Vagabondul (16)

In fiecare dimineata, in balcon ganguresc porumbeii orasului. E sunetul diminetii, cu cel al liftului, cu cel al espressorului si cu cel al soarelui care rasare in termopane. Porumbeii aduc vesti bune. Seara se roaga pentru pace si pacea vine dimineata si falfaie din aripi. Se trezeste sa deschida fereastra si vede blocuri ca o mare gri presarata cu aur si pasari; seara - antene, apusuri si stoluri.

Odata cu aer proaspat, in camera intra si vesti pasaresti. Se construiesc cuiburi chiar in balcon. Sunt acolo un brad chelit de la Craciun, flori cutezatoare in ghivece mari, un butoi, niste borcane, un uscator de rufe si niste turturele. Si loc, si fire de impletit pentru cuibul inceput odata cu Buna Vestire. E sunetul care i-a lipsit peste iarna... "Sa nu afle tata!"

- Au facut ou porumbeii. Sa nu afle tata! 

- Da' de ce?

- Pai le ia ouale si le arunca.

E martie si florile se opresc sa mai hiberneze. Au mocnit destul, ascunzandu-se in amorteala. Se grabeste de la munca deoarece i-a venit ideea sa picteze un tablou cu lalele. Cumpara pentru "mainile calde" cate un buchet in fiecare saptamana: mereu 5 albe si 2 mov. De vreo saptamana instalase sevaletul si tot astepta momentul acela in care va exploda daca nu va ordona pensulelor sa zboare ca porumbeii. Intr-o ora si jumatate a terminat tabloul. Umbros putin, cu o picatura de soare pe o petala. Lucrase cu asa ardoare, copilaros, neslefuit, aducand a Van Gogh in dezordine si lipsa de tehnica. Isi iubea creatia si o privea cu mandrie. Abia astepta sa vina "mainile calde" acasa sa vada tot. Astepta momentul facandu-se ca citeste din "Scrisorar" in pat, nepasator si nestiutor. 

- Uuuu... Ia uite ce a facut el aici! Ha, ce frumos a iesit! 

Rade cu gura, cu ochii, cu mainile. Ce multumire ca ii place!

- Sa ii arati si lui tata! Tata, dupa ce mananci, sa vii sa vezi ceva!

"Sa nu afle tata!"...

- Bai... ce ai facut tu aici? Pai daca te pricepi asa bine, sa imi zici sa iti mai dau panze! Am o gramada.

Vagabondul zambeste multumit, rosind putin. I-a placut lui "tata", pictor renumit in orasul asta mare. "Inseamna ca sunt pe drumul cel bun."

- Stii ce a facut tata? Nu mai avem ce gati la cina: a luat oul porumbeilor din cuib. Rade usor, dar stie ca nu a reusit o gluma cu asta. Si mai stie ca umbrele care incep sa se vada pe chipul din fata sa nu vor disparea.

....

A aflat tata... Amar e gustul unui ou stramutat! 

Nu o sa mai auda porumbeii dimineata, dar nu e asta... Nu o sa mai fie puiul! Au construit o casa pentru el, au muncit patru aripi si doua pliscuri pentru asta zi de zi. Au impletit la casuta aceea cu atata dragoste si cu atata naturalete, cu "buna vestire" cu tot. Dar tata a aflat si oul nu mai e. Nici nu vrea sa stie ce s-a intamplat cu el. Isi imagineaza doar un pui in acel ou trimis departe de parintii lui. AMAR! Isi aduce aminte de puii cazuti din cuiburi, de cand era mic si ii gasea pe poteci sau prin iarba. Ce rozalii si fara puf erau, ce vinisoare violete se vedeau de sub pielea stravezie, ce ochi bulbucati si acoperiti cu pleoape, ce urati erau! Nu stia ce sentiment il incerca atunci cand ii descoperea: de admiratie, de repulsie, de mila. Stia doar ca il cuprindea o tristete imensa cu gust de amar. Aflase ca, odata cazut din cuib, puiul nu mai putea fi salvat de pasarea parinte. Murea in iarba neajutorat. Nu putea face nimic. Absolut nimic. Lasa fiinta acea mica, urata, sa moara. De unde zbor?

A aflat tata...

Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 

Vagabondul (6)

Intins in ultima zapada a primaverii, numara ingerii. El insusi unul din zapezi abia curgatoare. Vantul despica pielea in coji de gheata. Aspru. Cristale se izbesc de asfaltul pe care se lungise sa isi dea seama cand va veni primavara. In afara de un ropotit de masini si de pasi, momentul schita iz reavan de pamant in care sa creasca radacini. Mmm... daaa... ce bine!

