Vagabondul (18)

Daca ar veni un cutremur, nu i-ar pasa cine sunt, ca sunt multi, buni, veseli si destepti. Nu i-ar pasa de apartamentul acesta probabil interbelic plin de francezi, cativa nemți si mai putine romance. Nu i-ar pasa de tavanul in stil art nouveau sau de candelabrul perfect, nici de spiritul de aici, de masa de la revedere si de galagia vesela, de dezordinea acestui restaurant incognito.

Sforaie baietii si peretii le tin isonul.

Aici s-a mancat bine pui in sos cu biscuiti, orez imbalsamat in 4 arome si salata cu rucola legata cu sos vinegrette. S-a dansat prosteste, dar energic si spiritual pe Macarena si alte melodii mixate de un dj italian. Aici s-a intamplat totul, intr-un apartament cu trecere dintr-o camera in alta, in living-ul ce ar putea fi o capodopera daca cineva l-ar reinventa pe merit. Aici, printre obiecte vechi, prafuite, cu haine, rucsaci, canapele obosite, pahare, oameni, tigari, plastic si spirit tanar, carti si podele scartaietoare, au cantat tacamurile si s-au impletit sufletele.

Doamne, daca n-ar fi femeia, ce haos ar fi pe Pamant! Dar ea exista si nu singura: fara un el, nu e bine.

Dupa toata harmalaia voioasa si de buna intentie, au ramas  in varful patului inghetata si trei oameni, privind cum 4 dimineata se lumineaza, facand alegerea suprema: vanilie, razand ca apucatii si ascultand linistea de dupa furtuna. Cantecul lebedei negre nu mai inceta, iar vagabondul se simtea ca un copil pe care mama l-a infasurat bine in asternuturi, sa ii fie cald si bine, in timp ce inghetata era buna si rece.

S-a trezit in susotelile altei limbi si cand toti au adormit linistiti, cautand in toate un telefon sa-si astearna niste ganduri de-a valma si ele, ceva a inceput sa taraie. A crezut ca e alarma de incendiu, dar cum nimeni nu s-a sinchisit de zgomot, si-a dat seama ca e de-al casei. Si cum sa scoti telefonul de sub francez, fara sa il trezesti? Cu ajutorul mamei naturi care l-a culcat bine in asternuri.

De curand, vagabondul s-a dus din nou la Chalet. Se asternuse acolo ceva moale si placut. Aranjat si primitor, cu lumini difuze si labirint de incaperi, apartamentul i-a indemnat la destainuiri. Vin si pareri, vin  si amintiri, vin si engleza, franceza si romana, vin si iubiri, vin si dorinte.

Mai tarziu, s-au reintors acolo unde s-au cunoscut, aducandu-si aminte de seara in care au inceput sa zboare. In acea seara, in acel loc, s-au adunat patru oameni care se iubesc diferit, care dansează si inteleg totul. Inteleg libertatea, neconditionarea, ce sunt, ca sunt frumosi asa laolaltă, sinceri si cumpatati, veseli si fara prejudecati. Ei inteleg ca s-ar putea oricand indragosti unul de altul, insa stiu ca zarurile au fost aruncate si ca sunt fericiti cu asta. E greu sa faci pe cineva sa inteleaga ca sufletul e capabil de atata iubire pe care nu o tine doar pentru o persoana sau doua, dar ca el stie cine este cea pentru care sa se pastreze curat si loial. I-au trebuit ani si incercari vagabondului sa inteleaga asta. Si i-au trebuit tot ani sa gaseasca oameni ca el, care sa nu isi limiteze cunoasterea si trairile la ceea ce vine din prejudecati si limite. Ii e bine asa, cu sufletul si mintea deschise si nici nu vrea sa fie altfel. Danseaza pe cuvintele "esti o femeie frumoasa".

Vagabondul (17)

17... 7... 27... 

"- Gata!" 

In acea noapte a incremenit orasul si daca ar fi fost doar orasul! Tentaculele cristalelor de gheata s-au intins mai departe pana la parinti, pana la munti, in alte flori de piatra si prin alte case. In acea noapte, la -27 de grade afara, lor le-a fost teribil de cald. Sufletele lor obosite si neputincioase umblau sub asternut, in vartejuri. Devenisera parte din obisnuit. Nu mai erau ei, cei doi zburatori. Picasera in namolul ce ramane pe fundul apelor secate. 

Pescarusii agonizau deasupra raului inghetat bocna in cautare de hrana. Vagabondul a cumparat o paine si niste arpacas. Punga de graunte s-a rupt si zorzoane au cazut pe jos, in zapada alba. Oricum nu le interesau pe pasari boabele acelea mici. Bucatile de paine, insa, le-au facut sa vina incet-incet, in rotocoale din ce in ce mai apropiate, spre miezul si coaja care se inaltau in aer si picau, mai apoi, pe pojghita de apa intepenita. Un brad de Craciun parasit pe luciul apei celei lungi si tacute, canale fumegande, oameni fara maini, fara cap, fara picioare sau trup, doar ochi de sub hainele groase, nari ce se lipsesc si plamani ce dor de atata frig: asa era orasul prin care Vagabonul trecea cu sufletul lui gol, cu lacrimile lui calde. 

A iertat totul inca de atunci si a ascuns bine sub haina groasa amintirile ce inundau. Doar ce era frumos; de fapt, nici nu mai tinea minte altceva. 

Vara trecuta, cand s-a intors acasa dupa o lunga calatorie, "mainile calde" facusera curat in camera (cum ii placea lui), pregatisera ceai dulce si o imbratisare cu cei mai cutremuratori fiori ai dragostei. Atunci si-a dat seama ca nu mai exista nimic altceva decat o mare iubire care il leaga de prezent. Trecuse de cea mai mare incercare cu sufletul curat, asa ca mangaierea acelui moment l-a scuturat. A fost ca prima lor atingere. 

"- Sa nu mai pleci niciodata atat de mult timp de langa mine! Nu as mai suporta sa stam departe atata vreme!". "Mainile calde" nu fusese nicicand atat de cu sufletul pe fata, nicicand atat de sensibil, nicicand atat de frumos.

A plans de multe ori cand faceau dragoste. "Mainile calde" nu intelegea de ce. Il intreba, dar vagabondul nu raspundea niciodata. Cata emotie si implinire simtea atunci, cata frica descatusata, cata dorinta de a opri timpul in acel apogeu al vietii, cata iubire imensa care ii sugruma gatul si ii siroia lacrimi sarate pe fata. 

