societatea in care traiesc acum se adapa cu iluzii, cum spunea un regizor roman. Lipseste modelul autentic pe care, poate, nu l-am avut niciodata (se pare ca intelectualii, in alte vremuri, erau la fel de partinitori si pupincuristi ca si acum). Romanii sunt toleranti pana la pierderea personalitatii, adormind cu "lasa mai ca merge-asa" in brate. Si, in plus, pentru ca e un spatiu mioritic, si-au dezvoltat un spirit de turma pe care il iau drept normal, excluzand prin admiratori si zeflemea pe cei ce au curajul sa spuna: "stai mai ca nu e asa!". Parca inainte aveam ceva in plus: patriotismul. Acum, notiunea e desueta, pentru oile negre, pentru cei ce decid sa foloseasca cu incapatanare limba materna si sa lupte cu valul "americanizarii". A nu se intelege ca numai americanii-s de vina. Si europeanul a renuntat la traditii, la viata la tara, la individualizare; a curatat tot cu un detergent frumos mirositor. Si mai aveam ceva in plus: trairea vietii in profunzime.

Traiesc intr-o lume superficiala, fara rabdare, iubire, pareri, maniere, cu tineri frustrati, afundati in socializarea pe internet, o lume din ce in ce mai invadata de "cocalarime" si "pitiponceala". In schimb, traiesc intr-o societate care citeste din ce in ce mai mult la metrou, ca niste cartite (ingros si eu randurile), intr-o societate in care cultura, chiar daca mai mult in subteran, prolifereaza. Gurile invatate spun ca e rost de o miscare cu posibilitate in viitor.

Daca e sa ma intrebati ce parere am despre viitor, am sa raspund ca imi fac griji, dar stiu ca lumea are caile ei de echilibrare. Pana atunci, prefer sa nu ma identific cu turma.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Despre fotografie (2)


A devenit o moda sa fii fotograf si trebuie sa recunosc ca da bine, mai ales in anul 2011. Din pacate, sunt oameni care cred ca o fotografie buna e una "la moda". Ceea ce nu stiu este valoarea pe care o are fotografia pe care o fac pentru cei cu adevarat pregatiti sa critice o fotografie. Conteaza sa primeasca aprecieri din clicul mouse-ului, dar uita ca o apreciere spusa in particular face mult mai mult pentru dezvoltarea lor. Daca plusez putin, as spune ca traim in niste timpuri in care, uneori, aparatul foto se poarta  drept accesoriu.

Sa vorbim putin despre profesori. La noi in tara exista cativa profesori de fotografie, unii cu pedagogia in sange si ceva mai putin talent, altii cu ceva mai mult talent si cu mai putina pedagogie. Important e ca exista cateva scoli, ca doritorii pot invata cateva lucruri de baza pe care, daca sunt motivati si pasionati, le pot asimila asa cum trebuie. Dar unele scoli te formeaza in directia in care s-a format profesorul: si asta nu e tocmai bine uneori. Mai exista si cateva universitati si academii despre care am inteles ca fac o treaba mai buna, desi nu la fel de buna ca acum ceva ani. Concluzia mea este ca renteaza sa te scolesti singur si sa ai pe cineva cu care sa te indemni la acest lucru. Sa ai modele, sa te inspiri din munca altora, din ceea ce spun ei. Dar e frumos sa te intalnesti cu oameni noi, oameni frumosi, oameni care iti pot da un imbold spre creativitate si sa incerci ceva ce nu e neaparat domeniul tau de interes in fotografie.

[Foto: Mihnea Ratte, de la un eveniment la care am participat]

vineri, 18 noiembrie 2011

Ploaia (La pluie)


Imi sta in gand sa scriu de ceva vreme despre ploaie. E posibil sa o mai fi facut, dar cred ca acum e cazul sa imi readuc aminte de ea, dupa ce am facut urarile cu pricina cuiva drag, cuprinzand belsugul si tumultul ploii, dar si linistea ei.

Imi place ploaia de cand cineva m-a invatat sa o vad altfel decat ca pe un fenomen mohorat. Si am dat si eu altora aceasta bucurie. Da, e fain sa te strecori printre boltocile de pe trotuar, cu pasul strengarului din copilarie. E placut sa te gandesti la un somn profund, la o carte buna, la o seara la mansarda cu picuri tropaitori si cu iubirea langa tine. Si nu stiu daca ati dansat in ploaie, la un concert, cu oameni dragi si zambitori alaturi, nu stiu daca ati alergat doi sub o singura umbrela, pe o ploaie torentiala, spre un loc cald, dar in care trebuia sa ajungeti cu o saptamana mai tarziu. Aceste momente v-ar fi schimbat un pic parerea.

Mai sunt oameni care indragesc ploaia si carora le plac ceturile si vantul ei. Si poate nu e asa rau sa stim ca pamantul se mai curata de praf. Si poate ca am ras cu totii atunci cand a plouat cu soare, atunci cand rochita domnisoarei s-a udat si a dezvaluit forme rotunde, atunci cand umbrela s-a rupt si am ramas cu capul descoperit sau cand ne-a patruns in nari mirosul incins al pamantului sau asfaltului potolit de picuri grei.

Lucrurile iau intorsaturi. Ploile anunta si ele schimbari. Pacat ca ploaia nu poate sterge si suferinte, nu poate mangaia suflete intristate pentru iubiri neimplinite.

Dar dupa ploaie, uneori, apare si curcubeul.
http://www.youtube.com/watch?v=NUh0i7tJpTk&feature=related

vineri, 11 noiembrie 2011

A fost si 11.11.11


Am pierdut un pariu azi, dar nu-i nimic. Partea frumoasa este ca nu am ucis sperantele. E pacat ca in lume multe cuvinte mor in creier.

Azi mi-am luat libertatea de mana si ne-am plimbat pe sub cerul de nori. Imi rasuna si acum in cap vocile din piata, suprapuse ca niste frunze cazute pe pamant. Pe la 5:30, citeam. Dimineata. Ce zi posomorata, iar oamenii spuneau ca sunt ca un soare azi. Cand astepti ploaia, faci abstractie. La fel cand iubesti oamenii. De aceea am si avut emotii cand am pasit pe urmele de pe trotuar. Dar mi-am indeplinit misiunea.

Asa ca, recunosc: iubesc vantul acestei zile, cu tot cu sufletul sau.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Cand ma asez seara in pat


Eu, eu ma gandesc la viitor atunci cand inchid lumina si ochii, iar intunericul cheama pe mos Ene. De ce? Nu stiu. Oi fi optimista? Voi sa-mi spuneti, cei ce va ganditi la ziua care a trecut.

Singurul lucru pe care incerc sa-l fac zilnic este ceva pentru mine, pentru inima si amintirile mele. Dar nu privesc la ele seara, ci imi fac planuri pentru ce va urma. Prea ades am auzit asta, ca oamenii trag linie la ziua ce-a fost. Chiar si saptamana aceasta. Si am cazut pe ganduri. Eu port dialoguri, monologuri, si planuiesc, visez cu ochii inchisi. Imi fac sperante si ma rog pentru ei, dragii mei. Dau sarutari de noapte buna invizibile si cer ocrotire; privesc in urma doar pentru emotii puternice, cu efect de bule de apa minerala.

Saptamana trecuta, un muncitor cu maini aspre si unghii asuprite citea Borgia la metrou. In seara aceasta o fetita topaia pe langa mama ei, pe trotuar, fericita ca e copil. Pe strada Atena a venit toamna cu frunze aromate. Pe biroul meu de la serviciu, am gasit un buchetel de crizanteme colorate, cu mireasma mentolata. Fata cu dreduri ii povestea ceva baiatului cu dreduri, iar baiatul cu palarie neagra o tinea de mana pe fata cu esarfa verde si suvite portocalii. La Unirii, la bancomat, doua prechi se sarutau alaturi. Pe acestea vi le povestesc voua, dar nu le pun deasupra liniei, dupa ora 23.

Iar cand stiu ca urmeaza o calatorie sau o iubire, nu am somn si chinui neuronii cu sinapse suplimentare, facandu-mi hatarul de a ma amagi. Bucuria nu are liniste.

luni, 24 octombrie 2011

Jurnal pe intuneric. O seara actuala


22:02 Nicio lumina pe strada. Si, totusi, e rosiatic cerul. Ca atunci cand ninge. Noroc cu telefonul: pot scrie si asculta melodiile preferate. Asa mi-am compus si poeziile: 16. N-ati inteles? Pana de curent. Desi imi doresc tare mult sa vina Coldplay pe Arena Nationala, inca nu pot decide intre ei si U2 pentru locul 3 in topul melodiilor cu care disper lumea. Altfel spus, melodiile mele de suflet. Ma uitam la Doctor Zhivago cand s-a stins lumina in cartier. Recenzorii bateau la usa acum o ora: n-am raspus. Chiria e aceeasi... Ce sa adaug? E fain pe intuneric si cu caldurica in calorifer. Bine ca mai sunt inca subventii! Ma simt asa, ca in ziua de Craciun, cand ma asez in pat dupa ce am ascultat colindatorii. Lumea asta chiar e faina, asa trista uneori, asa vesela si mai arareori. Numai buna de observat. Sora mea a facut primele sapunuri naturale cu manutele ei. Eveniment, nu gluma. Credeti-ma pe cuvant! Blue are o noua jucarie si e asa jucaus dupa operatie. Acum, ca la cabinet am crezut ca am un leopard in cusca. Acasa e vopsit gardul. Unul nou, cu exceptia portii. Da, si au cules recolta, in beci se coace vinul. Pff (am devenit fan al acestei interjectii)... Melodia de acum imi aduce aminte de "Pianistul". "Agonie si extaz" e o carte prea buna pentru a incerca sa vezi filmul! Dar am amanat Florenta din motive care vor iesi la iveala. Norii astia grei invita la ploaie. Dar nu picura nimic. Banii sunt putini, dar ce e mult strica. Putini pentru un cap de vise. Aproape ca am realizat ce mi-am propus in acest an, cu un minus, dar si un plus. Per total, ies pe 0. ;))
Si, in final, "j'aime la France!".

duminică, 23 octombrie 2011

De ce muncim?


