Din perspectiva unei tinere, acesti ani trecuti si viitori au iz de nesiguranta.
N-am amintiri despre comunism in afara ratiei alimentare si a lentei treceri de la fostul regim la noua "democratie", intr-un oras de provincie. Cozi la painea de la brutarie si la butelii, aprozarul si sucul de la dozator, munca parintilor in uzina si mirosul de emulsii din halate, portocalele cumparate numai la sarbatori sunt amintiri din copilarie care au marcat o evolutie incetinita spre indestularea peste masura din hipermarketuri, disparitia taranului onest si a gustului mancarii, spre tehnologizarea exagerata, inutila pe alocuri, consumerismul pagubos si distrugator al unor resurse candva dramuite pana la infometarea populatiei.
Informatia e pe toate gardurile in 2011, valorile se pierd sau subexista, religia nu mai e decat o unealta de inavutire, e la moda sa fii eco, sa te exprimi cu jumatati de masura in limba romana si in engleza, sa iti intemeiezi o familie plictisit, la 35 de ani, dupa o relatie consumata in ani de zile, dupa care sa te desparti si sa te recasatoresti de cateva ori, sa fii liber pana la exagerare - doar e un drept castigat in '89, prin varsare de sange tanar.
"Istoria trebuie povestita de parinti, de bunici, asa cum au trait-o si simtit-o ei" spunea cineva.
Intre timp, am devenit si eu curioasa sa aflu adevaruri si sa inteleg alte lucruri care pana acum nu imi captau atentia. Am intrebat si am ascultat, am vizionat si am citit, mi-am format o parere partial eronata probabil, deoarece se spune ca adevarul va fi aflat abia peste vreo 50 de ani, cand va fi trecut generatia ce a infaptuit revolutia.
Ceea ce stiu este ca '89 a insemnat capatul rabdarilor, confuzie, spirit de turma, omor in masa, pasi gresiti, dar si o victorie. Victoria a ce si a cui? Oamenii vremii, obligati mai 'nainte sa fie oamenii securitatii si partidului, si-au scuturat aripile si si-au luat zborul spre "libertate". A urmat fenomenul "Universitate", pasnic, dar dat peste cap de conducatorii vremii, rezultand alte omoruri fara scop si scrupule. Lumea cenusie, impersonala, amarata si inchistata, avand totusi amintirea unor vremuri comuniste infloritoare, dar mai proaspetilor ani de chin, se trezea sub un cer inseninat, dar incapabila sa faca fata noului. Romanul s-a vazut nevoit sa asimileze lent la inceput, iar apoi din ce in ce mai rapid, o gogoasa cu mult ulei numita schimbare.
Societatea in care traiesc acum se adapa cu iluzii, cum spunea un regizor roman. Lipseste modelul autentic pe care, poate, nu l-am avut niciodata (se pare ca intelectualii, in alte vremuri, erau la fel de partinitori si pupincuristi ca si acum). Romanii sunt toleranti pana la pierderea personalitatii, adormind cu "lasa mai ca merge-asa" in brate. Si, in plus, pentru ca e un spatiu mioritic, si-au dezvoltat un spirit de turma pe care il iau drept normal, excluzand prin admiratori si zeflemea pe cei ce au curajul sa spuna: "stai mai ca nu e asa!". Parca inainte aveam ceva in plus: patriotismul. Acum, notiunea e desueta, pentru oile negre, pentru cei ce decid sa foloseasca cu incapatanare limba materna si sa lupte cu valul "americanizarii". A nu se intelege ca numai americanii-s de vina. Si europeanul a renuntat la traditii, la viata la tara, la individualizare; a curatat tot cu un detergent frumos mirositor. Si mai aveam ceva in plus: trairea vietii in profunzime.
Traiesc intr-o lume superficiala, fara rabdare, iubire, pareri, maniere, cu tineri frustrati, afundati in socializarea pe internet, o lume din ce in ce mai invadata de "cocalarime" si "pitiponceala". In schimb, traiesc intr-o societate care citeste din ce in ce mai mult la metrou, ca niste cartite (ingros si eu randurile), intr-o societate in care cultura, chiar daca mai mult in subteran, prolifereaza. Gurile invatate spun ca e rost de o miscare cu posibilitate in viitor.
Daca e sa ma intrebati ce parere am despre viitor, am sa raspund ca imi fac griji, dar stiu ca lumea are caile ei de echilibrare. Pana atunci, prefer sa nu ma identific cu turma.