" - Ce frumos esti cand plangi!" i-a spus Vagabondului. "Stiu ca suna ciudat." 

Atunci a plouat cu soare. Licurici cadeau din cer, aurii. Ce minune! Se bucura Pamantul ca erau din nou impreuna si ca se iubeau nesfarsit.

Au fost la mare si un taciune i-a ars talpa. Apa sarata a sapat in rana. S-a jucat cu o umbrela colorata. Au umblat pe plaja inca rece, cu haine de imprumut, cautand o cafea. 

A fost randul "mainilor calde" sa plece. A gasit in pasaport un biletel: "Nu stiu daca ma vei mai gasi aici cand te vei intoarce." Dar l-a gasit acasa, tesandu-si panza ca o Penelopa rabdatoare. Au plecat la munte in ziua urmatoare si s-au iubit in nenumarate randuri. "Operatiunea CR2" au numit acele zile in care au umblat de nebuni in tot orasul sa caute niste baterii pe care nu le-au gasit. Se simtea gustul amar al ruperii, desi se iubeau cu liniste si soare tomnatec pe chipuri.

Cu cateva zile inainte sa inceapa gerul, erau la metrou. Vagabondul a scos telefonul din buzunar si cheile i-au cazut printre cei 5 cm ramasi intre usile ce se inchideau. S-au intors sa le caute, dar nu au mai gasit nimic. Desi in acea zi era soare puternic, iar "mainile calde" se umpluse de raze de soare care ii faceau parul sa "arda" de zambete, peste cateva zile a venit frigul. Nu mai era nevoie de chei.

De atunci, lumini s-au adunat in sufletul vagabondului, lumini si mult frumos despre ce a fost. Au fost fericiti si asta a insemnat totul. De atunci, neguri s-au strans in "mainile calde", neguri pe care le-ar sparge in stele mii daca ar putea.

Patinele au ramas atarnate in cui. Nu au mai reusit sa inceapa gheata impreuna, nici sa calatoreasca toata lumea, asa cum isi doreau. Nici sa aiba o casa in Chanmonix sau un restaurant al lor. Au devenit pamanteni.

E liniste. 1 + 1 nu mai fac 2, dar 7 se tot repeta.

Vagabondul (16)

In fiecare dimineata, in balcon ganguresc porumbeii orasului. E sunetul diminetii, cu cel al liftului, cu cel al espressorului si cu cel al soarelui care rasare in termopane. Porumbeii aduc vesti bune. Seara se roaga pentru pace si pacea vine dimineata si falfaie din aripi. Se trezeste sa deschida fereastra si vede blocuri ca o mare gri presarata cu aur si pasari; seara - antene, apusuri si stoluri.

Odata cu aer proaspat, in camera intra si vesti pasaresti. Se construiesc cuiburi chiar in balcon. Sunt acolo un brad chelit de la Craciun, flori cutezatoare in ghivece mari, un butoi, niste borcane, un uscator de rufe si niste turturele. Si loc, si fire de impletit pentru cuibul inceput odata cu Buna Vestire. E sunetul care i-a lipsit peste iarna... "Sa nu afle tata!"

- Au facut ou porumbeii. Sa nu afle tata! 

- Da' de ce?

- Pai le ia ouale si le arunca.

E martie si florile se opresc sa mai hiberneze. Au mocnit destul, ascunzandu-se in amorteala. Se grabeste de la munca deoarece i-a venit ideea sa picteze un tablou cu lalele. Cumpara pentru "mainile calde" cate un buchet in fiecare saptamana: mereu 5 albe si 2 mov. De vreo saptamana instalase sevaletul si tot astepta momentul acela in care va exploda daca nu va ordona pensulelor sa zboare ca porumbeii. Intr-o ora si jumatate a terminat tabloul. Umbros putin, cu o picatura de soare pe o petala. Lucrase cu asa ardoare, copilaros, neslefuit, aducand a Van Gogh in dezordine si lipsa de tehnica. Isi iubea creatia si o privea cu mandrie. Abia astepta sa vina "mainile calde" acasa sa vada tot. Astepta momentul facandu-se ca citeste din "Scrisorar" in pat, nepasator si nestiutor. 

- Uuuu... Ia uite ce a facut el aici! Ha, ce frumos a iesit! 

Rade cu gura, cu ochii, cu mainile. Ce multumire ca ii place!

- Sa ii arati si lui tata! Tata, dupa ce mananci, sa vii sa vezi ceva!

"Sa nu afle tata!"...

- Bai... ce ai facut tu aici? Pai daca te pricepi asa bine, sa imi zici sa iti mai dau panze! Am o gramada.

Vagabondul zambeste multumit, rosind putin. I-a placut lui "tata", pictor renumit in orasul asta mare. "Inseamna ca sunt pe drumul cel bun."

- Stii ce a facut tata? Nu mai avem ce gati la cina: a luat oul porumbeilor din cuib. Rade usor, dar stie ca nu a reusit o gluma cu asta. Si mai stie ca umbrele care incep sa se vada pe chipul din fata sa nu vor disparea.

....

A aflat tata... Amar e gustul unui ou stramutat! 

Nu o sa mai auda porumbeii dimineata, dar nu e asta... Nu o sa mai fie puiul! Au construit o casa pentru el, au muncit patru aripi si doua pliscuri pentru asta zi de zi. Au impletit la casuta aceea cu atata dragoste si cu atata naturalete, cu "buna vestire" cu tot. Dar tata a aflat si oul nu mai e. Nici nu vrea sa stie ce s-a intamplat cu el. Isi imagineaza doar un pui in acel ou trimis departe de parintii lui. AMAR! Isi aduce aminte de puii cazuti din cuiburi, de cand era mic si ii gasea pe poteci sau prin iarba. Ce rozalii si fara puf erau, ce vinisoare violete se vedeau de sub pielea stravezie, ce ochi bulbucati si acoperiti cu pleoape, ce urati erau! Nu stia ce sentiment il incerca atunci cand ii descoperea: de admiratie, de repulsie, de mila. Stia doar ca il cuprindea o tristete imensa cu gust de amar. Aflase ca, odata cazut din cuib, puiul nu mai putea fi salvat de pasarea parinte. Murea in iarba neajutorat. Nu putea face nimic. Absolut nimic. Lasa fiinta acea mica, urata, sa moara. De unde zbor?

