Sistem si limite

Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

Revolutie si involutie

Din perspectiva unei tinere, acesti ani trecuti si viitori au iz de nesiguranta.

N-am amintiri despre comunism in afara ratiei alimentare si a lentei treceri de la fostul regim la noua "democratie", intr-un oras de provincie. Cozi la painea de la brutarie si la butelii, aprozarul si sucul de la dozator, munca parintilor in uzina si mirosul de emulsii din halate, portocalele cumparate numai la sarbatori sunt amintiri din copilarie care au marcat o evolutie incetinita spre indestularea peste masura din hipermarketuri, disparitia taranului onest si a gustului mancarii, spre tehnologizarea exagerata, inutila pe alocuri, consumerismul pagubos si distrugator al unor resurse candva dramuite pana la infometarea populatiei.

Informatia e pe toate gardurile in 2011, valorile se pierd sau subexista, religia nu mai e decat o unealta de inavutire, e la moda sa fii eco, sa te exprimi cu jumatati de masura in limba romana si in engleza, sa iti intemeiezi o familie plictisit, la 35 de ani, dupa o relatie consumata in ani de zile, dupa care sa te desparti si sa te recasatoresti de cateva ori, sa fii liber pana la exagerare - doar e un drept castigat in '89, prin varsare de sange tanar.

"Istoria trebuie povestita de parinti, de bunici, asa cum au trait-o si simtit-o ei" spunea cineva.

Intre timp, am devenit si eu curioasa sa aflu adevaruri si sa inteleg alte lucruri care pana acum nu imi captau atentia. Am intrebat si am ascultat, am vizionat si am citit, mi-am format o parere partial eronata probabil, deoarece se spune ca adevarul va fi aflat abia peste vreo 50 de ani, cand va fi trecut generatia ce a infaptuit revolutia.

Ceea ce stiu este ca '89 a insemnat capatul rabdarilor, confuzie, spirit de turma, omor in masa, pasi gresiti, dar si o victorie. Victoria a ce si a cui? Oamenii vremii, obligati mai 'nainte sa fie oamenii securitatii si partidului, si-au scuturat aripile si si-au luat zborul spre "libertate". A urmat fenomenul "Universitate", pasnic, dar dat peste cap de conducatorii vremii, rezultand alte omoruri fara scop si scrupule. Lumea cenusie, impersonala, amarata si inchistata, avand totusi amintirea unor vremuri comuniste infloritoare, dar mai proaspetilor ani de chin, se trezea sub un cer inseninat, dar incapabila sa faca fata noului. Romanul s-a vazut nevoit sa asimileze lent la inceput, iar apoi din ce in ce mai rapid, o gogoasa cu mult ulei numita schimbare.

Societatea in care traiesc acum se adapa cu iluzii, cum spunea un regizor roman. Lipseste modelul autentic pe care, poate, nu l-am avut niciodata (se pare ca intelectualii, in alte vremuri, erau la fel de partinitori si pupincuristi ca si acum). Romanii sunt toleranti pana la pierderea personalitatii, adormind cu "lasa mai ca merge-asa" in brate. Si, in plus, pentru ca e un spatiu mioritic, si-au dezvoltat un spirit de turma pe care il iau drept normal, excluzand prin admiratori si zeflemea pe cei ce au curajul sa spuna: "stai mai ca nu e asa!". Parca inainte aveam ceva in plus: patriotismul. Acum, notiunea e desueta, pentru oile negre, pentru cei ce decid sa foloseasca cu incapatanare limba materna si sa lupte cu valul "americanizarii". A nu se intelege ca numai americanii-s de vina. Si europeanul a renuntat la traditii, la viata la tara, la individualizare; a curatat tot cu un detergent frumos mirositor. Si mai aveam ceva in plus: trairea vietii in profunzime.

Traiesc intr-o lume superficiala, fara rabdare, iubire, pareri, maniere, cu tineri frustrati, afundati in socializarea pe internet, o lume din ce in ce mai invadata de "cocalarime" si "pitiponceala". In schimb, traiesc intr-o societate care citeste din ce in ce mai mult la metrou, ca niste cartite (ingros si eu randurile), intr-o societate in care cultura, chiar daca mai mult in subteran, prolifereaza. Gurile invatate spun ca e rost de o miscare cu posibilitate in viitor.

Daca e sa ma intrebati ce parere am despre viitor, am sa raspund ca imi fac griji, dar stiu ca lumea are caile ei de echilibrare. Pana atunci, prefer sa nu ma identific cu turma.