Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 

Carari diferite. 13 copacei

Totul a inceput cu o omleta, pe la 6 dimineata. Sau sa zic de vinul cristalin cu aroma de fraguta de cu seara, cel din gradina de la Giurgiu? Sase capete de oameni laudarosi cu noile achizitii toamna iarna de echipament de munte sh sau, dupa puteri, imprumutate. Eu am adormit palanga in seara cu pricina, asa ca parte din cunostinta membrilor expeditiei nu am prins-o. Nu ma mai duceau obloanele asa ca, pe la 12, pe patul inventat din saltele de munte, am adormit ca un prunc leganat in iesle. A venit si mandrutul mai incolo, cu aceeasi placere sa ma auda vorbind prin somn si am dormit ca la pensiune.

Deci, cu ompleta in gatleje, cu sticlele de fragute si tuici indesate prin rucsac si cu ceva de-ale gurii cat sa ne tina de urat prin munti am pornit nenica, inspre inalturi. Asta pentru ca mi-am propus sa ma urc mai mult in anul acesta si iata ca de ce imi era teama nu am scapat.

Pe la Comarnic, popas de banane, paine de la mama de-acasa calie si gustoasa, o vorba cu parintii si hat, o-ntindem pana-n Simon, de unde parasim masinile. Si urcam noi padurea, dam in luminisuri, iar padure, iar frig, pauza, mancam, inghetam, curg alunele, se culeg alunele, facem schimb de ani si de stiluri de mancat si pornim iar. Trecem tristi printr-o padure asuprita de drujbe si o luam mintenel pana la refugiul Batrana, dupa ce am strabatut plaiul lui Lom. Intalnim si zapada, ne afundam cu picioarele in ea, o ocolim, o indesam in bocanci pe alocuri, spunem plamanilor: "Traiti, ca de aia sunteti!" Pai cand ne apropiem de refugiul de la Batrana, frigul si vantul nu se mai inteleg care sa fie mai tare, asa ca se iau de mana si da-i cu vajaitul, iar mie imi curg narile ca la cismea. Lui Tudor ii dau lacrimile si imi dau seama ca nici eu nu sunt departe. Ne schimbam hainele cu altele si raman cu Cata sa dam ture prin semisfera vargata in rosu pana apare si restul trupei inghetate la comanda. Dupa ce ne infofolim, schimam eugenii si ne incurajam, pornim contra vantului si incepem sa mergem pe creasta Batrana spre Padina prin Saua Strunga. Ca departe mai e si eu credeam ca e colea! Vantul ne-mpinge din spate, soarele incepe sa asfinteasca rozaliu, culmile se ingalbenesc de caldut ce le e, conuri simpatice de brad se intepenesc in poteca si rezista, rezista, ceea ce facem si noi. Ne luam de mana, impartim bucuria, ne suflam nasul la mana pentru ca servetelele devin inutile si pasim incotosmaniti pana la ultimele dare ale soarelui. Apare luna care incepe sa ne faca umbre pe zapezi si ajungem la refugiul din Sa, de unde iar ne adapostim de vantulescul aflat in post in seara asta. Coboram juma la frontala, juma nu, si ne reunim cu restul gastii la cabana.