A aflat tata...

Vagabondul (15)

Se prelinge alene senzatia aceea de liniste in sus, pe pielea zbarlita. De fiecare data cand se gandeste la ganganii, il apuca toate mancarimile pamantului. Dar nu-i mai puternica asta decat sentimentul acela de senin si calm, de vesnicie. Fruntea i se descreteste in sfarsit. Cu toate eforturile, cand e in cotidian, nu ii iese. Si mainile calde ii tot mangaie fruntea, dar e un zbucium in interior, ceva nestiut. De l-ar descoperi si l-ar alunga odata!

E in lanul cu grau verde, dospit in propiile capsule. Gata sa dea in copt. Doar glas de greier si de pasare se aude in jur. Si sufletul lui, cum tresalta gandind la painea ce va mirosi in brutarii, dupa ce va fi framantata coca. Ii e dor de gustul de paine. Si ii mai tresalta sufletul la cei maci rosii. Campuri rosii se ivesc in ziua de duminica pe care si-o petrece la drum. Dimineata cu ceturi si cu panza de paianjen picurata. Cu baci si oi, cu galben, rosu si violet in flori. E ca in Toscana. "Cata frumuseste sade in tarisoara aceasta! N-am avea habar vreodat de cata comoara e intr-ansa!" izi zice in sine.

A luat un manunchi de grau. Il gadila pe la nas. Pesemne o avea vreo alergie. Incepe sa lacrimeze, stranuta. Cineva ii zice "Noroc!". E buburuza ce i s-a urcat pe umar. Rade de imaginatia-ai cea bogata. 

De departe tropaie o ploaie. Abia o asteapta. E pentru el. Vine cum ii place. Ii miros talpile a noroi de-acum. A noroi de tara, din care creste grau. Ce frumos! Problema e ca il cam ustura pielea de la paiele ce i se agata de picior si o zgrumtare incetisor. Macii se ponosesc, graul se apleaca si isi accepta soarta. Stie ca va fi bine dupa. 

Cutreiera, calcand in picioare picurii ce ropotesc pamantul. O ia la sanatoasa si lasa in spate sir de ganduri si griji. Si isi ia in piept soarta cea noua, cea frumoasa. Deodat', il prinde de mana un copil. Ii zice:

 - Hai, nene, hai, ca mi-e teama sa nu moara!

Se duce vagabondul intr-un suflet, pe sub ploi, de mana cu baietanul pricajit, lasand in urma prietenii. Se trezeste in fata unui amarat de cutu schiop, schelacaind si tremurand ca un neajutorat ce se gasea. Alaturea, lacrimile baiatului de la tara siroiau mai ceva ca ploaia de deasupra. Asa crede el, ca e de acolo, altfel nu ar arata ca un pui ponosit de soarta. 

- Nu-i asa ca-l poti face bine? il intreaba pustanul. 

D-apoi, ce sa spuna? Ca n-o putea? Ca nu-i veterinar, ca n-are treaba el cu cainii? N-ar putea. Cand era mic, aducea acasa toti puii de pisica adunati de pe drum si ii ploconea in poarta casei parintesti. Acum sa faca altfel? L-a luat cu el pe schiop, iar pe baiat l-a lasat inlacrimat. Prea mic copil, prea mare suflet. Peste o saptamana, lucrurile erau altele. Cutu era bandajat, copilul radea. Si campurile de maci incepusera sa se treaca. 

Vagabondul (14)

Se aseaza in pat dupa ce, cu o lingura de lemn incisa la flacara aragazului, si-a apasat pe coada din coltul gurii. Stie asta de cand era copil. O sa mai dureze pana se vindeca, dar stie ca asta e singurul leac mai rapid.

I s-a nazarit acum in minte mirosul acela de paine calda si proaspata, amestecat cu miros de rosii incalzite de la arsita de afara si cu mirosul de uzina de la care se intorceau parintii, parca si putin prafos.

Dar aici e aer proaspat, dinspre baie vin parfumuri de solutii. Vrea sa plece. Cu ardoare vrea sa plece. Se scoala din pat si suna:

- Hai!
- Hai!

Isi ia bicicleta si pedaleaza cu ravna pe strazi. In cale ii iese o masina. Mana incepe sa ii tremure pe ghidon. Se opreste. Transpira la fiecare emotie. Coboara linistit si asteapta. Deja stie mai mult.

Padurea asta e splendida. In fata, copaci inalti cenusiu-violeti, cu mici itiri de frunze, la poale flori mov si galbene. Si aerul e caldut, de primavara, insorit. E bine. E liber.

Nu s-a mai dus la interviul acela. Toti pun aceleasi intrebari tampite. Nu vrea sa le spuna ce vor sa auda. Oare o sa dispara cuvantul "indigo"? In schimb, si-a luat lumea-n cap pentru o zi si a pregatit o surpriza, numai ca i s-a imbolnavit complicele. A mai si gresit cetatenia in biletul de avion, dar tot surpriza se numeste.

De curand, a venit cineva sa il viziteze. Un drag de om din Iasi de care il leaga o fina si calda legatura. Mai nou, a inceput sa ii scrie scrisori. Uite asa, sa fie mai personal, mai real. Si a mai venit cineva pe la el, cineva plecat mai bine de patru luni prin Africa. I-a desfacut in pat comorile si l-a pus sa-si aleaga. A luat ceva pentru el si ceva pentru mainile calde. Nu s-a putut abtine. Africa a schimbat mult sufletul intors acasa. In bine, in frumos, in generos si curajos, marinimos si iubitor de lume.

Vede din ce in ce mai multi oameni identici. In lucruri de suprafata. Pe internet sunt toti fericiti. Isi creeaza imagini publice. In Sibiu a trait o realitate calma, lina, inradacinata. I-a placut acolo mult. Intre timp, liliacul a inflorit, in spatele curtii e un lac cu barca, Pisicot are pui, closca sta pe oua si bicicletele roiesc pe strazi. Oamenii sunt si tristi, si bucurosi.

Au mai fost si altele, dar vagabondul ce atarna intr-un portret, pe perete, e, poate, mai preocupat sa traisca decat sa isi mai aminteasca.