N-am amintiri despre comunism in afara ratiei alimentare si a lentei treceri de la fostul regim la noua "democratie", intr-un oras de provincie. Cozi la painea de la brutarie si la butelii, aprozarul si sucul de la dozator, munca parintilor in uzina si mirosul de emulsii din halate, portocalele cumparate numai la sarbatori sunt amintiri din copilarie care au marcat o evolutie incetinita spre indestularea peste masura din hipermarketuri, disparitia taranului onest si a gustului mancarii, spre tehnologizarea exagerata, inutila pe alocuri, consumerismul pagubos si distrugator al unor resurse candva dramuite pana la infometarea populatiei.
Informatia e pe toate gardurile in 2011, valorile se pierd sau subexista, religia nu mai e decat o unealta de inavutire, e la moda sa fii eco, sa te exprimi cu jumatati de masura in limba romana si in engleza, sa iti intemeiezi o familie plictisit, la 35 de ani, dupa o relatie consumata in ani de zile, dupa care sa te desparti si sa te recasatoresti de cateva ori, sa fii liber pana la exagerare - doar e un drept castigat in '89, prin varsare de sange tanar.
"Istoria trebuie povestita de parinti, de bunici, asa cum au trait-o si simtit-o ei" spunea cineva.
Intre timp, am devenit si eu curioasa sa aflu adevaruri si sa inteleg alte lucruri care pana acum nu imi captau atentia. Am intrebat si am ascultat, am vizionat si am citit, mi-am format o parere partial eronata probabil, deoarece se spune ca adevarul va fi aflat abia peste vreo 50 de ani, cand va fi trecut generatia ce a infaptuit revolutia.
Ceea ce stiu este ca '89 a insemnat capatul rabdarilor, confuzie, spirit de turma, omor in masa, pasi gresiti, dar si o victorie. Victoria a ce si a cui? Oamenii vremii, obligati mai 'nainte sa fie oamenii securitatii si partidului, si-au scuturat aripile si si-au luat zborul spre "libertate". A urmat fenomenul "Universitate", pasnic, dar dat peste cap de conducatorii vremii, rezultand alte omoruri fara scop si scrupule. Lumea cenusie, impersonala, amarata si inchistata, avand totusi amintirea unor vremuri comuniste infloritoare, dar mai proaspetilor ani de chin, se trezea sub un cer inseninat, dar incapabila sa faca fata noului. Romanul s-a vazut nevoit sa asimileze lent la inceput, iar apoi din ce in ce mai rapid, o gogoasa cu mult ulei numita schimbare.
Societatea in care traiesc acum se adapa cu iluzii, cum spunea un regizor roman. Lipseste modelul autentic pe care, poate, nu l-am avut niciodata (se pare ca intelectualii, in alte vremuri, erau la fel de partinitori si pupincuristi ca si acum). Romanii sunt toleranti pana la pierderea personalitatii, adormind cu "lasa mai ca merge-asa" in brate. Si, in plus, pentru ca e un spatiu mioritic, si-au dezvoltat un spirit de turma pe care il iau drept normal, excluzand prin admiratori si zeflemea pe cei ce au curajul sa spuna: "stai mai ca nu e asa!". Parca inainte aveam ceva in plus: patriotismul. Acum, notiunea e desueta, pentru oile negre, pentru cei ce decid sa foloseasca cu incapatanare limba materna si sa lupte cu valul "americanizarii". A nu se intelege ca numai americanii-s de vina. Si europeanul a renuntat la traditii, la viata la tara, la individualizare; a curatat tot cu un detergent frumos mirositor. Si mai aveam ceva in plus: trairea vietii in profunzime.
Traiesc intr-o lume superficiala, fara rabdare, iubire, pareri, maniere, cu tineri frustrati, afundati in socializarea pe internet, o lume din ce in ce mai invadata de "cocalarime" si "pitiponceala". In schimb, traiesc intr-o societate care citeste din ce in ce mai mult la metrou, ca niste cartite (ingros si eu randurile), intr-o societate in care cultura, chiar daca mai mult in subteran, prolifereaza. Gurile invatate spun ca e rost de o miscare cu posibilitate in viitor.
Daca e sa ma intrebati ce parere am despre viitor, am sa raspund ca imi fac griji, dar stiu ca lumea are caile ei de echilibrare. Pana atunci, prefer sa nu ma identific cu turma.