Aici da-i cu ceai, da-i cu ciorba calda, da-i cu legume si cu mamaliga, da-i si cu bere, vin si palinca si gata-i treaba. Bine, eu nu toate, eu mai cumintel si mai sanatos, ca asa mi-e mie viata pasnica si cumpatata. Si mai da-i cu cantece de munte, cantate cu chitari si voci tantose, in sala de mese, in necazul sau spre bucuria celor de-acolo. Camera imi place, fac un ad hoc cu fetele, dupa care coboram la inca o runda de cantare si gata. Se rupe firul, asa ca imi iau Erikul sau el pe mine, nu stiu prea bine, dar ne e somn, asa ca imbratisarea si la culcare, copii! Pe la vreo 2, galagie. Pe la vreo 4, alta galagie. Si e cu troznituri, ceva injuraturi, chitara cade pe podea suparata, oamenii se trantesc in paturi nemultumiti, unii suparati rau pe viata de la licori, altii chicotesc si incepe sforaiala. Nu ca nu incepuse si de cum ne-am dus noi cu orele in urma, la 2 minute dupa uciderea becului, dar acum se zguduie de deasupra. Din cand in cand, mai auzim pe Anisoara cum spune: "Da-te mai incolo ca ma sufoc!" si asa pana dimineata pe la 9, cand hotarati, ne ridicam din pat. Mancam, bem ceiuc, ne-asternem la povesti si la depanat seara de peripetii si o pornim iar, dupa cativa fulgi veniti repede, dar doar in treacat, pe la cabana. Si ajungem iar in Strunga unde rucsacul mi-o ia la sanatoasa, noroc cu Dutescu ca mi-l recupereaza. Zabovim pret de un Snickers, se aduna si lumea si urcam spre creasta. Acolo e cu plans, dar plans de-mi ingheata lacrimile pe ochelari. Ma opresc cu Erik pentru a reface planul de imbracaminte, manuseala, caciuleala, fulareala, fleece-uiala si ce mai vreti voi si plecam, de mana ca si compatriotii nostri in jos, ca doar-doar om scapa si noi de rafuiala asta care imi usuca nasul pana in plamani. Eu cred ca narile mele falfaiau de-a dreptul acolo, dar nu prea ma opream nici din pozat pentru ca lumina era grozava. Cu optinteli, cu poze, cu cotit la stanga, cu tot cu asteptat... dam si de restul lumii, impartim o prajitura cu caramel si nuca tinuta ascunsa pana atunci si iar drum. 

Eeii... de aici, din prima, ajung ultima, dar mi-e drag. Pozam rauri inghetate, eu iau trante, dam ocolisuri, ne minunam in padurea cu lumini copacesti. Si trece timpul, si ne strunim picioarele pe gheata dinspre Moeciu, sperand ca odat-odat om scapa si noi de ea. Tudor face prezenta, noi tot facem absenta, dar ajungem si noi. Cu o pietricica, cu un con viteaz, cu buzele imbalsamate, fericiti si multumiti de tura asta nebuna, nebuna.

La pensiunea Luminita, prajituri buuuune. Dar ce bune! Am comandat 2 randuri, dupa mult prea laudatul prim rand din partea casei. Am lasat pensiunea fara stoc. Pai placintele alea cu branza dulce si cu mere au fost moarte-n bibilici. Nu mai zic de ciorba si de bulz, ca ne-au dat peste cap, halehap. Pe final, am bagat si-un ping pong mic, dupa care, fir intins pe Bran-Targoviste-Bucuresti. Eii... dar peripetia cat pe ce sa ne dea planurile voiniceste peste cap. Noroc cu Anisoara ca vede calul in mijlocul strazii, legat la picioare, saracul. Il asteptam milosi si cu ganduri nu prea bune pentru stapanul lui, sa treaca strada si ne bucuram ca nu ne-am cocotat pe bietul animal.

Ajungem si noi, pe la un 10 asa si cam asta fuse. Cu bune si numai bune, am urcat primul meu traseu in plina iarna, desi anotimpuri am intalnit vreo 3 pe parcurs. Genunchiul meu smiorcaie, dar e fericit, la fel ca si stapana. Amintirile se aduna frumoase, gramajoara de pietricele de pe munti creste vertiginos, parerile despre lumea asta se aprofundeaza, iar eu imi dau seama ca "acolo" e locul meu si al celor ca mine.

De ce (nu) imi place Romania?

Avea Arghezi o poezie "Flori de mucigai". Un album de poezii la fel.

Pentru a iubi Romania, trebuie sa ai putina inclinatie artistica sa vezi florile prin mucigaiul ei. Sa faci abstractie de alandala din orase si sa vezi culori si povesti in peretii scorojiti. Romania reprezinta o insiruire de culturi care s-a asimilat, poate prea bine, cu ceea ce au lasat tracii si romanii in urma. Dar cand iau o carte romaneasca in mana, parca simt putin praf intr-o odaie, o lumina calda si o tigare aprinsa, un domn cu palarie si o dama cu o rochie de culoarea untului, prelunga, pe un trup frumos. Iar in aceste momente fac abstractie cu totul de kitsch-ul care se inmulteste, de masculinizarea femeilor si feminizarea barbatilor, de fatarnicia si coatele din strada, de tristetea oamenilor de la metrou. Are un farmec tarisoara asta si trebuie descoperit.