Vagabondul (13)

Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

Vagabondul (12) - Poveste nepublicata

Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)

Vagabondul (10)

Vagabondul umbla. Si ii canta o strada intreaga. Aplauze, glasuri necunoscute, 12 noaptea si oameni frumosi in jur. L-am zarit apoi pe podul suspendat. Nu singur, cu mainile calde. Ii batea vantul in par. Franturi de conversatie mi le aducea tot vantul:

- Uita-te la un punct fix cand trec masinile pe sub tine sa vezi ce senzatie!

- Parca ma iau pe sus valurile. Ametesc. Ma murdaresc. Rad. Zbor. Imi e teama, dar e bine. Toate astea in gand.

Pe banca, in fata blocului din intersectie, un prieten le da sa asculte o melodie. Spunea despre fericirea lucrurilor obisnuite. In toi de noapte, acordeaza defect o chitara. Face dragoste cu tandrete si asculta Leonard Cohen.

- Nu esti frumoasa! Nu esti frumoasa deloc! Tristetea din priviri: cam asa spuneau ochii atunci, dar nu avusese rabdare. Esti superba, mai ales acum! Si deja norii erau prea jos. Ce frumosi suntem aici, acum, iubindu-ne!

Intr-o seara, dupa ploaie, se plimba pe stradute. Cocotat in varf de stalp, un copil. Si ce facea copilul? Ghidus, a schimbat semnul de intezis. Si uite asa masinile au luat-o razna pe acea strada. Cand a coborat, l-a zarit, dar copilul nu s-a intimidat. Si-au vazut de viata.

E prima culoare. A toamnei. Face zilele frumoase cui poate, de cate ori poate. Si uneori pare indeajuns. Din pacate, nu intotdeauna. A cazut, s-a ridicat cu rani, a fost doftoricit. Ochelarii i-au zburat, apoi i-au fost sterpeliti. Acum are geaca de piele neagra si un gand mare. Doar unul?

I-a iesit petrecerea surpriza. Fagarasul are miros de ceata si de iarna. Cu povesti despre alpinisti in varful cu nasuri umede si cu ceai cald. Si acum a plecat spre mare. Ca-i toamna si ca-i frumos toamna la mare, cu stanci in apusuri in toate pastelurile pamantului. Si cu nisipul sub talpile inconstiente. 

Intr-o zi... ce sa faca? A stabilit cu mainile calde: Eroilor, ora 16. S-a facut 17. Nimic conditionat de timp. A ajuns in gara, a cumparat bilete pentru doi. Doar el stia. Plecau inspre aeroport. Sa bea un vin, sa viseze la calatorii. Sa viseze si atat. Sa zambeasca si sa se bucure. Poate c-ar fi fost mai tare sa fie o calatorie cu avionul? Poate nu. Sa te bucuri doar visand... Nu poate oricine. Dar cine stie data viitoare?!

Ii e dor de el. De el insusi... vagabondul. De iarna si de sentimentele cu miros de crema de maini.  Haimanaua e pe sevaletul din camera, bicicleta-i langa. Haimana e si el.

Atat de multe frumoase, ramase nescrise! Ramase in suflet. Cate stele!

P.S.: Vagabondul a raspuns cu NU intrebarii: "Considerati ca va descurcati cu un program normal de munca de 10 ore pe zi?" Unde e normalitatea?

Vagabondul (8)

Si-a luat trei ori sapte libere sa fuga la Sherlock. Sa respire, sa caute altceva. Mi-a aratat jurnalul lui:

"Multa culoare...

Lume agitata.

Sarbatori !

Metroul zburda.

Strazi curate, aer rece !

Sunet de pasi !

Un jamaican se imprieteneste cu mine !

Noaptea in N-uri.

Exact ca la noi.

Senzatie de milioane in double. Esti regele soselelor si nu iti sta nimeni in cale !

Un coleg reintalnit dupa 11 ani. Cat de fericit a fost !

Paradisul tuturor copiilor ! M and M's

Aparatul plange. Eu rad !

Multumesc pentru ceai !

E clima aiurea aici."

"Toata lumea stie...

Lumea cu ochi:

Trenul oricum duce unde vrei tu.

Toti se cred pe Broadway, unde fiecare secunda conteaza.

Nebunia altora

Tot curcubeu esti :))

Ce vina ai tu ca altora nu le convine cand apare curcubeul ?"

"O bere buna.

Intins

Si Rose of Jerico in casti.

Lipsesti tu, dar nu conteaza.

Gandul face multe.

Asta e muzica de nebunie."

"Muzica sa am si unde sa dorm.

Caldura e din plin.

Ideea e ca imi place locsorul tau...

Foarte mult.

L-ati aranjat asa cu suflet.

Miroase frumos.

Lumina este calda.

Cartulii.

Chestii multe.

Dezordinea e cea mai frumoasa ordine."

"Las ca vin si vedem cum facem si te innebunesc...

Si pe tine

Sau te-am innebunit de mult ?

Sau erai asa ?

:))))

Si ii innebunim pe nebunii astia din nebuna asta de comuna. :)))

Tu stii franceza.

Ma inveti si pe mine nebuna asta de franceza.

Ma duc sa beau si eu o nebuna de cafea

De nebun singur pe aici

Si cu tine-n gand."

"Eu ma bucur de ceea ce e

Pentru ca e.

Esti.

Sunt.

Suntem.

O sa fim.

Visele le facem realitate.

Realitatile mele-s mai frumaose decat visele atat timp cat am oameni frumosi ca tine langa mine."

"Somn usor, omul lui Dumnezeu!"

...

A plecat apoi iar. O noapte si-o zapacita de zi in Vama. Cu inima cat un ghem, doar atat. Inainte de asta o expozitie de pictura, iesit pe Bastilia, plimbat prin cartier in miez de noapte cu o pasare cantand si visat la viitorul realitate, alergat viteza pe strada de mana cu alta mana si depasit pe sine, intalniri cu oameni, diverse, covrigi mancati pe tejgheaua unui atelier de pielarie ascultand tainuiri politice pe care nu le-a inteles, iesit pe munte, o salata buna la Bolintin, un rasarit curcubeu si racoros... Si cum sa nu-ti doresti sa prinzi rasaritul in Vama si sa dansezi cu lumea pe plaja zgribulita? Sa vezi cum se coloreaza movuliu cer si ape, sa asculti marea cu roua, sa mananci cartofi prajiti cu ou si cascaval prelins intre felii coapte la Bibi dupa 4 saptamani de boroghine, sa privesti la pictorul barbos si albit de sus, sa bei un ceai la sapte si sa dardai pe muzica ce ingana rasaritul, sa saruti cu ochii, cu zambetul, cu sufletul si abia mai apoi cu buzele. Sa adormi pe plaja si sa ramai cu urme de degete pe pieptul mic, sa dormi ca un prunc dupa care sa te trezesti dincolo de mori de vant in niste chei, cu oite, cu flori galbene, cu lan de verde, cu lac cu pastravi, cu rulota alba si casa de lemn indoita, cu vant uscat si gand de port, de Liman? Cum sa nut-i doresti sa ajungi acasa obosit, adormit, ars, linistit, transpirat si sa-ti doresti sa o iei de la capat?