Eram mici. Incepea sa prinda contur o noua jucarie: calculatorul. Am facut si desfacut circuite alaturi de tata, am stat la coada la internet - cafe, am facut prima adresa de e-mail, am invatat incet-incet programare, am devenit it-isti cu diploma.

Coca Cola... ce gust! Adoram izul acela caramelizat, dar si afisele pe care le regaseam prin toate magazinele si localurile. Ne-au venit idei si tare ne-ar fi placut sa fie scrise in istoria produsului. Am desenat pe pereti numele acesta, am facut facultate, am facut primul proiect de artwork, am ajuns oameni de marketing.

Nu am sa dau mai multe exemple, nu-i nevoie. La ceea ce vreau sa ajung este ca ne-am dorit ceva, in concordanta cu timpurile pe care le-am traversat si am ajuns, din fericire (drept rasplata pentru tocitul coatelor si sprijinul parintilor, pentru prestigiul si recunoasterea in fata colegilor, prietenilor, rudelor), sa facem acele lucruri. Dar... Ce compromis am facut sa jucam un rol mare? Cat de adevarate sunt lucrurile pe care le aducem in fata oamenilor, pentru a-i convinge sa cumpere ceva ce si noi consumam cu indoiala? Cati nervi se consuma in tastatura cu ajutorul careia facem un program pentru o banca la care platim dobanda cat jumatate din imprumut? Ce gust mai are mancarea pe care o mancam dupa ce am aderat la UE si am facut festinul devenirii unei piete de desfacere?

Am ajuns sa facem ceea ce ne-am fi dorit de cand eram copii si visam sa devenim... Dar acum simtim un gust amar. Un gust amar al faptului ca muncim sa ne asiguram o viata decenta, dar calcam peste noi. Meseriile astea in a caror denumire ne impleticim dau omului impresia unei vieti frumoase. Sa se creada implinit si sa ii implineasca pe altii. Unii mor de foame, altii stau la soare.

Si, chiar si asa, incotro altundeva?

vineri, 14 octombrie 2011

Tatal meu


Nu de mult am mai ciocnit un pahar de vin de tara in cinstea tatalui meu. Vinul bun, de la bunicul din Oltenia, rosu si vechi. Tatal meu - acelasi vesel, mereu pregatit sa faca haz de necaz si sa bata palma la glumele mele, ca si cand am fi niste complici. Un zambaret si jumatate.

Cu o noapte inainte sa ma nasc, m-a visat exact asa cum sunt acum: o fetita bruneta si ondulata, cu ochi negri si mari. Mami nici nu vroia sa auda ca o sa mai aiba inca o fata, dar tati isi radea in fericire.

Ii mostenesc rasul si tacerea din unele momente. Cand eram mai mica si nu stiam cum sa rezolv o problema din tema, apelam la el. Pe la ora 1 seara, cand se intorcea de la schimbul doi, ma trezea si imi spunea rezultatul. Stia bine si chimie, dar eu nu am priceput-o niciodata. Sa nu mai zic ca ma batea mereu la cunostinte de istorie si geografie.Tot pe la 1 noaptea ne trezea pentru o felie de pepene. Inca e omul care goleste vistieria si aduna recolta.

Daca ar fi sa il asociez cu ceva, as face-o cu cartile vechi din pod de stiinte reale sau cu avioanele. Da, vroia sa se faca pilot, dar vremurile erau altele. Si ar mai fi politica si cartile lui Pavel Corut pentru care il luam adeseori la rost.

Ce am invatat de la el? Sa iubesc padurea si sa o admir in tacere, sa urc un deal lung cu greutate in spate fara sa ma vait, sa fac si treburi care nu mi se potrivesc, dar necesare, sa nu plec capul si sa nu ma consider inferioara cuiva. Am mai invatat sa bat cuie, sa fac betoane, sa plantez pomi, ce inseamna post negru si sa duci lumanarea aprinsa acasa in Noaptea de Inviere, cum sa ma scald in apa de rau si cum sa recunosc plantele medicinale si ciupercile comestibile. Lucruri marunte, care te cresc mare si descurcaret in viata.

A venit saracutul pana in panzele albe dupa fetele lui. Ani buni. Cea mai mare mandrie suntem noi, cel mai mare respect este pentru familie. Nu e om bisericos, dar intelege credinta asa cum mi-a transmis-o si mie: cumpatata si pentru sine.

Cand ma gandesc la el, vad un zambet... un zambet de copil de tarani. Si vad niste ochi ageri, mici si sfredelitori. Felul in care o tine pe mama mea de brat, o mare iubire pentru noi tinuta pentru sine, il fac si mai bun in ochii mei. Un bun parinte.

joi, 6 octombrie 2011

A devenit


Obisnuia sa puna pe umeri un rucsac si in picioare adidasi comozi, o pereche de blugi stransi si un tricou larg sau un pulover oricare, mai vechi, mai nou, cu scame sau tocit - amintire de la mama sau cumparat din bani stransi. Stari, bani in portofel. Depinde. Bijuterii nu, machiaj nu, tocuri nu. Arareori o fustita, in caz de forta majora. Ii placea sa ii fie cald si sa poata sa hoinareasca in voie pe strazi. Dar era pastelata, chiar socanta uneori. Un sirag de saluri colorate si de nazbatii. In rest, ochii spuneau totul: jucausi, tristi, rotunzi.

Dar s-au slefuit toate alaturi de sufletul ei. Iese pe usa, inca zglobie. Cine? Rosu pe buze si pe unghii, piele alba si moale. Putin voal: o rochita. O floricica in piept, parul strans in agrafe, o curelusa stransa pe talie, iar pe dedesubt putina dantela. Sa suceasca mintile... involuntar. Si el poate nu stie ca ea a devenit cocheta mai apoi sau chiar cu el. S-au format impreuna: ea cu el, ea cu un alt el, el cu ea si poate alta ea. A adapatat-o la viata citadina, l-a adaptat la viata din flori. Au devenit impreuna: ea mai buna, el mai bun. Si acum el isi infiripa mainile in buclele ei negre si isi aduce aminte de anii care s-au scurs. O fetiscana cu toata sarea si piperul asezate in zambetul ei alb. O adulmeca cu privirea si cu narile si asteapta sa-i sarute gatul cu pielea proaspata, arcuit sub mangaierea sa.

In alta zi, matasea strampului colorat acopera carnea frageda, la inceput de maturitate. Oarecum. :) Apar val vartej fustita cu volane, salul rosu, alb in partea de sus sa se vada ca pielea s-a caramelizat la soare. Cerceii lungi, suvitele alandala, balerinii asortati. O carte in geanta, care ii leagana visele. Privirea usor incruntata si pasul rapid, ferm. Parfumul... ohh... parfumul. Dar ea miroase a flori, a ceai de ierburi de munte.

Ii place acum sa priveasca in vitrine si sa isi imagineze cum i-ar sta. Cum i-ar dansa. Cum s-ar dezveli.

Cand au trecut anii care au transformat copilul in cea de acum? Cum sa-i spunem? Femeie? Da, i-ar placea.

luni, 19 septembrie 2011

Bun venit... toamna


Daca asa incepe fericirea, as mai vrea. Si as mai vrea sa inceapa toamna de zeci de ori.

Mi-au crescut trandafiri in obraji. Ca florile din parul brunetelor ce au dansat flamenco. M-am intovarasit cu Sofia, o micuta cu 5 dinti si cu cordeluta roz. Am dansat in gand un tango si mi-am involburat mii de atomi din sufletul meu in volanele ce se rasuceau peste sunetul de castaniete.

Am trecut apoi pe la oamenii chitarilor si ai muntilor. Am lasat o dara de lacrimi pentru camasa de noapte a Mirunei lui Mircea Vintila. Si am plecat incet, sa nu ma stie nimeni.

Iar dupa rosu aprins, a urmat alb. Un vis cu aripi, un vis in care o piata a fost acoperita de fulgi ce au zburat din tolbe de acrobati. Toamna aceasta a venit cu covor de puf alb, inalt de-o schioapa. M-am oprit in loc, am ridicat degetul de pe buton. Cineva ma privea. Am zambit reciproc, minunati de acel moment. Lumea aduna in pumni manunchiuri. Toti se jucau. O mare de oameni pestrita, s-a trasnformat deodata intr-o lume de basm, intr-o lume in care nimeni nu mai era urat la trup sau la suflet. Oamenii radeau si se bateau cu perne dezghiosate deja, aruncate de pe pamant si din cer. Mi-am luat suveniruri in par, in pumni si in gand si am plecat alta.

In drum spre casa, au inceput sa rasara artificii dintre blocuri. Un tip mergea strengareste pe linia de tramvai. Parca juca in propriul film. M-a amuzat.

Si uite asa, cineva a gasit de cuviinta sa imi arunce de la inaltime un strop de bucurie si unul de curaj. Curaj sa spun ca voi pastra mereu in mine un om cu pasi de urias si ochi de copil, ca ii voi dedica fiecare reusita, dar curaj sa continui in bataia vantului o viata daruita, ca o frunza de toamna.