- Nu lucrurile! Lucrurile iau forma, apoi o pierd. Lucrurile dau bucuria momentului. Dupa care? O descompunere. Gandurile acestea se spargeau de ochii lui odat' cu fulgii ce-i siroiau pe fata. De ce sa nu te bucuri intins pe spate de aripile acelea? Ce-ar fi daca te-ai atasa? Ai suferi groznic pentru ca  se topesc asa repede, nu iti raman stranse cioburile de alb, intr-un pumn. Nu-ti apartin.

Suflet cu identitate, minte frumoasa daca vrei. Astea esti, asta e tot ce ai. Lucrurile... duca-s-ar pe apele Morii! Maine nu mai e decat un bocanc ros de sarea de pe strada. Si ce daca pici cu fundul in cea mai mare mocirla cu pantalonii cei noi? Ai sa razi mai incolo. Si nu-i mai bine? Zambet difuz. Intins, cu ochii de soare alaturi, se gandea la toate astea si la singuratate. De fapt, le glasuia. Inca un om care isi stie ca e singur, desi  faceau ingeri impreuna in norii albi. Ii mangaia tamplele dar stia ca, desi cu inima in palme, tot el in el era.

Si-a ridicat mana stanga. Apoi pe cea dreapta. Are doi fluturi in palme, mazgaliti din liniile vietii si cine mai stie ale cui. Inima din palme bate tare uneori, mai ales cand atinge cei doi sori. Cateodata, simte cum ii pulseaza si tamplele tot in palme. Isi concentreaza acolo toata fiinta. Si daruieste mai departe. Prin fluturi.

"- Esti cel mai aiurit fluture" isi spune propriei maini si-si lasa "incheietura mainii, [...] acolo unde sangele e totdeauna verde si trufas" sa zburde pe chipul singuratatii de langa ea. Acel chip pe care il vede din cale-afara de copil. Gandurile unor "frumosii nebuni...".

- Cum ar fi daca ai pierde toate fotografiile?

- As face altele noi. Ar fi ca si cum ar fi primavara. Senin, fara regrete, fara suparari. Ca si cand asa as iubi din nou, mai mult.

Popas de privit in raza de soare. Raza de soare de dupa care fulgii inca aluneca repezi si nestaviliti.

- Din ce sunt mainile tale?

- Din fluturi, nu ti-am spus? Zambeste.
(http://www.youtube.com/watch?v=pzNmP2D734k)

Am fost la bal. Am fost la plimbare.

                                     

(Imagine preluata de pe http://www.cadouri-grozave.ro)

Am fost la Balul Francofoniei. Cativa invitati, multi organizatori, unii emotionati, altii dezinvolti, unii spasiti, altii infipti, demni de lauda pentru efortul organizarii acestui eveniment. (https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150719949468746.424253.53544058745&type=3)

Impresia cu care am ramas insa, dupa aceasta seara, este ca nu putem pretinde ca mai avem cochetarie, maniere. Cel putin, nu ca in trecut. Nu ne mai invata aproape nimeni si suntem putini cei ce ne nastem sub semnul etichetei. Pe de o parte e bine, pe de alta e rau. De ce? De bine pentru ca asa ne individualizam, ne purtam personalitatea fara a ne incadra in reguli, fara a ne intepeni in corsete; rau pentru ca am pierdut activitatea de grup, bunul simt reiesit din bunele maniere, bunul gust dat de tiparele croitorului.

Pe vremea taranului imbracat in in si panza aveam momentul horei, cand lumea isi impreuna mainile si batea pamantul cu piciorul intr-un dans al curtarii, al inveselirii si al rasplatei saptamanii de munca. Mai inainte, erau balurile, acelea de care citim in carti sau pe care le vedem in filme. Erau dansuri de societate, era un ritual al hainelor, al conduitei. Acum avem cluburi, discoteci, haos zbenguit, dansuri, gesturi, culori, muzici. Un balast. Si cum o fi mai bine? Totul devine nostalgie la un moment dat.

Dar la balul care s-a dorit bal am simtit stangaciile, am vazut nepotrivirea incaltamintei sau bijuteriilor cu rochiile, gesturile timide din cauza de nesiguranta la o rugaminte sau o invitatie la dans. Si mi-am  dat seama ca acele vremuri sunt apuse. Si acestea vor fi la fel.