Si-n Alicante. Cu sal pe umeri si bicicleta pe faleza, cu oameni alergand cu pescarusii diminetii. S-a reintors la magazinul cu genti din piele. Una pentru el, alta pentru mama, alta pentru cine conteaza. A fost la pescuit cu tata. Nu a mai facut demult asta, de cand era mic si i se spunea ca ingerii zboara dimineata pe mare. Sa se duca sa-i vada. A prins o alga, nicidecum un peste. A ras de el incontinuu. A adunat pietricele colorate si le-a pus intr-un pachetel de piele pictat. Sa le aduca acasa, cu drag. A fost la carnaval. Cu bomboane care zburau pe strazi. Cu copii cu guri cascate. A prins si el una, ce daca nu-i copil de-o schioapa ci unul de aproape doi metri? La bisericuta din deal, erau oameni cu lumini. Pelerinaj cu lumanari rosii. Umbre cu flori se conturau pe pereti. Slujba era in doi peri. Hai trei. In orasel mirosea a iasomie si salcami, pe lac se adunau nori negri si vant de furtuna. Au trecut, nu a venit ploaia. Pescuit... ce dor mare!

"Cum de si-a luat tata geaca de motociclist? Cum de scrie mama povesti de dragoste de o viata?" In gand, bucatele, bucatele in fiecare seara. Doamne, cat de minunat!

(Cu multumiri pentru idei si texte oamenilor dragi)

Vagabondul (7)

Dupa ce trage de ochi in oglinda de la baie si isi spala nervos dintii de teama sa nu ramana vreo urma de noapte pe ei, da drumul la fereastra si incepe sa numere: 1, 2, 3, 4. Parca nu mai e asa tanar si viguros, se gandeste in timp ce isi priveste miscarile in oglinda dulapului. Asa, de la o vreme, parca vede umbre usoare pe la gene, muschii nu mai stau asa veseli. Oasele-i troznesc pe ici, pe colo. Trage tare de muschi, sa simta cum ii ard. Se bucura ca inca merge schiopatat din cauza febrei musculare. Si 5, si 6, si 7, si 8. Si 1, si 2...

Apoi isi freaca intr-o ceasca de cafea seminte de floarea soarelui si susan cu magiun de doua ierni. Ii da energie. In restul zilei isi va umple de cateva ori o cana cu ceai verde si sticla cu apa fara osmoza de la aparatul "Cumpana". Va manca de pranz de la pachet, intre mese doua fructe si doua maini de fulgi de grau. Spre seara se va intoarce cu bicicleta si va alerga cu cainele vecinului care a prins drag de el. Doarme la final de zi de nu mai stie nici patul ce-i cu el. Exercitiul acesta de vointa ii face bine.

Dupa ceasca cu binefaceri, insa, se imbraca cat ai clipi. Cateodata sterpeleste cate ceva din celelalte rafturi care nu-i apartin, dar i se iarta. Scoate nasul pe geam si simte ca se va face soare, chiar daca acum e ceata. Ceva colorat, lejer azi. Lumea va intoarce capul. Sigur. Zambeste. Ii place sa fie neconventional.

Isi desface bicicleta lasata peste noapte legata de scara de pe etaj si porneste cu servieta de la unchiul Edgar spre compania purtatoare de vise. Un betiv ii trece prin fata, tinand in admiratie o jumatatea de bere langa tampla si privind pe furis la ea, cu ochi rosii, mijiti, focosi, indragostiti. Ca si cand ar privi la o femeie putin cam groasa, dar cu forme apetisante, pe care vrea sa o guste inca din amorteala diminetii.

Mai incolo, un nene curata mucurile de tigara din fata localului de pariuri. Face o mica pauza, timp in care isi scuipa in palme cu putere, le freaca strasnic si priveste in jur cu mandrie, dupa care ia din nou caldaramul la rostuit. Adora sa vada barbatii maturand, poate dintr-un exces de zel sau dintr-un amuzament care il unge pe suflet.

In departare, blocurile turn se desprind din ceata cu iz occidental. Ii plutesc in aer colturile paltonului, iar cordonul tot da sa-i alunece din gaici. Doi caini ies dintr-o curte si se grabesc coltosi spre rotile bicicletei. Se opreste scurt si incepe sa le vorbeasca duios. Reteta clasica. Ii sunt dragi cainii, desi de doua ori l-au patruns cu gurile hraparete dincolo de epiderma. Imprietenit cu gasca, porneste mai departe pana ajunge la gura de metrou.

- La naiba, am uitat PRO Sport-ul azi, pe noptiera. Sapte numere. M-am grabit cu unul si uite si tu, spune nea Mirica unui client. O fi din acela fidel. Poarta camasa in carouri de pe vremea lui Pazvante, sapca gri spalacit, roasa pe la cozoroc si niste blugi la fel de lesinati si suferinzi, dar care inca se tin pe la incheieturi.

Sambata dimineata ies pe strazi tanticile cu coliva in cosuri. Pentru mortii lor, dar pentru gurile pofticiosilor. De unde vine el, cosurile astea sunt mari, cu flori si stergare creponate, cu belsug pe la toarte: cozonaci si colive dichisite, napolitane si covrigi insirati, mere si biscuiti, turte dulci si cine mai stie!? Femeile pleaca tantose inspre biserici . Si-ar dori sa le vada si pe acestea mai saltarete. Dar nu, in orasul mare femeile cu cosuri cu coliva sunt mai triste si mai putin faloase. Poate ma zgarcite. Ahh... cum si-ar dori acum o lingura cu coliva, dar cum sa ceara? I-ar zice tanti ca-i nesfintita si nu se poa'. Sa vina la biserica, dar nu le are el cu biserica.