Fac o repetitie, dar si anotimpurile se repeta. Nimic nu poate fi mai potrivit decat "Alegria" http://www.youtube.com/watch?v=fllDB3FK7pI

duminică, 18 septembrie 2011

Ramas bun... vara

Mi-am luat meditatiile in parc. Cu gentuta in poala, chinuindu-ma sa scriu toate literele, am facut numeroase greseli si nu am putut sa alung gandurile. Literele nu mai vin asa, de la sine. Le tot chem si se poticnesc. Neastamparul ma face sa pun tot felul de intrebari si, totusi, mi se face somn.

Plec apoi sa vad Bucurestiul in sarbatoare, in apus si repetitiv. Plin orasul acesta, si parca gol. Dar traieste. Si am ajuns sa tinem pasul impreuna: oameni si locuri... Nu mai tin pasul cu mine.

Se aude "Balada carelor", iar mie imi zboara gandul la chitara mea din coltul camerei. Si la vara.

Ar trebui sa curga frunzele "Toamnei" si o sa-i dau locul cuvenit dupa ce am sa ma satur sa ma pierd in "nebunul de alb."

Ma fac si mai mica pe strazi, prin multime multa. Si ma gandesc la "Jeux d'enfants". Exista? Ma pierd de lume si sper sa-l aud pe Baniciu, dar ascult din intamplare un cantec despre Vama.

Ora 20 vine cu intunecimi de cateva farame de zile si simt cum mi se sfarsesc orele. Un vanticel sufla in esarfa, dar e cald. E cald in Bucuresti. Si doar atat.

Imi dau orele, in gand, tie... vara. Vioaie, mereu curioasa, perpelita doar pana la jumatate. Mult iubita, ambitioasa, egoista, mereu dand un pas inapoi.

luni, 5 septembrie 2011

Rugaciune, patriotism si mizerie


Am participat saptamana trecuta la un eveniment dedicat limbii romane. Zice-se, pentru ca tinerii de acolo nu prea stiau cum sa manance untul cu painea ce li se puneau in fata. Spre surprinderea mea, mi-a placut un individ, "Norzeatic" pentru ceea ce puteti asculta aici: http://www.youtube.com/watch?v=Kg25Iq9NscY

In paralel cu muzica, versurile si comportamentele pe care le digeram la eveniment (si aici nu mai adaug nimic; individul acela acopera destul de bine "neajunsurile" societatii nostre), imi aduceam aminte de frumoasele scrieri ale lui Vlahuta despre locurile acestea pe care s-au intemeiat Romaniile. Vorbea Vlahuta despre ceva ce nu mai avem sau avem, dar arareori si din loc in loc. Vorbea despre iubirea tarii asteia "oropsite", despre lupta pentru pamantul de sub picioare, despre sudoarea siroind de pe frunti, despre demnitatea romanului si plecarea capului in fata Lui Dumnezeu. Ne spune frumos, printre bogatii de cuvinte ce descriu formele pamantului, apelor, padurilor ca omul era candva patriot si credincios. Iar eu ma intreb unde mai gasim aceste doua lucruri in acest moment.

Sunt unele zile cand orice in jur pare mizerabil. E o mizerie micro, a fiecaruia dintre noi, si una macro, a lumii. Aceasta din urma e inspaimantatoare si de-a pururi. A fost desfrau, s-a gresit, s-a calcat stramb, au fost calici si superficiali, au fost cruzimi. Dintotdeauna. Fiecare veac cu pacatul sau. Si de fiecare data, cu cat inaintam cu toate ale lumii (tehnologii, inteligenta, cultura, civilizatie etc.), unii ajung sa se intrebe: "cat ne mai rabda Pamantul?". Fiecare generatie cu "intrebatorii" ei.

Cu cat repsect pleca omul la biserica, cum isi inchina umerii si fruntea seara de seara si se ruga pentru binele tarisoarei lui. Acum se inghesuie lumea pe la moaste, se calca in picioare, se ridica biserici - locuri de negot si de umflat buzunare.

Cu cata ravna, barbatie, inflacarare lupta romanul pentru bucatica lui de viata. Si pleca cu mainile goale, cu unealta de lucrat pamantul si se supunea unui Mihai Viteazul, unui Stefan cel Mare. Acum isi cumpara masini, dau din coate, se fura unii pe altii sau lucreaza in internationale si uita ca au familii.

Cuvantul "a imbarbata" pierde din sens pentru ca si cuvantul "barbat" pierde din sens. Patrie, glie... aproape ca nici nu mai exista. La scoala se invata "religie", nu cum sa te impartasesti si sa te rogi in linistea ta Lui Dumnezeu.

Si asa castigam ceva nou, mereu nou (pentru ca suntem ahtiati de nou), dar pierdem ceva "vechi".

Si melodia: http://www.youtube.com/watch?v=9Ex0MQt86Zo&feature=related

sâmbătă, 27 august 2011

Nunta varului meu


Da, dragii mei, mi s-a insurat frumusete de var. Inalt baiat, brunet, bine facut. L-a luat sibianca la o invartita si ametit a fost. Eeiii... eu glumesc acum. Sa le fie intr-un ceas bun, ca de iubit se iubesc si tare imi sunt dragi, si ei, si fetita lor!

Dar eu vreau sa va spun peripetiile, ca nunta fara nabadai nu exista.

Pornim noi la drum: eu si sora mea, ca doua margarete. Ne intalnim cu rubedeniile mirelui, unele indoliate de curand, gablontate si d&g-ite de la manelism putere ca dehh, romanul asta nu prea stie ce-i ala bun gust. Luam maxi-taxiul pus la dispozitie si pornim catre Sibiu. Drum lung. Mergem ce mergem si vedem noi ca soferul nostru o ia cam incet pe DN-eu. Ne zicem ca o fi mai prudent el asa si ne vedem de ale nostre. Zice-se, ca "agoniile si extazul" nu prea merg cu PRO FM-ul, cu limbajul becalian al unui unchi plin de perle verbale si cu glumele deochiate ale versatilor din spate. Las cartea deoparte si incep eu sa "miros" ceva. Jumatatile de ora pazite ca butelia se tot scurg, iar soferul nostru merge cam cu mortul. Ne ardea sa prindem slujba in biserica, iar nenea nu stia ce-i nici acceleratia, nici depasirea. Am tacut ce am tacut, dar la un moment dat nu m-am mai putut abtine (doar am avut de la cine invata) si am inceput sa "intep" din spate cu glumite piperate, poate s-o simti omul. Propun sa ne tracteze doua motociclete care au trecut repejor pe langa noi sau poate sa pedalam, doar -doar om ajunge si noi la timp. Ii promit o statuie pentru prima depasire si ma inchin in gand cand isi ia inima in dinti si volanul de coarne si indeplineste acest lucru, pe la kilometrul 100. Totalul: 3 depasiri in 180 km. Faceti si voi un calcul de cacaiala. Eu dadeam in clocot ca o oala pe aragaz, iar omul neiesit din areal nici macar nu stia Sibiul. Noroc tot cu noi, sustinatoarele din galerie. Nu mai zic ca, la o frana mai brusca, o domnita din spate incepuse sa faca gura ca ii sta inima, saracuta, din cauza franelor bruste ale soferului pentru ca ii moare copilul. Ce-i drept, la singura frana, mama-sa o luase la sanatoasa de pe locul pe care il ocupa, dar cum poti crede in numele drobului de sare ca o sa facem accident cand noi harcaim cu 70 la ora?

Ajungem deci si intram in biserica: eu cu blugi si tricoul meu pe care scrie "I shoot people", altii in pantaloni scurti, maiou si slapi, care de care mai gatiti. Ma gandeam ca poate ma ia preotul de o aripa si ma scoate frumusel afara pentru "blasfemia" inscriptionata rosu pe negru.

Dupa o slujba frumoasa, in care toata atentia s-a mutat de la miri la aparitia noastra ingenua, fugi repejor in masina, da textila jos, pune alta textila, arunca cu blugi, sutiene, ciorapi, adidasi, prinde floarea si breteaua, pune bijuteria si uite asa iesim noi ca doua divine din masina si mergem sa ne pozam cu mirii in Piata Mica.

Restul a venit de la sine: am mancat in vreo 7 randuri (nenicaaaa, nu am mancat atat in viata mea!), am baut vreo 3 l de... apa, am jucat toata seara, am facut furori si cuceriri. Acum ma uit la saracul meu picior luat la rost de tocul subtire ca un dinte de grebla al unei domnisoare la vreo 70 de kg care a gasit de cuviinta sa topaie direct pe mine.

Si unde mai pui ca, dupa toate astea, in nebunia din masina, m-am intors fara tricou acasa. Ei, nu doar cu lenjeria pe mine, ci cu rochie si cu blugi. Merge si asa!

Una peste alta, a fost o nunta pe cinste. Saracul sofer, la cate i-am pus pe oase, cred ca ma viseaza si acum. Dar noi trebuie si ne face placere sa revenim la viorile si chitarile noastre.

http://www.youtube.com/watch?v=sstr3gkCuto&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=sJXXxIj2EXo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=sojqJsVtFMo&feature=related

marți, 23 august 2011

Casa si acasa


Cand devii un calator cu chirie pierzi pe "acasa" in amintiri. Cam asa ma gasesc de cand am adunat vreo 9-10 adrese in portofel. Ani in plus, etaje mai sus.