M-am plimbat cu doua caractere diferite in sens opus, pe strazile orasului. O persoana pe care o redescopeream dupa multa vreme si o persoana pe care o redescopeream pentru a nu stiu cata ora. Prima m-a facut sa-mi fie dor de a doua, a doua m-a facut sa privesc la prima cu gandul ca sunt oameni cu care nu sunt compatibila din start. Si am realizat ca exista momente cand nu mai lasi pe oricine in viata ta. Pentru ca ai deja oamenii pe care ti-i doresti in jurul tau. A fost o plimbare memorabila, am conchis, a doua zi.

Eram sambata dimineata, cu parul ravasit, dar cu un somn dulce la activ, in care nu m-am mai trezit din cauza motanului, in ditamai apartamentul, la etajul 4, blocul cu bulina rosie de pe Vaile Lascar. Si somnoroasa, cu gandul la concertul de jazz si la furtuna din seara anterioara, dar si la filmul in doi care se infiripa din mesajul meu, cu niste pantaloni care nu erau nici pe departe masura mea, am reusit sa ma scol lenes din pat si sa imi fac vant spre strazile Bucurestiului. Am vazut ca erau pomii infloriti si aveam langa mine acele fiinte cu care rad din nimic si care imi ingaduie sa rup o crenguta fara sa par rupta din secolul XXI. Vantul batea si zburau cu el si zambetele noastre lenese, optimiste. I-am trimis mesaj mamei mele sa ii spun despre inflorirea pomilor. Iar acasa aveam lalele albe. 

Asa ca... prefer plimbarile, iar balul il las pe alta data. Si, daca cineva a scapat neinformat, mi s-a pus rau de tot pata pe buline (a se vedea si pozica cu urmatoarele achizitii). Iar in ton cu bulinele mele, vine si acest filmulet colorat: http://www.youtube.com/watch?v=Hh-o5g4tLVE

Asteptam autobuzul de noapte

Am ajuns la numarul 111, iar ceasul este 9 si 11. A fost, de fapt. Coincidentele astea!

"Nonstop looking" este incercuit pe o bucata de ziar dintr-un film ce inconjoara 11 septembrie. Si cred ca este momentul in care fac acest lucru. Caut. M-am gasit pe mine si am mai gasit alti cativa oameni in jurul meu. Asemeni mie, cu ambitii, cu fluturi in stomac, cu caldura in mainile ce mangaie, fara bani prea multi in buzunar pentru ca ii cheltuiesc pe vise implinite, cu capul in nori si tineri mereu.

David spunea intr-o seara, dupa un concert: "Fratilor, m-am indragostit!". A fost o replica care mi-a ramas nu pe scoarta, ci in muschiul inimii si pe care nu cred c-am s-o uit prea curand. Nu mi s-a intamplat sa aud pe cineva care sa spuna chestia asta cu atata bucurie, mai ales pe un barbat. "Daca-i motiv de bucurie, sa ne bucuram :-))", mi-a raspuns ulterior. Ti-am spus ca o sa scriu despre asta!

Ghana e tara din care astept sa se intoarca o prietena careia trebuie sa ii spun de ce iubirile se pierd si vin altele noi. Pentru ca vin. Te redescoperi si iti dai seama ca nu ai pierdut nimic, ci doar ai castigat. Iar dupa toate astea, se intampla. Oamenii aceia cu care te duci la concerte, sau la care dormi peste noapte, sau cu care imparti un covrig cumparat din ultimii lei te suna si iti spun ca sunt mandri de tine sau iti ofera o zambila sfioasa, in prima zi de primavara. In ziua 8 a lui Martisor unii dintre ei infloresc lalele ca razele de soare, cu parfum de ochi senini... pentru tine. Si unde mai punem ca iti cumpara o "cheia sol", te duc la caldura in masina si cauta postul Radio Guerilla sa iti faca pe plac!? Iar acasa te asteapta o ciocolata pe birou. Amaruie, dar dulce, de la sora cu care ai impartit toata viata chiar si o bomboana. O "jertfesc" acum, in timp ce privesc la "Carnaval" si cade ploaia, peste cei doi iubiti ce fac dragoste, peste praful secetei de pana acum.