Soarele incepe sa-i dogoare. De la covrigarie ii vin miazme din acelea care-i plutesc pana in plamani, iscodind toata fiinta. Nici nu-i opt si la terasa cu mici rasar codruri de franzela galbioara pe farfurii de plastic. Si fumuri cu arome de carne, ca doar fumurile ce mai sunt din micii de azi. O matusa cara de o plasa albastra de rafie si o urmareste pierdut, gandind la ce are de luat: patru gramezi de urzici sa-si faca cu mamaliguta. De o saptamana pofteste.

- De unde sunteti?
- Din Fundeni, dar sunt maritata! Intrebase doar de unde e, de ce i-o mai fi spus si despre maritis? Nu o ceruse de nevasta.

De data asta, nu-si ia lalele. Le asteapta de undeva, de departe. Mai bine isi ia niste ceapa verde si leustean, sa iasa ciulamaua buna.

Cat de fermecatoare si de ispititoare e viata asta pe la periferii! Sunt curtile acelea cu cate o masina cu faruri rotunjoare, cu alei pline de zambile si cu miros de primavara pe la porti. Le iubeste. S-a intelenit in acest loc mai adanc decat... N-ar mai vrea sa plece, asa pacatuia alta data. Ii place aicea, iubeste cu toata samanta cu care a pornit in lume, iubeste din adancurile muschilor pe care ii arde acum dand la pedale. Nu de ochii lumii, doar de ochii sufletului sau. Saliveaza gandind la mancarurile bune care se lasa admirate din scarile bloculurilor, la mainile crapate ale barbatilor cu matura in mana, la limbajul acela murdar al muncitorilor care se inghesuie in metroul si asa aglomerat, la aerul acela crud si pamantos care-i tremura in plamani acum, ca-i primavara si copacii sunt fericiti. Saliveaza gandind la atelierele ce se mai ivesc de prin cotloane, cu gramezi de scule prafuite, la oamenii din topor pe care ii gaseste destepti si simpli, la culorile acelea galbejite din ziduri, unde si-au lasat amprenta caini, si betivi sprijiniti in nestire, la oamenii fara casa care isi poarte boccelele si bocancii de iarna pe orice anotimp.

Ii place aicea. Ii place ca se traieste.

Vagabondul (6)

Intins in ultima zapada a primaverii, numara ingerii. El insusi unul din zapezi abia curgatoare. Vantul despica pielea in coji de gheata. Aspru. Cristale se izbesc de asfaltul pe care se lungise sa isi dea seama cand va veni primavara. In afara de un ropotit de masini si de pasi, momentul schita iz reavan de pamant in care sa creasca radacini. Mmm... daaa... ce bine!

- Nu lucrurile! Lucrurile iau forma, apoi o pierd. Lucrurile dau bucuria momentului. Dupa care? O descompunere. Gandurile acestea se spargeau de ochii lui odat' cu fulgii ce-i siroiau pe fata. De ce sa nu te bucuri intins pe spate de aripile acelea? Ce-ar fi daca te-ai atasa? Ai suferi groznic pentru ca  se topesc asa repede, nu iti raman stranse cioburile de alb, intr-un pumn. Nu-ti apartin.

Suflet cu identitate, minte frumoasa daca vrei. Astea esti, asta e tot ce ai. Lucrurile... duca-s-ar pe apele Morii! Maine nu mai e decat un bocanc ros de sarea de pe strada. Si ce daca pici cu fundul in cea mai mare mocirla cu pantalonii cei noi? Ai sa razi mai incolo. Si nu-i mai bine? Zambet difuz. Intins, cu ochii de soare alaturi, se gandea la toate astea si la singuratate. De fapt, le glasuia. Inca un om care isi stie ca e singur, desi  faceau ingeri impreuna in norii albi. Ii mangaia tamplele dar stia ca, desi cu inima in palme, tot el in el era.

Si-a ridicat mana stanga. Apoi pe cea dreapta. Are doi fluturi in palme, mazgaliti din liniile vietii si cine mai stie ale cui. Inima din palme bate tare uneori, mai ales cand atinge cei doi sori. Cateodata, simte cum ii pulseaza si tamplele tot in palme. Isi concentreaza acolo toata fiinta. Si daruieste mai departe. Prin fluturi.

"- Esti cel mai aiurit fluture" isi spune propriei maini si-si lasa "incheietura mainii, [...] acolo unde sangele e totdeauna verde si trufas" sa zburde pe chipul singuratatii de langa ea. Acel chip pe care il vede din cale-afara de copil. Gandurile unor "frumosii nebuni...".

- Cum ar fi daca ai pierde toate fotografiile?

- As face altele noi. Ar fi ca si cum ar fi primavara. Senin, fara regrete, fara suparari. Ca si cand asa as iubi din nou, mai mult.

Popas de privit in raza de soare. Raza de soare de dupa care fulgii inca aluneca repezi si nestaviliti.

- Din ce sunt mainile tale?

- Din fluturi, nu ti-am spus? Zambeste.
(http://www.youtube.com/watch?v=pzNmP2D734k)

Vagabondul (5)

"Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!" citea in cartea unui rus. Niste cuvinte putine, care nu-i dau pace de atunci. Si daca e asa?... Si ce daca? 

Statea si privea stelele Bucurestiului de la etajul acela ametitor si se gandea cum sa faca sa isi traiasca visul. Nu numai pentru ca a citit acele randuri. A primit un aparat foto pe film pentru care a confectionat o husa din piele maro. Si a fotografiat stelele cu el, tinand in mana o tigara. Ieseau cerculete de fum din plamanii aceia mici, ce incap intre oasele acelea mici, din trupul acela mic. Cu ochii lui negri ca noaptea. Noaptea in care se vad asa frumos stelele. Si tigara are gust de altceva, ceva nou pentru el. E prima data cand incearca si e doar putin aiurea, putin inecacios. Ii vine sa danseze si danseaza pe balconul acela rece, batut de vant, cu gugustiuci ganguritori in diminetile lungi. Ii vine sa deseneze. Ia carbunele si mazgaleste pe perete o jumatate de chip, un portativ si niste chestii. 