"Cel mai acasa" se gaseste la adresa din buletin. O adresa cu alee de piatra, marginita de trandafiri, carciumarese, zambile, ghiocei, barba imparatului, ochiul boului, flori de piatra, nemtisori, zorele si nu mai spun ca ma insir prea tare. O casa mare, primitoate, trudita mai bine de 20 de ani, cu balcon roscatiu de lemn, bolta de vita, cu holda la dreapta si imprejmuita cu gard de lemn. Seara te adulmeca parfumul de cimbru si mirosul florilor. Daca mirosi mainile mamei, tot a cimbru iti adie pe la nas. A gatit iar ciorbita buna!

O gradina mare inconjoara curtea si acolo se fac fructe si fan plin de flori. Acolo am copilarit si pe drumul plin de pietre. Dar gradinile sunt moi. Si viata la munte e asa curata si vioaie!

"Acasa" din buletin ma asteapta un tata incaruntit si o mama arsa de soare. Tati cu un ras sonor, mami cu un zambet rotunjor. Intru pe poarta: are un sunet pe care il pot reproduce in minte oricand. Catelusa incepe sa latre. Apoi rasuna vocile parintilor. Si imi bag nasul in flori, ma asez cu picioarele incinse pe scara rece si beau o cana cu apa de la fantana.

Acasa e locul acela asezat pe tarana de munte, unde zilele sunt blande, linistite.

Cineva drag a sarutat pamantul cand a plecat in lume si i-a promis ca se va intoarce la el. Eu mi-am promis sa plec la Bucuresti. Poate mai departe. M-a primit aspru, dar ne-am completat. Totusi, unde e "acasa" aici? Cateodata te trezesti dimineata si te intrebi carui loc apartii, carui scop. Esti intr-o casa straina pe care o locuiesti pe jumatate. Ca un om fara tara. Ai vrea sa te cuibaresti in locul tau si numai al tau. Sa stii ca e la tine. Ca cineva te primeste ca intr-o imbratisare calda careia ii apartii. 

Si cu cat trece timpul, de fapt nu stii daca mai exista acasa. Esti al tuturor, esti al nimanui. 

marți, 16 august 2011

Profesorul agricultor

Ne-am astepta sa gasim oameni "invatati" in biblioteci, in academii, universitati, ministere, institute s.a., dar nu prea ne-am astepta sa dam de astfel de oameni in piata, locul de unde ne cumparam zarzavaturi si legume.

Am trecut zilele trecute pe langa un domn fluierand, pazindu-si rosiile de gradina si sacii cu graunte, langa piata. Avea o palarie de "nene" pe cap si privea trecatorii. Statea la umbra nepasator, dar cu un aer smecher. La intoarcere, am cumparat 1 kg de rosii si a mai pus omul vreo 2 rosii peste masura, sa fie.

Ne-a spus:

"-Se uita omul uimit la mine ca trage cantarul inspre el si eu mai adaug doua rosii. Ma intreaba de ce. Eu zic sa fie acolo, ca de unde dai, Dumnezeu iti da."

Ma uitam la ochii dumnealui albastri, la dantura ingrijita. Imi ziceam ca a fost om frumos la tineretea inca statornica in privirile azurii, iar dantura aceea ma facea sa ma intreb ce e cu acest om. Ghicindu-mi, parca, intrebarile din priviri, a spus:

"-Da, doamna, sunt profesor. Dar eu nu am facut avere cu condeiul. Ce sa fac cu 9 milioane? Am 3 luni pe an concediu. Stiti ce fac, doamna? Iau copii de pe la noi, nu din aia saraci; ma duc la ai mai bogati asa si le spun sa imi lase copiii pe maini 3 luni, in vacanta, sa invete ce e munca. Le spun cat e ziua de munca si le dau banii lor, nu copiilor."

Lectia asta scurta, facuta in cateva vorbe, s-a incheiat cam asa:

"-Uitati-va la mainile astea. Ce, astea sunt maini de profesor? (Mainile ii erau brazdate, aspre, si totusi ingrijite. Maini mari, de om ce munceste pamantul.) Sunt de taran, doamna! Daca ar face toti ca mine, ce bine ar fi!"

Am plecat zambind.

miercuri, 20 iulie 2011

Despre bucuria de a trai si Zorba


"Casa ti se pare goala si totusi are de toate; de atat de putine lucruri are nevoie omul adevarat." Asa spune in Zorba Grecul. Si e...

Nu vreau sa credeti ca nu sunt tanara. Ba sunt! Imi place viata, sa fac hop-top printre situatii, sa ma amagesc si sa ma trag in piept ca pe o tigara aromata. Nu fumez. Imi place sa ma impac, sa trag cu ochiul la un barbat care mie imi pare "adevarat", sa beau o bere si sa ma ametesc spunand, spre deliciul lui, vrute si nevrute.

Ador cochetaria pe care ma chinui sa mi-o insusesc si clipele de dulce amar, cand plang, dar sper. As pleca in lume, oriunde, sa nu fac nimic. Periculos cuvant. Sa nu fac nimic din obligatie, ci sa merg pe strazi, sa fac cu ochiul, sa zambesc. Seara sa ma imbratisez si sa ma rasfir printre degetele unui "el" intamplator. Sa ma umplu de praf si de povesti, iar la final de zi sa ma rasfat cu un dus si cu asternuturi moi, albe.

Am plecat pana in Timisoara, am stat in maini, am dormit in masina, am cazut din autobuz, am intrat sub o masina, am ramas falita, m-am ascuns de ropot de cai, mi-am brodat initialele pe un patrat de panza, m-am dus la Neptun, am asteptat in aeroport, am platit biletele de tren de drag, de nestire, de iubire. Doar pe scurt. Viata inseamna sa incerci, sa faci, sa degusti, sa ai placeri, dar sa stii ce conteaza. Sa ai un pic de drac si un pic de inger in vine. Si sa stii cand e mai bine sa fii unul din ei.

Mi-e dor sa dansez. Nu cum o face Zorba: el e unic. Sa dansez pe nisip, iar el sa priveasca. Sa dansez pe covor, iar el sa priveasca. Sa dansez in mainile lui, iar el sa simta. Maini cu degete lungi, albe, subtiri. Sa cant!

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM

luni, 11 iulie 2011


Am sa va spun o povestioara scurta.

"Ne-am intalnit, dar nu ne-am cunoscut. Ne-am reintalnit. Ai pus ochii pe mine. Eu imi ziceam: "agasant si plictisitor". Tanar fruct de-abia intrat in parguire: eu. Te tineai scai de mine. Eu nu stiam cum sa scap de tine. Am inceput sa ne trimitem e-mail-uri. Generatia "calculator".

Odata m-am enervat ca imi scrii numai despre carti si muzica. Am propus sa schimbam subiectul. L-ai schimbat. Ti-am spus ca nu poate fi mai mult intre noi, mi-ai propus sa iesim. Mi-era frica si tremuram la gandul ca m-ai putea saruta. Nu m-ai sarutat. Veneai in fuga la mine si ieseam pe malul lacului. M-ai sarutat. Uitasem cum era sa constientizez alte buze decat ale mele. Mi s-au aprins calcaiele. Am fost nebuni. Am baut primul cocktail cu alcool. Trebuia sa merg la un concert. Ne-am despartit.

Planuiam o iesire. Am lasat-o balta pe o prietena. S-a suparat pe mine. M-am impacat cu tine.

Am invatat sa ascult si alte note, sa citesc si alte randuri. Am reinvatat curiozitatea, sa glumesc, sa ma iau singura peste picior. Am concurat pe aceeasi pista. Am iesit amandoi castigatori. Am coborat multe pante, am suit putine dealuri, ne-a nins in plina luna iunie.

Ti-am adorat fiecare parfum de pe gat si bocancii invechiti, camera plina pana la extaz de coperti. Iti mangaiam parul: ma umpleam de vise. Iubesc Parisul fara sa-l fi vazut vreodata si mai mult cuvantul "acasa". Din cuvintele tale. Am baut primele doua beri una dupa alta si m-ai sprijinit sa nu o iau pe ocolite. Am ajuns cu bine. Intr-o seara, dupa ce am stat in ploaie, m-ai luat pe umar ca pe un sac si m-ai carat pana in strada, cu vecinii la apel. Am ras.

Ai vorbit mai mult decat mine. Am tacut. Ma intrebai "de ce?". Nu spuneam nimic. Pastram fiecare farama pentru acum.

Am inca fiori cand ne intalnim. Iti dai seama? Imi bate inima ca si cand ar vrea sa vina la tine.

Te-am necajit in multe dati. Imi pare rau. M-ai intrebat de ce te iubesc. Pentru toate acestea si cate nu incap aici.

Ti-am vazut ochii umezi. A durut. Asa a fost sa fie. Ne-am despartit din nou."

Si cam asa se incheie povestioara.

Sa nu uit melodia pe care am furat-o de la sora mea. Mi s-a parut ca se potriveste.
Anne Murray - You needed me https://www.youtube.com/watch?v=mhZQaRdR5WA&feature=player_embedded

PS: Pentru ca a fost concert Bon Jovi duminica si am fooost, in ton cu siragul de simple amintiri de mai sus si pentru ca e melodia de la care am inceput sa ascult "de ei" - Thank you for loving me http://www.youtube.com/watch?v=ESOVrc4K3CQ

Noapte buna!

sâmbătă, 9 iulie 2011

Despre fotografie (1)


Cu ceva vreme in urma, cineva mi-a cerut sa raspund unor intrebari despre fotografie, pentru un blog personal. De atunci, desi nu a trecut prea mult, parerile au mai prins contur, s-au mai schimbat.