Nu am vazut chiar tot ce era de vazut, dar nici viata nu-i asa scurta si prefer de la ea sa ma plimbe prin toate ungherele de unde pot descoperi romanii, asa cum sunt ei. Si nu numai. Romania trebuie rascolita in cotloane si trebuie sa o iei in particular, adica sa nu o citesti pe de-a-ntregul. Vorba 'ceea: fiecare padure are uscaturile ei.

Pornisem sa scriu acestea inainte de inceputul protestelor care se desfasoara acum la Universitate. Si ma gandeam daca are rost sa continui, daca nu va fi o parere in plus pe langa zeci de articole care se scriu acum. Nu am sa ma opresc, insa, sa imi scriu visele si dezamagirile doar pentru atata lucru. Am fost si eu acolo, in piata, am vazut ce se intampla. Am ramas uimita de cat de diferit se vad lucrurile acolo, pe viu, fata de cele de la televizor. Ma bucur sa vad ca tinerii au iesit si ei, in sfarstit, in strada, ma bucur de toata aceasta miscare, buna-rea, cum e ea. Si ma face sa nu mai traiesc frustrarea faptului ca fac parte dintr-o generatie care actioneaza virtual.

De ce-mi mai place Romania? L-am zarit pe Doru Trascau, trecand ca un oricare, printre oameni. Si este un oricare... om. Sunt inca oameni care fac lucruri de calitate si nu isi vantura nasul pe sus. Mai incolo o nebuna corpolenta, cu pantaloni de armata, dirija metroul. Lumea o privea mirata, dar cred ca cu totii am fi vrut sa patrundem in mintea acelei femei. Am vizitat un cabinet oftalmologic cu retetare vechi, cu o doamna doctor ce avea inca accentul bucurestean din filmele alb negru, cu mobilier vechi si blandete in atmosfera. Am intalnit la autobuzul de noapte un fost jandarm trecut in rezerva, care dupa o discutie pe cat s-a putut de obiectiva in privinta protestelor, mi-a sarutat mana. Am fost intr-un club din centru cam plin el de hipsteri si am ascultat-o pe o tinerica frumusica cantand diverse melodii. Am realizat ca, sub masca asta "la moda", ramanem romani, cu zambetul pe buze si cu palmele impreunate la un purpuriu de populare. Nu-mi place ca oamenii frumosi raman la fund sau sunt anonimi, ca sunt din ce in ce mai rari si mai putin ancorati in valori si realitate. Nu-mi place ca nu ne-am dat ragazul sa asimilam tot ce e nou, iar cand iesi in strada esti putin ametit de contraste. Nu-mi place ca ne bagam picioarele, mai ales cei de la orase, in respectul pentru acest pamant pe care traim.

Ma bucur ca a nins in sfarsit; ma bucur de fiecare anotimp care da un altfel de invelis marii, muntilor, deltei, dealurilor, campurilor. Ma bucur ca la bunici, in Oltenia, obiceiurile sunt inca atat de puternice, desi le pierdem pe zi ce trece. E tare bine sa stii ca, atunci cand pleci de la un concert, in loc de taxi poti lua un autobuz care sa te duca acasa. Imi place ca la noi, inca este pasnic, ca avem piloti buni si o istorie. E dezamagitor ca femeile nu mai rosesc si si-au pierdut decenta, ca uitam cuvinte romanesti in detrimentelor celor englezesti, ca politicienii nostri sunt toti din aceeasi coca moale, ca exista copii care vor sa invete, dar nu au posibilitati. Pacat ca vremurile comuniste au determinat scepticism, intoleranta, egoism bucurestenilor.

Caragiale nu ne-a iertat moravurile in scrierile sale, beraria Gambrinus zace inca in mucegai si daramaturi. Dar avem I-pod-uri si strazile ticsite de masini fumatoare. :-)

Revolutie si involutie

Din perspectiva unei tinere, acesti ani trecuti si viitori au iz de nesiguranta.