Abia ce s-a intors de la Paris. Si-a incercat norocul. 10 zile nefocusat si peste tot. A stat in casa unui bogatas: lumea se invartea invers acelor lui de ceas. El, ca de obicei, un pierde lume, iarna, vreme. S-a tuns de curand ca un Gavroche, si-a luat puloverul jerpelit din lana de la mama, paltonul si fularul lung.  Parea de capatat printre acele mobile de colectie, bauturi vechi si costisitoare, piscine si oameni de bani gata. Spunea "multumesc" servitorilor si era privit cu mirare. "Frate, ce lume tampita!" Intunecat asa, pe strazile acelea la care a visat atat, si-a purtat sperantele. Cand a ajuns acasa, oprind pe marginea soselei pentru o gura de aer, a cazut intr-o gura de canal. A ramas naucit. S-a ridicat repede, ca si cand nici nu ar fi fost nimic. Ca sa vezi cum poti sa te duci la fund cand crezi ca zborul e tot ce traiesti de cateva zile, in feerie, cu oameni faini, pe bani putini. De fapt pe banii altora. Zambeste si mai trage un fum. Si iar cerculete, si iar stele.

Intr-o zi, mergea pe o straduta si i-a intalnit pe doi. El cu buze vinete, chip alb, ochi difuzi. Ea colorata. Vesela. Tinand de mana o ramasita de carne si oase. I-a intrebat, ca si cand se stiau dintr-a saptea:

- Ce faceti?

- Ne iubim pana la capat. Si l-a sarutat pe frunte pe cel care ii scapa printre degete.

- Si mai e mult pana la capat?

- Cateva luni, spun medicii. Eu sper la cateva luni si-o zi, spuse fata cu ochi curati. 

S-au imprietenit ca si cand se stiau dintr-a saptea... Au iesit la un ceai cu aroma de pepene. Dar nu asta conta, ci cum ar fi fost daca... daca ar fi fost si el indragostit de cateva luni si-o zi. Cum ar fi fost?

Fum, noapte, stele. Vrea sa lase dare. Putini stiu. Nu vrea renume, ci sa il stie lumea de om bun. Da, pe langa atatea bucatele artistice pe care le incepe si nu le termina, pe care nu le face temeinic, el vrea sa fie un om bun, sa daruiasca toata iubirea din el pe care oricum o scurge in zambete aruncate aiurea pe strada. Lumea crede ca e tamp cu ranjetul acela senin care apare dintr-odat'. Ba nu! Doar iubeste mult. Din cale afara. Daca il iei de maini, simti cum ti se scurge caldura in vine. E prea de tot, dar asa e! Si acesta e visul lui, pe care-l inchipuie in fiecare fapt al sau. Si aici sunt toti anii aceia buni... Vor trece, dar lumea va sti, intr-o zi.

Pat, racoare, stele, luna. Doua trupuri calde. Miros de primavara pe vine si un vis care e pe cale. Cateva luni si-o zi. :)

Vagabondul (3)

Ce gol!

Intors in Bucuresti intr-un autocar cu calduri infinite care ii opresc suflul, totul pare grabit pentru pasii inceti ai ultimelor zile. Cu ochii inchisi, forme geometrice si culori se ivesc cu rapiditate de milisecunde. Le schimba dupa cum doreste: e magicianul de sub pleoape. Toate astea pentru ca soarele i-a adulmecat obrazul prin geam cand era intre munti.

Acum colcaie in el oraselul unde a numarat un an in plus. Ii taie pofta de mancare si il slabeste cate un kilogram pe zi. E mult in el acest crampei de lume. Mai ales dupa un Mos Craciun dintr-o carte scrisa in cinci ore si ceva de cinzeci si trei de scriitori. Nici macar nu a avut chef sa o continue. Ar fi insemnat sa profaneze ceea ce traia cu un aer din acela mizer si dulce in acelasi timp care sa ii staruie in gandurile si asa aglomerate. 

Pleca in Sibiu in acea zi si Sibiu-i frumos... De la camera 6 pana la fiecare fereastra incotosmanita cu toate bunatatile pamantului. Craciunul nu a fost nicicand mai frumos impodobit. Si-au intins manusile Mosi zambitori pe ferestre, globuri in ghirlande de beteluri si crengi de brad, lumanarici asezate in alint pe ochiuri de geam, oameni de zapada albi in vitrine, flori de gheata pe geamuri de masini, turturi de instalatii pe cladirile din piete, urme ca de zapada intre giurgiuvele asuprite imaginand sanii, cerbi, drumeaguri. Miroase a "casuta cu migdale" de-acolo din oras, dar a ales niste fructe confiate pentru care si-a castigat propriul rest cu urale captusite de zambetele unui baiat frumos. Mai incolo, acelasi castig, de asta data pentru un pahar cu vin fiert, dulce, care duce... totul de la inima mai departe.

Oameni putini, ca doar era ultima zi din an si concertul nu incepuse inca. Oameni cu plase grabind spre caldura, ultimele cumparaturi la supermarket-urile Billa ce inteasa orasul pe la parter, amarati care cerseau din priviri si doar atat sau care numai isi frecau ghetele scofalcite de pietrele centenare, copii ce sorcoveau in treacat turisti zgribuliti. Geru-i pisca obrajii infasurati in fularul lung si colorat primit de Craciun, dar avea atata admiratie in ochi si in cuvintele lui de pierde vara al lumii, ca nimeni nu il putea opri sa exprime intruna cat e de fericit. Cata poveste, cata realitate, cate luminite galbene dansand pe bulevardul inmarmurit! Toti s-au gandit cum sa construiaca un basm, sute de oameni, mii chiar si nu scriitori de data aceasta, ci oameni simpli care doreau sa spuna povestea frumoasa a sarbatorilor. 

Are in suflet seara de Ajun cand au cantat cu totii pana la miezul noptii colinde Pasarea Colibri cu glasurile atarnate in covrigi, cu ochii mijiti in somn, cu gust de vin bun pe buze si cu degetele ranite pe corzile chitarei, cu amintiri de zapada cazuta de pe casa, cu pregatit de prajituri, bataie cu bulgari, cadouri zeci sub brad asa cum spera de copil, cu linistea si bucuria recapatate. Continuarea nu putea sa dea gres pentru ca vagabondul nostru e sensibil si plange la miez de noapte cand isi ureaza parintii. Si pentru ca pe cer sunt artificii. 