Aveam un prieten pasionat de fotografie, prin primul an de facultate. Intr-o seara a scos dintr-un plic niste fotografii proaspat facute de el, in New York. Atunci a fost un fel de decizie: mie imi place fotografia. Absurd si copilaros. Inceputurile practice au fost prin 2006, iar mai temeinic si cu mai mult drag am inceput sa fotografiez pe la sfarsitul anului 2008.

De mica, insa, pictam (corect si ingrijit, chiar frumos), cantam cu vocea si la chitara, scriam. Inca mai scriu si chiar cred ca toate acestea contribuie una la dezvoltarea celeilalte. Trebuie insa, exercitiu mult pentru a ajunge sa te ridici. Si trebuie incercat din toate cate putin, pana ajungi sa gasesti ce ti se potriveste. Eu, insa, nu ma rezum sa fac ceea ce ma atrage cel mai mult. Mi-am facut un obicei, pe care il aplic si in pasiunile mele, sa gasesc ceea ce ma avantajeaza intr-o activitate si sa culeg invataturi, chiar daca reactia mea este ostila la inceput. Am procedat la fel si cu muzica: la un moment dat, ascultam numai un gen de muzica. Cu timpul, am ajuns sa diger, sa degust si sa inteleg atat de multe stiluri, incat nu mai pot concepe perioada de acum cativa ani. Cred ca asta inseamna educare. A gusturilor, culturala, a vietii.

Daca privesc in urma, pot spune ca am avut experiente felurite. Am si uitat cate lucruri am facut. La inceput, mi-am legat intamplarile de scris, dupa care de fotografiat. Acum, le exersez pe ambele si cred ca o viata voi face asta.

Se scriu multe carti despre acest subiect. Ma regasesc in ele, invat din ele, imi constientizez etapele. Dar mai sunt si carti altfel decat cele despre fotografie, cele din care afli povesti de viata, in care cunosti istorii, exista articole bibliografice si muzica buna, filme cu subiecte la care nu te-ai fi gandit, picturi cu atat de multe idei in spate. Exista surse multe pentru a ne forma ideea despre noi, fotografia noastra, viata noastra.

Daca ar fi sa ma iau dupa tot ceea ce am citit pana acum, imi pot da seama ca am o conduita buna, ca am un mers normal si promitator. Dar nu cred ca suntem toti la fel sau ca exista "formule" pentru a face ceva ce-ti place si care te arata pe tine asa cum esti. Caci da, ceea ce creezi, esti tu. Si, totusi, nu fac numai asta. Reusesc sa ma detasez de fotografie uneori, sa imi traiesc viata, sa imi multumesc prietenii, sa acord atentie si altor laturi din mine. Inainte de toate, pentru mine, este omul. Eu sa fiu om, ceilalti sa fie oameni. 

luni, 4 iulie 2011

Scrisori


Scormoneam prin ziua de azi si ma gandeam la scrisori. De curand am scris una si mi-am urmarit scrisul, asa cum o faceam cand eram eleva, studenta. Dezordonat, inghesuit, cu bucle si rotunjimi, pe alocuri cu urcus de stanci. Colegii se plangeau ca scriu prea mic cand le dadeam caietele, sa copieze temele.

Intr-o zi m-am surprins ezitand la scrierea unei litere. Nu-mi mai aluneca pixul. Nu mai stiam sa fac litera? Mi-am adus aminte. Uff... eram scapata de o rusine. Rusinea fata de mine.

Ieri, o mama imi spunea ca nu ii place sa vorbeasca la telefon si pe messenger. Nu simte "asa". Ma alatur. Nu zic ca nu am avut si eu perioada mea, dar am depasit momentul. Cu prietenii mei, vorbesc fugitiv la telefon: "hai ca ne vedem in oras" si se scurg orele palavragind despre "de toate". Saptamana trecuta am stat ca pensionara pe banca, in fata la Atheneu si am inghetat povestind cuvinte.

Da... sunt amintiri si cu scrisorile. Primului meu prieten ii scriam de zicea omul ca statea cu dictionarul langa sa priceapa ce ii spun eu acolo. Dar incurajarea scrisului (nu numai a scrisorilor) a venit de la un prieten pe care chiar l-am determinat sa puna mana pe pix si sa insire pe o foaie de matematica niste hieroglife primite de ziua mea. Mi-a recunoscut meritul, mai ales ca il surprindea si pe el rezultatul. El imi spunea mereu: "mai scrie-mi!", asa ca imi puneam sufletul sa vorbeasca si mai legam desene de litere, pe foi aranjate si parfumate. Acum, fac si eu ca Danut cu bucle, din Medeleni: "ce proasta am fost ca nu am pastrat niste copii ale acelor scrisori!". Ce-i drept, am niste ciorne, dar doar atat? Le pastram in "cutia mea cu amintiri", unde am strans maruntisuri si de care mama mea se impiedica mereu cand facea curatenie. O tineam dupa canapeaua din sufragerie. Si cate vise au zburat de acolo, cate sperante, cat parfum de crini - "daca"-ul in engleza, ce zburda in aer cand deschideam sticluta.

Cu scrisorile a pierit si valoarea cuvintelor. Oamenii promit usor.

Si am mai scormonit prin ceea ce imi placea si am dat peste albumul cu melodiile din coloana sonora a filmului "August Rush". Si daca nu ati vazut filmul, v-as spune sa o faceti, de dragul povestii muzicii, "altfel". Mai sensibil.

Iata si 2 melodii: "Main title" - http://www.youtube.com/watch?v=blMMJG-fzxs si "Something inside" - http://www.youtube.com/watch?v=rcsZ671maPQ&feature=related

vineri, 24 iunie 2011

Cea mai frumoasa parte din mine


Avem cu totii o parte frumoasa. De la normal la nebun, de la mediocru la intelectual, de la rrom la roman, de la mine pan' la tine.

Este cineva care ne ajuta sa o facem si mai frumoasa? Este un el, o ea, care sa ne ridice parul pe noi printr-un gand, printr-o mangaiere, printr-un cuvant? Este o melodie care sa exprime toate cate gandim alaturi de viata?

Cea mai frumoasa parte din mine se modeleaza inca. Exista oameni minunati, care n-au habar ce rost au in viata noastra, pentru care am scos la iveala tot soarele din noi, toate florile de iasomie. Chiar daca gresesc. Si exista dorinta, straina de altii, de a fi cat mai frumosi in interior, de a lasa rautatile pe seama altora. Eehh... "multi nu vor intelege, putini vor pricepe". Poate ca mai trebuie cel putin 30 de ani sa mi se dea dreptate.

Exista oameni langa care suntem noi insine, cu care totul vine de la sine. Acestia sunt prietenii. Exista oameni cu care calculam, ne temem, dam si cerem, ne suparam, avem gelozii, iscam tensiuni, avem pasiuni, momente de liniste si de apropiere. Acestea sunt fiintele iubite, fata de care nu vine intotdeauna totul de la sine. De ce? Cred ca e o eroare a vremurilor... dintotdeauna. Daca totul ar fi chiar asa cursiv, ar fi doar amici, poate. Fata de toti, insa, vrem sa ne aratam partea cea mai buna, uneori sincera, alteori nu.

Chiar si fata de straini vrem sa fim buni. Cuvantul a degenerat in "cool", "ok", dar eu zic ca la baza este altceva pe langa mandrie, dorinta de a fi apreciati. Nu fac caz, nu ma laud, dar imi iese destul de des in cale ocazia de a face bine. Asa se intampla. Ma gandesc ca face parte din menirea noastra, a oamenilor, sa ni se iveasca in cale ceva in mod constant.

A fost din nou seara de Sanziene la Mina Minovici. Atmosfera feerica. Trebuia sa imi visez alesul in noaptea aceasta, dar eu l-am visat pe Florin Piersic Junior. De unde nu stiu, dar se pune? :-)

Oare de ce barbatilor le e rusine sa ofere acum o floare? Am observat un gest al unui tip care i-a oferit in treacat o "sanziana" prietenei, trecand pe langa ea, fara priviri in ochi. A mers inainte, dupa care s-a intors sa ii vada zambetul. A ocolit, insa, reactia de moment. Inainte era natural sa fii romantic, acum e o rusine. Rusine sunt si manierele. Rusine este sa curtezi o femeie si sa nu fi tu macho care este curtat de "n" exemplare cu fusta. Si ma uitam asa, la dl. Mironov, cum isi conducea sotia, cum o tinea de spate, cum o ocrotea, cum o lasa un pas in fata cand trecea prin multime. Eeii... unde sunt vremurile acelea ale cochetariei?

Am reintalnit pe cineva din Republica Moldova si tocmai spusesem ce dor imi e de graiul acela. Zau ca nu inteleg pe bucurestenii cu ura pentru provincie sau pentru moldoveni. Am ascultat reactii foarte urate care m-au mahnit. Nu-i loc de romani prin capitala, ce sa-i faci?

Dar hai sa ascultam piesele care m-au inspirat sa scriu despre acest lucru.
Alexandrina Hristov - "Cea mai frumoasa parte" http://www.youtube.com/watch?v=vp-9axzmJZg&feature=related si "Maria"
http://www.youtube.com/watch?v=AFYW2ZTJVqM

miercuri, 15 iunie 2011

Subiecte incomode


In personal dai peste tot felul de oameni, de la cei simpli, la cei... complicati. Navetisti, intelectuali anonimi, studenti, batranei cu dor de munte sau de liniste, oameni care se duc in vizite la rude sau prieteni, prost sau bine crescuti si lista continua.