N-am amintiri despre comunism in afara ratiei alimentare si a lentei treceri de la fostul regim la noua "democratie", intr-un oras de provincie. Cozi la painea de la brutarie si la butelii, aprozarul si sucul de la dozator, munca parintilor in uzina si mirosul de emulsii din halate, portocalele cumparate numai la sarbatori sunt amintiri din copilarie care au marcat o evolutie incetinita spre indestularea peste masura din hipermarketuri, disparitia taranului onest si a gustului mancarii, spre tehnologizarea exagerata, inutila pe alocuri, consumerismul pagubos si distrugator al unor resurse candva dramuite pana la infometarea populatiei.

Informatia e pe toate gardurile in 2011, valorile se pierd sau subexista, religia nu mai e decat o unealta de inavutire, e la moda sa fii eco, sa te exprimi cu jumatati de masura in limba romana si in engleza, sa iti intemeiezi o familie plictisit, la 35 de ani, dupa o relatie consumata in ani de zile, dupa care sa te desparti si sa te recasatoresti de cateva ori, sa fii liber pana la exagerare - doar e un drept castigat in '89, prin varsare de sange tanar.

"Istoria trebuie povestita de parinti, de bunici, asa cum au trait-o si simtit-o ei" spunea cineva.

Intre timp, am devenit si eu curioasa sa aflu adevaruri si sa inteleg alte lucruri care pana acum nu imi captau atentia. Am intrebat si am ascultat, am vizionat si am citit, mi-am format o parere partial eronata probabil, deoarece se spune ca adevarul va fi aflat abia peste vreo 50 de ani, cand va fi trecut generatia ce a infaptuit revolutia.

Ceea ce stiu este ca '89 a insemnat capatul rabdarilor, confuzie, spirit de turma, omor in masa, pasi gresiti, dar si o victorie. Victoria a ce si a cui? Oamenii vremii, obligati mai 'nainte sa fie oamenii securitatii si partidului, si-au scuturat aripile si si-au luat zborul spre "libertate". A urmat fenomenul "Universitate", pasnic, dar dat peste cap de conducatorii vremii, rezultand alte omoruri fara scop si scrupule. Lumea cenusie, impersonala, amarata si inchistata, avand totusi amintirea unor vremuri comuniste infloritoare, dar mai proaspetilor ani de chin, se trezea sub un cer inseninat, dar incapabila sa faca fata noului. Romanul s-a vazut nevoit sa asimileze lent la inceput, iar apoi din ce in ce mai rapid, o gogoasa cu mult ulei numita schimbare.

Societatea in care traiesc acum se adapa cu iluzii, cum spunea un regizor roman. Lipseste modelul autentic pe care, poate, nu l-am avut niciodata (se pare ca intelectualii, in alte vremuri, erau la fel de partinitori si pupincuristi ca si acum). Romanii sunt toleranti pana la pierderea personalitatii, adormind cu "lasa mai ca merge-asa" in brate. Si, in plus, pentru ca e un spatiu mioritic, si-au dezvoltat un spirit de turma pe care il iau drept normal, excluzand prin admiratori si zeflemea pe cei ce au curajul sa spuna: "stai mai ca nu e asa!". Parca inainte aveam ceva in plus: patriotismul. Acum, notiunea e desueta, pentru oile negre, pentru cei ce decid sa foloseasca cu incapatanare limba materna si sa lupte cu valul "americanizarii". A nu se intelege ca numai americanii-s de vina. Si europeanul a renuntat la traditii, la viata la tara, la individualizare; a curatat tot cu un detergent frumos mirositor. Si mai aveam ceva in plus: trairea vietii in profunzime.

Traiesc intr-o lume superficiala, fara rabdare, iubire, pareri, maniere, cu tineri frustrati, afundati in socializarea pe internet, o lume din ce in ce mai invadata de "cocalarime" si "pitiponceala". In schimb, traiesc intr-o societate care citeste din ce in ce mai mult la metrou, ca niste cartite (ingros si eu randurile), intr-o societate in care cultura, chiar daca mai mult in subteran, prolifereaza. Gurile invatate spun ca e rost de o miscare cu posibilitate in viitor.

Daca e sa ma intrebati ce parere am despre viitor, am sa raspund ca imi fac griji, dar stiu ca lumea are caile ei de echilibrare. Pana atunci, prefer sa nu ma identific cu turma.