Briosele de la Agapitos au ramas pentru azi. Le-am impartit, alaturi de un ceai cu zahar brun, "My morning Jacket" si un zambet molipsitor cu un "jolie garçon" pe care l-as tine in buzunarul unei camasi in carouri si as purta-o la infinit. Telefonul suna, suna... si se aude un clinchet de voce: "Ce faci, dragule?" Si vorbele nu incap in minutele gratuite. Si se tot aude acea voce cu care m-as trezi si as adormi in fiecare zi, care imi insira cum a fost la munca, ca si-a luat bretele verzi, ca se duce acasa si ca maine ne vedem acolo la... 11 juma'.

Cat am asteptat sa pot sa spun din nou: continua sa crezi!

La un moment dat intelegi primavara. Privesti in urma cu un zambet nostalgic, dar fara furie, acea furie care aluneca cu metroul in ochii oamenilor ce nu reusesc sa se plimbe cu autobuzul. Iar dupa ce privesti putin in acel trecut si iti pui lectiile semn de carte, citesti coperta finala si acolo esti tu, cel ce ai reusit in sfarsit sa iti aduni o gramajoara de lucruri frumoase si de oameni care te iubesc.

Imi vine in minte o imbratisare recenta, cand cineva m-a luat pe sus si m-a invartit ca un carusel. Am simtit ca sunt mai usoara decat picaturile din stresini. Si ma gandeam sa nu-si franga spatele cu mine, dar radeam si secundele se faceau mari.

De-acum se face seara, asa ca ramane pe maine la 11 juma' si pe mai incolo. Asteptam impreuna autobuzul de noapte.

1 Martie, 8 Martie si primavara

Da, sunt niste amintiri ce ma leaga de zilele primaverii, nu multe, dar aproape de sufletul meu.

In primul rand, imi aduc aminte cum jumulea tati gainile din cotet, pentru a lua puf de la ele. Ne trebuia la gradinita, sa confectionam martisoare. Am facut odata un cocosel cu puf si pene colorate, cu paiete si jnurulet alb cu rosu. Alta data, am facut felicitari cu scoici pictate, de alt martisor am cumparat niste felicitari cu randunele, gata imprimate. Au mai fost si altele, dar nu le mai tin minte. Cert e ca, mare treaba nu faceam noi, mogaldetele, ci educatoarele noastre, dar ne manjeam si noi cu acuarele si aracet, sa avem cu ce ne mandri acasa. Tot educatoarele ne puneau ca, in momentul cand vom duce martisorul sau felicitarea acasa, sa ii cantam mamei:

"De ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima.
Si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea!"

Atunci repetam si cantecelul primaverii:

"Vine, vine primavara,
Se asterne-n toata tara.
Floricele pe campii,
Hai sa le-adunam, copii!"

sau strofe din poezii:

"Vine ploaia, bine-mi pare,
In gradina am o floare.
Ploaia o va creste mare,
Vine ploaia, bine-mi pare!"

Ne duceam timide sa ii cerem bunicii ghiocei pentru educatoare sau invatatoare. Nu ne permiteam cadouri, ca altii ( stiu ca aveam un gust amar in acele zile), dar atunci nu imi dadeam seama ca, de fapt, felul in care daruiesti conteaza mai mult decat ceea ce daruiesti. Din pacate, invatatoarea mea tinea cont de cadouri, dar am trecut noi si peste asta.

Si, tot la inceput de primavara, apareau toporasii. Era mare marsaluire prin gradini atunci, iar cine aducea mai multi toporasi albi era cel mai tare. Ajungeam acasa inghetati, innoroiati, dar cu succesul in maini. Bineinteles ca luam la rand toate cescutele, le puneam pe dulapuri, televizor, masa, pervaz si ce se mai gasea drept bun suport de flori.

Aveam o strabunica, "maica" ii spuneam. Statea departe, "in varf". In fiecare primavara mergeam la ea cu toporasi si plangea mereu cand treceam de portita de lemn. O vad si acum garbovita, cu cocoasa in spate, cu obrajii rosii, dar frumoasa de bunatatea pe care o avea in suflet. Tinea asa mult la noi. Drept rasplata, ne facea oua ochiuri, ne dadea dulceata si ne tinea la caldura sobei, in camaruta ei mica, din chirpici, dar cu asternuturi si presuri de o curatenie rar intalnita. Icoana, fotografia cu ea si "taica" cu busuioc langa rama, soba cu plita, pivnita de langa, de unde venea miros umed de mucegai si parfum de mere si pere, strachini si castroane de tabla, peretii alb varuiti, podeaua de lemn, clanta de la usa veche. Ce lume plina de amintiri... Amintiri ce vor ramane crude ca fiecare primavara, amintiri ce nu ma vor lasa sa uit de copilarie.