Intr-o dimineata, vecine in "pensionar" imi erau doua doamne plecate in vizita la rude (sa zicem), care discutau despre casnicie si relatiile tinerilor de acum si aud o replica din partea uneia, care m-a pus pe ganduri:

"-Tinerii din ziua de azi stau prea mult sa se cunoasca si dupa cativa ani isi dau seama ca nu se potrivesc. Ce le trebuie atatia ani? Pe vremea mea..." Replica e putin slefuita, limbajul era mai din topor. Prima data am avut o atitudine respingatoare fata de acea femeie, pentru ca era asa, prea "barbata" in exprimare, dar ideea aceea nu era departe de ceea ce gandeam eu.

Da, inainte femeile erau luate de fragede de la parinti si se trezeau intr-o casnicie unde deveneau casnice, mame si sotii. Certuri, educatie precara, chiar batai, nepregatire pentru viata. Da, erau aspecte negative, care se puteau sau nu intampla. Casnicia, insa, era sfanta, sau altfel spus, bine inradacinata. Ce se facea nu prea se mai desfacea, oamenii se bagau in hora si jucau, cum zice o vorba romaneasca. Vorbesc despre parintii nostri. Da, au facut si ei parte din acea generatie.

Si am rezultat noi, generatia "civilizata" care, cu atata educatie / intelectualitate si atatea studii, sfaturi si articole, retete de urmat de prin toate cotloanele virtuale, avem nevoie de pregatire indelungata, de ani de cunoastere, de ani in care sa ne testam compatibilitatea cu cel de langa. Ajungem ca dupa 7-8 ani sa ne despartim pentru ca e mai simplu asa si pentru ca "cel de langa" nu era cea mai buna alegere. Si o luam sau nu de la capat, cu depresii, frustrari, sechele si "lectii" invatate. La ce bun? Sa ne dam seama ca oricum cineva nu se va mula perfect cu personalitatea noastra, lucru pe care il stim de cand mama ne striga de la joaca pentru ca trebuia sa ne ducem la somn si noi inca mai trageam de timp sa mai ramanem? Sau sa pricepem ca viata oricum nu e roza, discutii si neintelegeri oricum vom avea, compromisuri oricum vom face si de luptat tot va trebui sa luptam daca vrem sa tinem fraiele astfel incat sa ne declaram multumiti si impliniti, atunci cand vom trage linie.

In fond, suntem oameni cu nevoi primare si secundare. Pentru ca lumea asta sa continue, noi ar trebui sa nastem pui vii, cum spune o definitie a mamiferului, din biologia de-a VII-a. Dar unde nastem noi "pui de oameni", in ce conditii, daca noi am ajuns sa facem tratamente pentru a tine o sarcina, daca la tot pasul familiile se destrama, daca lumea este adepta "relatiilor moderne" si daca da, oamenii au nevoie de 7-8-9 ani in care sa se cunoasca si sa isi dea seama ca nu se potrivesc? Unde sunt scopurile, planurile, aspectele pentru care intemeiem o familie, care mai este "baza societatii" (candva, familia), cum mai dam educatie copiilor nostri si de ce lasam pe altii sa se inmulteasca mai mult decat noi - cei ce aspiram sa ne "civilizam"?

Unde e lupta aceea pentru a pastra, a reimprospata, a mentine ceva deja inceput?

Nu sunt adepta unor asumari premature, dar nici adepta a ceea ce vad ca se intampla in jur si, chiar si mai trist, se ofera drept model. Consider ca e nevoie de cunoastere, dar si de un dram mai mare de curaj pentru a porni la drum. Pentru unii o nebunie, pentru altii o corvoada, dar suntem intr-un circuit in care deja au aparut dezechilibre. Lumea se leneveste si pierde esentialul. Ar trebui sa fim rodul iubirii si ar trebui sa rodim iubire.

marți, 7 iunie 2011

Miros de fan cosit


Sunt zilele in care seara, dupa ploaie, miroase teiul de te muta cu nasul direct in floarea lor. Si mai sunt zilele cireselor pietroase, ale soarelui cald si ale inceputului de vacanta.

Saptamana trecuta, ajunsa la Pipera, m-a izbit un aer de concediu. "Revedeam" locuri, praf, parfumuri, zambete. Mi s-a facut dor de Apuseni.

Intr-adevar, orice s-ar face, gazonul tuns nu are miros de fan cosit. Si e vremea cand coasele asudate dau de zor iarba jos, mainile intorc cu furcile palele de fan, rasar porcoaie prin gradini numai bune pentru "pitilici", copiii se suie fericiti pe capite, sa le calce si se invartesc de ametesc in varful parului. Aveam oroare de inaltime, inca am, dar ca sa scap de povara caratului fanului, greblatului si trebaluielilor de pe langa cuibul acela crescand de paie, ma suiam sa visez. Te dadeai jos ametit, cu paie in san, in incaltari, cu rani pe picioare, dar cu aer racoros si inflorat prin par si cu marele premiu de a vedea la picioarele tale toata valea cu acoperisurile rosiatice. Bineinteles ca iesea cu discutii legate de cat de bine "calci capita", ca e prea burtoasa sau prea supla, ca e prea inclinata sau prea desantata. Te adapai din varf de furcoi, unde se proptea ori o sticla, ori o cana mai mare cu apa.

Dar cata munca este pana fanul ajunge in pod! Risipit, intors, strans, risipit, intors, strans si tot asa, pret de cateva zile. S-a impamantenit o vorba pe la noi, incorecta, dar cu farmecul ei: "siripit". Depinde cat de darnice sunt soarele sau norul. Lumea palavrageste prin gradini despre o singura treaba. Fetitele aduna din brazdele proaspete "coada soricelului" pentru ceaiul din iarna. Si au doua furcute, dupa marimea lor, facute de bunicul, cu care fac treaba tot pe masura lor. Din lemn. Acum, fierul si plasticul au inlocuit mesteritul uneltelor astora cu care lumea pieptana si dichisea pamantul.

La final, daca nu te alerga ploaia - spaima facatorilor de fan, a gradinilor frumoase dar, mai ales, a stomacului rumegatoarelor unde aveau sa ajunga smocuri de iarba uscata, pregateam o limonada. Tati aducea apa rece de la fantana, iar eu eram retetar cu renume in obtinerea unei limonade cu sare de lamaie si zahar excelente. Asta daca nu aveam sirop din muguri si conuri de brad pe care, in loc sa il pastram pentru tusea din iarna, il alintam in cani cu apa rece.

Ce frumos arata gradinile tunse! O pata galbuie se inalta din firul otavei ce creste molcom si mai crud. Ne luam paturica rosie, calduroasa, cu care ma acoperisem cand aveam varsat tot asa, printr-o vara calduroasa a copilariei si chitara (sau o carte) si ne asterneam cu soarele, sub pomi, la un rasfat. Dormitul in fan nu-i afacere, va spun! Inteapa unde ti-e lumea mai draga si te mananca pielea de parca ar merge furnici pe tine.

Lumea se uita interesant la mine de cand am inceput sa citesc o carte de Noica. Si-or spune ca nu am fata eu de asa ceva. De parca ar trebui! Era ieri o tinerica cu pantaloni scuuuuurti de se vedeau atarnand captuselile buzunarelor, cu casti in urechi, citind prin centrul vechi ceva. Ultima moda, coapse tinere si muschi fini. Ce mai: model de podium. Ea avea fata de cititor? Morala!?

A fost concert Goran Bregovic. Din el am retinut ca mi-a placut mai mult Furdui Iancu. (Mi-am adus aminte de spectacolul pe care l-am pregatit unor francezi, prin clasa I, cu cantecele lui.) Goran a avut treaba sa se certe cu nu stiu cine toata seara ca sunetul e prost, nesincronizarea a stapanit un concert cu versuri latine, pe ritmuri balcanice, cu inflexiuni de manele. Ciorba asta a avut cam prea multe pentru mine, pentru a mai incerca vreodata un concert cu el.

Asa ca mai bine iau o gura de Paolo Nutini, cu o portie maaaare de iubire pentru "mia sorella", ca tot mai culege o floare de tei in plus din copacul ei cu flori:
These streets: http://www.youtube.com/watch?v=swIKGLqIitI&feature=relmfu

marți, 31 mai 2011

Nu sunt dom'le decat un om normal


M-am nascut pe caldura mare, in Oltenia cea caniculara, in gustarul anului lui Cernobâţ. Doar un anisor am staruit intr-un bloc, la gara din cetatea Baniei, dupa care ne-am mutat colea, mai la munte, in regat, unde am stat o vreme intr-una din casele bunicilor pana am reusit, pe la Sfanta Parascheva, sa ne mutam in casa noastra in care bucataria servea de de toate. Dar era casa noastra!

In jur, gradina cat cuprinde, chiar doua. A aparut si un cotet demn de animale domestice. Inaugurarea am facut-o cu o vecina, cu care ne planuisem sa dormim pe scandurile proaspat intepenite in cuie, in forma de casuta. S-a aciuiat pe la noi si o catelusa, din bani din CAR s-au mai facut una-alta la "acasa" noastra, s-a delimitat si curtea printr-un gard, au aparut flori si holde, pomi fructiferi si asa s-a ridicat gospodaria. "Omul sfinteste locul!"

Dar nu s-au facut toate cu usurinta cu care eu astern niste cuvinte aici. Imi aduc aminte ca multi ani am stat cu niste nailoane in loc de ferestre, la camerele nelocuite, pe care ne mai strecuram din casa, cu mare mandrie de fapta noastra. Si vuia vantul pe acolo nenica de starnea mici tornade in universul mic: tornade de vis, de escapada, de frig si imprevizibil. Si pamantul din camerele neterminate, cimentul ostil de pe veranda, noroiul de afara te faceau sa te zbarlesti nitel. Dar nu imi puneam intrebari, nu ma comparam cu nimeni. Era normal. Este normal. Toate au un inceput, care e de dorit sa fie cat mai nevoielnic, sa invete omul sa pretuiasca rezultatul acela dulce al muncii. Si sa nu uite.

Am zburdat pe dealuri, am muncit pentru varsta mea, am invatat bine, am avut timp si de pasiuni, m-am uitat si la televizor cam cat era nevoie, am citit carti in vacanta, m-am bucurat pentru fiecare realizare a mea si a parintilor. Am avut o viata cu de toate. Am trait intr-un orasel tihnit, luand parte la schimbari, dar cu un mic acces la evenimente sociale si culturale. Totusi, nu am dus lipsa nici de asa ceva, iar acum cu atat mai putin, de cand stau in ograda lui Bucur. Zic ca as fi un om normal, ca am avut o viata normala, plina de intamplari din care am stiut sa imi cern invatatura. Iar acum continui pe acelasi fagas, mirandu-ma de toate inventiile nascocite de lumea "civilizata" pentru a trai cat mai comod.

Stiti ce? Ne pierdem din trairile normale, din deprinderile care erau ale noastre, ale umanitatii. Trebuie sa evoluam, nu zic nu, dar baza trebuie sa ramana. De multe ori, ma bucur ca agricultura a ramas la stadiul de "subzistenta" cum spune Uniunea, in timp ce tot ea sustine sa o pastram asa pentru ca inca mancarea mai are gust la noi si inca nu ne-am pierdut acel "quelque chose" numit specific national.

Dar degeaba ma framant eu cand boala secolului este depresia, copilul nu mai cade pe pamant, nu mai citim carti si nu mai scriem cu stiloul, avem menajere si bone, bagam divort la fiecare secunda, mancam prafuri si hormoni si uitam de noi. Ma acomodez si eu la conditiile secolului, dar incerc sa ma tin cat pot mai departe de "aparatele" astea care ne tin in viata, ca si cand am fi in coma.

Cele mai faine vacante nu au fost in locuri "exotice", ci acolo unde am inhalat praf, m-am topit de caldura, m-a ars soarele, am vorbit cu oamenii, am mancat taraneste, am respirat aer sarat, proaspat si am simtit cat o mie de oameni ai generatiei de acum la un loc.

Era o vorba: "cine nu are un batran sa isi cumpere". Eu as adauga la aceasta: "cine nu are o casa la tara, sa isi cumpere". Nu zice nimeni sa ne mutam acolo, dar hai sa nu mai facem pe fandositii si sa uitam de oaia de la care luam branza, de mirosul de fan cosit, de cum se spala rufele la copaie, de cum se cara apa de la fantana, de cum se da mancare la o gaina, de cum se pune un mar in gradina si se culeg perele toamna. Putem fi oraseni, dar nu ne strica sa cunoastem cum e in varful dealului.

Si pentru ca tot am o stare asa.. intr-un fel, ce-ar fi sa ascultam niste Moloko? Where is the What if the What is in Why? http://www.youtube.com/watch?v=8Rlklm8tSoM&feature=related

luni, 23 mai 2011

Citind pe urmele mamei mele


Noroc ca am gasit acasa continuarea Medelenilor! Imi era dor sa mai citesc din Teodoreanu. Si ce farmec si mai mare sa citesti pe urmele mamei!

La inceput de carte, gandurile unei tinere de 17 ani (acum mama mea), scrijelite din penita cu cerneala albastra, te poftesc intr-o poveste demna de o ceasca de cafea:

"Tu es mon ami?
L'amour n'existe pour toi?
Je suis pauvre... et tu? Tu es ma vie qui ne represente pas rien... rien!"

Cartea are miros dulceag, usor prafuit. E din seria Patrimoniu, editura Minerva, anul 1978. Sta scris cam pe fiecare inceput de poveste din biblioteca cate un gand, momentul, frantura care a facut sa nasca o noua carte in colectia tineretii. Scrisul ei frumos, slefuit ma indeamna sa citesc si sa ii urmez gandurile subliniate, literele adaugate in dansuri pe margine de text. O descopar. Atatea insemnari ale gandurilor si rascolililor tineretii. Ca mine: o visatoare, un amalgam de sentimente care nu isi gaseau culcusul.

"Sufletul tau vorbeste cu glas tare: il aude oricine..." subliniaza adeseori, cu un creion de al'dat'.

"Oh, printemps navrant
Sans joie, ni fraîcheur!
Mon amour, mille ans
Blanchissent ton printemps..."

Citesc: "iubirea este singura justificare a vietii, ultimul ei scop, singura si suprema ei frumuseta" ingrosat cu creionul, iar in dreapta imi sare in ochi o nota: "colosal de adevarat".

"Il iubesc.
Dar exista cuvant care sa dea unei femei mai deplina frumusete, mai arzatoare feminitate decat acesta?"

"Acea persoana care acolo te-a fermecat, daca n-o mai vezi niciodata, devine dragostea cea mai "curata", cea mai "poetica" a vietii."

"Cand o femeie iti trimite o fotografie, e mult sau e putin?" si insemnarea "??? ptr. mine este sufletul."

Acestea sunt doar cateva din randurile pe care le-am gasit dublate cu o linie gri cald. Si le-am inteles, si am descoperit in mama mea ceea ce am fost, ce inca mai sunt.

La final de carte, sta scris "Eliza" in nenumarate feluri, cu acelasi creion cu care au stat subliniate marturii ale unor fluturi tineri.

Ce a ramas din toate acestea? Visurile au murit, s-au transformat. Dar mama mea mi-a spus mereu: "Sa nu uiti sa visezi niciodata!". Cred ca nici ea nu a uitat.

Da, iubirea aceasta nabadaioasa e ceea ce e mai frumos in viata. Implinita sau nu, e peste noi, e singura care conteaza cu adevarat. O simti numai cand duci dorul; altfel, e un fel de a fi. O stii numai dupa ce trec anii si devii intelept sau ai trecut prin destule incat sa iti dai seama pentru ce merita sa lupti. Si iubirea e parinteasca, frateasca, amicala, fata de tot ceea ce ai in jur. Dar, cea mai intensa, este cea pentru florile din parul ei, parfumul de pe gatul lui.
Recomand: U2 - Electrical Storm: http://www.youtube.com/watch?v=K0adFYuNuns

miercuri, 18 mai 2011

Timpul este suficient!?

Intr-o dimineata, un bunic ii spunea o poveste unei domnisoare blondute de vreo 5-6 anisori. Putea auzi un numar mare de "spectatori" matinali cum au aparut 9 tineri pe cai, in sirul basmului. Dar fetita avea treaba cu umbrela ei roza:

"-Uite, pot sa ma prefac ca ploua!"
"-Daca nu esti atenta, nu am sa-ti mai spun povestea", a spus bunicul.
"-Dar eu o vreau pe cea cu pestisorul auriu!"

Timp era suficient sa asculte orice poveste. Copilaria nu galopeaza, nu se ia la intrecere cu nimeni. Ea tihneste in zilele ei cu descoperiri, cu jocuri si culori.

Intr-o seara ma indreptam spre metrou si se pregatea o vijelie care nu a excelat. M-am trezit intr-un vartej de puf, in mijlocul unei intersectii linistite. Alt basm, pe strada Atena. Frunzele, laolalta cu praful mi se invarteau ca niste liane in jurul picioarelor, norii se buluceau, aerul era tot cald. Calcam pe flori de castani, adunate in palcuri, pe margine de sosea. Imi revenea in minte un vis, dar il alungam pentru ca momentul era unul real.

Timp era suficient sa ajung la metrou, chiar daca ploaia incepea. Ei si ce daca imi strica fasonul? Nu mi-ar fi provocat nimic iremediabil.

Si, totusi, dupa un sfert de secol, timpul nu mai pare a fi atat de rabdator. Cu cat am mai multe optiuni, cu atat ma simt mai incoltita acum de orele de la incheietura mainii. Dar nu mai e si altceva? Mie scuza ca nu avem timp imi miroase uneori a lene mare, a dorinta de odihna sau, de ce nu, a minciunica. Niciuna nu revigoreaza, dar ne scot din "incurcaturi".

Pana la urma, lumea-i mare, multe sunt de vazut, de cunoscut si de incercat, multe de aflat. Marea problema este ca nu vom apuca sa facem tot ce ne pune la dispozitie viata, dar cel mai rau este ca gresim si nu avem curajul sa reparam. Timpul da, ar fi suficient pentru acest lucru, dar ne e teama de reactii, ne e greu sa ramanem pe umeri cu o vinovatie pe care sa ne-o asumam pe mai departe. Dar uitam ceva: dincolo de paravanul pe care noi il ridicam, e mai multa intelegere decat ne-am astepta. Iertam, uitam. Nimeni nu-i perfect, nici macar timpul.

NU, TIMPUL NU E SUFICIENT!

Recomandari: The Raveonettes, "War in Heaven" http://www.youtube.com/watch?v=h-wLwMao9_I si "Evil Seeds" http://www.youtube.com/watch?v=lcdIZvffZoA&feature=player_embedded#at=67

miercuri, 11 mai 2011

Ce ne spunem cand nu ne vorbim?


M-a izbit parfumul atat de cunoscut, cand am urcat in 313. Cand afara ploua si e frig tare, sa te urci intr-un autobuz, la caldurica, este ca atunci cand te afunzi sub o patura moale, cu un ceai fierbinte, dulce acrisor (ca si parfumul), in maini. Traseul il stiam in sens si invers, dar parfumul nu era nicidecum al autobuzlui.

Chiar asa, ce ne spunem cand nu ne vorbim? E un titlu gasit si regasit pe niste afise, la metrou. Cred ca exista "1000 de chipuri" in care vorbim, fara glas. Simtim uneori, anticipam ce se va intampla sau emitem mental semnale, ganduri catre anumite persoane si, ceea ce e si mai frumos, trimitem sentimente. Am putea spune: simbioza, chimie. Unele mesaje se pierd, altele ajung, fara stire, la destinatie si, culmea, primesc si raspuns.

Dar, trecand la ceea ce unii oameni au reusit sa-si spuna cand si-au vorbit, de curand am avut parte de un "da" regal: mult visata, prea frumoasa nunta a doi oameni care, prin faptul ca se iubesc, a tresarit in multe suflete ca niste fetite cu rochite albe si inflorate pe un camp zglobiu, si a mai spalat niste pacate. Evenimentul acesta a dat un pic de voie buna lumii asteia incalcita in dezastre de toate felurile. Eu nu stiam prea multe despre cine, ce, unde, cand, dar nu am ramas indiferenta si in vinerea cu pricina, ca mai toata lumea de la birou, am lasat treburile deoparte si am privit. Chiar s-a facut "derogare" pentru a da sonorul tare la plasmele din cafeneaua de la parter si ne-am adunat, barbati si femei, sa privim si sa comentam evenimentul. Trebsoara asta mi-a inflorit o gramada de zambete pe la colt de gura. Frumos si sincer. Poate ca lumea, in toata taria asta de caracter pe care este nevoita sa o afiseze are, inca, un coltisor de minte cu care viseaza si zburda intr-o caleasca. Acum, ce o mai urma, om mai vedea.

Si, pentru ca noi ne-am amuzat prin glumite, "transmitand" in direct evenimentul, reproduc un pasaj din convorbirea mea cu cineva de la birou. Nu cred ca va aduce niciun prejudiciu, desi poate vi se va parea cam naiv si tampitel:

11:39 AM N, A
Sosesc, cred
La si 45 parca trebuie sa ajunga
:))
11:40 AM P, A
abia astept sa vad mireasa
11:40 AM N, A
Si eu
Pai ea e spectacolul
11:41 AM P, A
oricum e o frumoasa
orice si-ar pune
ce corp are si ce ochi
daaarrr
11:44 AM N, A
cica a zis ca se macheaza singura
Iti dai seama sa se potriveasca doua tipe cu aceleasi palarii? :))
11:44 AM P, A
ohoo
da
f tare gagica
cica si-a facut singura si rochia
asa se zice
11:46 AM N, A
Da?
Asta nu mai stiam
Mai citesc stiri dupa ce se intampla chestia
O sa vuiasca oricum
A venit cuplul John
Un el si... un el
:))
11:47 AM P, A
da :))
11:50 AM N, A
Daca ne invitau pe noi, ne luam si noi un sacou de la 38 si asta era
Palaria... smulgeam eu niste pene de bibilici din propria batatura
:))
11:51 AM P, A
:))
11:54 AMP, A
nuntile ma fac sa plang
:))
11:54 AM N, A
Sa vezi lacrimi pe tastaturi
Inundam terenul
Mie mi s-a ridicat parul pe mine... ala care a mai ramas dupa epilat
12:08 PM N, A
Ce s-a schimbat si Bekham
cum se scrie
Nu l-am mai vazut demult
12:08 PM P, A
e frumos
12:09 PM N, A
Iup
E mai brunetel acum
12:14 PM N, A
Dar ce zi urata au
La noi e asa soare
Trebuiau sa faca nunta acilea, pe Podul Grant )
12:14 PM P, A
la ce veselie e
nici nu mai conteaza
12:14 PM N, A
E in rosu
Cred
El
Dar cata disciplina
La noi cred ca erau claie peste gramada
12:16 PM P, A
dap
12:20 PM P, A
ala micu ce agitat e
12:20 PM N, A
Will?
12:20 PM P, A
nu harry
12:20 PM N, A
sau fratele?
Aahh
DAaaa
12:20 PM P, A
wiil e cool
12:20 PM N, A
Si incruntat
12:20 PM P, A
calm
12:21 PM N, A
E cavalerul
Pai el e mostenitorul
Ala micu.. .e mai trist asa
Tipa aia in alb nici nu vede de palarie decat cu capul intr-o parte
:))
12:23 PM P, A
stai ca munceam
am ratat
:))
cred ca vine si ea
12:25 PM N, A
Oare?
Daca nu mai vine?
:))
12:26 PM P, A
nu-i nimic
intrevin eu
:))
12:26 PM N, A
Ba eu!!
12:26 PM P, A
sunt tot a commoner
12:28 PM N, A
Ma enerveaza faza asta cu inchisul calculatorului
12:28 PM P, A
ce faza?
12:28 PM N, A
Pai ai patit si tu cred, acum
Ca mi se delogheaza calculatorul din senin
Si trebuie iar sa bag parola
Ctrl+alt+del
Si din astea
Imi mareste si mie salariul
L-am intrebat pe Ionut
12:31 PM N, A
Cel putin, asa am inteles
12:31 PM P, A
f bine
12:32 PM N, A
De la "XXXX" la "XYYY"
Ce cifre
:))
12:34 PM P, A
super
12:34 PM N, A
Ei or fi parintii ei?
Bai... sa te gandesti cand esti mica ca o sa ajungi o regina si chiar sa ajungi
12:36 PM P, A
f tare
:))
mama ei e f frumoasa
tot asa bruneta si slaba
12:38 PM N, A
Charles s-a ramolit tare rau
Nu primeste "papica" buna
12:39 PM P, A
:))
12:39 PM N, A
Ce nebuna sunt
Numai perle scot
Macar de ar fi sa le pot vinde... scot si eu un banut
12:42 PM N, A
Aoleu... palaria asta zici ca e cu coarne
12:42 PM P, A
regina are palarie galbena
s-au scos astia la apariuri
12:42 PM N, A
:))
12:42 PM P, A
da
12:42 PM N, A
S-a facut pariu pentru asa ceva?
12:42 PM P, A
ca multi au pariat ca se imbraca in galben
daa
:))
12:42 PM N, A
Ia uite-o!
Oare cine le canta la petrecere?
Elton?
Eu i-as fi invitat pe Coldplay
12:44 PM P, A
ala era prietenul dianei
mama lor
asa ca nah
12:44 PM N, A
Aahhh... ok
12:47 PM P, A
e asa simpla
rochia
si la par facuta la fel
12:52 PM P, A
gataaa
ta
1:06 PM P, A
e superba gagica

Am fost de curand sa cumpar ceva din Mega Image. La casa, doua lucruri mi-au atras atentia. Primul: mi-a scapat o moneda de 10 bani pe jos si o tanti de langa mine s-a aplecat sa o ia. Prin minte mi-a trecut ca o adiere ca e foarte amabil gestul doamnei, desi avea o varsta. Spre surprinderea mea, banutul a aterizat in alt buzunar decat al meu. Al doilea: imi cumparasem pufarine (Am spus vreodata cat de mult imi plac? La fel de mult ca si turta dulce.) si punga era rupta. Cateva bobite aterizasera in zona de marcat produsele si baiatul de la casa le ia frumusel si le baga in gura. Am plecat cam uimita. In drum spre casa, am cumparat lacramioare de la o doamna din Roata, de unde am mai luat si altele de-ale gurii, facute in gradina. Se aduna pe la noi, la margine de strada, tot felul de bunatati. Imi venea sa il iau la palme pe un politist care venise sa ii ridice pe oamenii cu zarzavaturi, intr-o dimineata. De alti indivizi mai colorati asa nici ca le pasa.

Si ca tot e vorba de oameni responsabili cu regulile, am fost sa fac fotografii in Politehnica. Totul bine si frumos pana am ajuns la intrarea dinspre Semanatoarea. Fotografiind eu un caine tolanit pe iarba, cu burta in sus, "privit" de o domnisoara de pe un afis, agentul de securitate imi zice ca nu am voie sa fac fotografii. Bineinteles ca m-am zburlit la el, el la mine, tanti care era cu el in "ghereta" la fel. Cu mandrie pentru functia ocupata, paznicul meu si-a potolit fomeia si a continuat sa ma ia pe mine de sus. Spre satisfactia mea, dupa telefoane date pe la sefi, pentru ca oamenii nu mai aveau semnul de interzicere fotografiere la intrare, am fost sfatuita sa fac cate poze vreau. Ieee! Mai tarziu, aceeasi poveste, aceleasi telefoane, aceleasi concluzii si rezultate. Am facut poze cu duiumul, pe la toate claridirile ca cine stie? La cum sunt romanii, nu mi s-ar parea prea mult sa vad acum semne care sa imi interzica manifestarea pasiunii in campus. :D Daca o fi asa, mi-ar parea foarte rau sa fiu eu cea care a declansat atata treaba din partea serviciului de paza.

Mi-am facut un "Bucket list" si astept sa vad care va fi procentajul realizarilor pana la sfarsitul anului. Intre timp, "Obama killed Osama" (oare?), a fost si un cutremur pe la Romanica pe care cred ca l-am luat drept leganare, iar altii isi ocupa timpul cu replici de genul "io la Budapesta". ;))

Mai bine sa ma bucur de aerul asta curatel din ultimele zile, de dupa atatea ploi (cam suparatoare in cele din urma) si sa ascult o melodie: The Pierces - We are stars http://www.youtube.com/watch?v=C1yYy6oD2mA