Iar din artificii apare o limba scoasa strengareste si arzand a bucurie din copilarie care-i va inclina orbita. Chiar isi dorea ca cineva, din euforie, sa-i ofere putina sampanie si uite ca se trezeste cu un pahar de cafea in maini, imbiindu-i fiinta cu cele mai delicioase bule baute vreodata. Avea de gand sa bea vin, dar il uitase. Poate ca nu intamplator. Sub efect de usoara ameteala amestecata cu putina luare pe sus, a cedat o prima imbratisare, dupa care un sarut lent in apropierea coltului gurii l-a inmuiat si mai mult. Vagabondul cu suflet impietrit de atata trecut se destrama ca o carpa inghetata atunci cand intra in apa calduta. Obrazu-i supt de doua buze calde si umede prinde contur. Presimte ca nu va fi doar atat. Poate ca-si doreste asta, desi nu e sigur. Lumea incepe sa-i priveasca scandalos: vede totul cu colturile genelor. Se teme. E putin inspaimantat, poate ca mai mult de propria dorinta: izul unei nebunii ridica pulsul. Veselia si cuvintele rasucesc vise, fiorii se napustesc si un sarut ca la carte pune capat protestelor, zidurilor de aparare. Dor de partea cealalta, dar aici e timiditate. Nu ii raspunde. Ba ii raspunde, ba il respinge! Se lupta cu acea persoana si cu eul. Asa, pe nepusa masa? Dar nu-i asa ca e fain sa te sarute cineva nou cand inca sunt artificii si cifrele se schimba? Inca o strangere in brate si simte ca nasu-i turtit nu-i va mai da oxigen. Se sufoca in cele 8 luni in care acea persoana n-a mai sarutat pe nimeni. Ii spune raspicat ca-i copil, ca va regreta ce a facut, dar un alt sarut se adanceste pe buze, dincolo de ele. Ispititor, dar nesabuit. "Esti copil, iar maine vei regreta toate astea!" rasuna in gandurile celeilalte persoane, dar tot il invita sa petreaca impreuna. Vagabondul refuza. Oare de ce, oare-i sincer cand ii spune nu? Poate daca lucrurile ar fi stat altfel, poate daca intrebarile ar fi fost altfel puse, poate daca ar fi fost doar ei, poate ca s-ar fi alaturat boschetarilor pe strazi in acea noapte. Sa le degere inimile, sa-si cerseasca drepturile. 

12:12. In trezie, revine la lucruri palpabile: mirosul de Glade care pufaie constant din baie, amintirea luminilor pe senzori ce se aprind intruna de afara si il sacaie, caldura caloriferului care il infrange. Si fiinta care sta alaturi de el in asternuturile sub care isi rasfata pielea inceputa in vis. E bine aici. Are sa se intoarca. De fapt, mai sta. Vis? A spus "vis"? Cat de trist! E perfect, totusi, sa fii trist de un vis asa frumos. Telefonul incepe sa-i sune cu melodia Alegria de care si-a adus aminte inainte de Craciun. Se va duce la spectacol. Il asteapta de atata vreme! Nu raspunde: mai sta in pat. Evenimentul va fi peste vreo 9 luni. Dar telefonul suna iar.  Si nu stie de ce rasounde. Sau stie?

Din difuzor: "Nu ai mai venit!". Se uita la ceas infrigurat. E ora 20:13 in 2013. Doamne, somn! "Stai, nu inchide!". Dupa balante, sanse, lupte, stabilesc. Ramane sa se vada in acelasi punct central din Piata Mare de unde porneau ghirlandele azi-noapte. Poate ca si azi e la fel/ Dar rolurile se inverseaza. Indraznetul devine retras, veselul devine trist, raul devine bun, vorbaretul tacut. Sau invers. Toate pareri pripite pe care nu le vor dezlega, nu le vor pricepe. Vagabondul se afunda cu nasul intr-o geaca neagra care nu il mai sufoca acum pentru ca incepe sa simta. Incepe sa planga. I-a simtit parfumul in toti trecatorii pret de trei minute cate a facut pana acolo. Iar acum nu e in stare sa spuna nimic. E tarziu. Sarutul inca-l arde si il face un ghem de foc pe care-l trimite inapoi.  Ies la o cafea si vagabondul nu bea cafea. I se spune ca rade mult si ca nu se stie ce-i serios si ce-i gluma in el. Se simte un Moliere in acel moment. Oamenii veseli sunt cei mai tristi in esenta, asa? E tarziu. Nu-l va uita. Chiar daca zarurile nu au picat pe fata care trebuia. E tarziu.  Dar se va intoarce.

E tarziu, se trezeste... Pleaca spre strada Scoala de Inot care ii asteapta cu numerele 10 si 11 rezervate. La Alegria.

P.S. La multi ani strainilor care saruta din senin si nu numai!
https://www.youtube.com/watch?v=THQM52jk0gg&NR=1&feature=endscreen

Vagabondul (2)

[...] S-a intors sa schimbe hainele lencaite. Si-a cusut si buzunarul. Cine stie!?

A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.

Din cand in cand ii mai si uraste. Pe oameni. Pe cei cu zambet de himera si venin de vipera. Isi propusese sa nu lase loc acestui sentiment in el, dar a cedat. Viata e grava. Ca si frigul pe care vrea sa il simta  pe pulpe. Uneori, ii place sa simta ca il dor plamanii de ger, dupa care sa se astearna la caldura cu un pahar de vin. Si sa atinga doua maini nestiutor de frumoase. Fine, fugare, lungi. Pe langa cele doua maini, mai are sapte pisici. Nu ar putea spune de ce. Poate pentru ca sapte e numarul lui norocos. Poate de-aia. Toate de pe strazi, dar toate niste rasfatate acum. E un fugar si el.

 

Calatoreste ca o cartita si iese la lumina. O femeie cu broboada neagra pe cap, incotosmanita cu tot ce are mai calduros si de mana cu un copil, se plimba cu o boccea agatata pe un bat si sprijinita de umar. A zarit-o cand a iesit din bloc. Cerseste doinind. Se cutremura el, se cutremura ea, se incetosaeaza el, se incetoseaza ea, el se scutura de lume, ea incetineste pasul. Incetineste si el. Sa o soarba, sa nu il observe cum ii place sa o asculte cersind. Ce treaba stranie: sa vezi arta in durerea omului! Doinea simplu, a jale, cu inflexiuni amare si dulci. Era grava, dar parca o auzeai pe mama plangand. Nu poate sa nu planga chiar el. E incredibil cu tot acel ecou, cu tot frigul, cu toata dimineata. Si se opreste. O asteapta cu lacrimi in ochi. Il sfasie. Dar nu face nimic. A incremenit. Femeia intinde mana. Il mangaie. Izbugneste ca un copil pierdut, ca un copil orfan care, in sfarsit, simte o mama pe obrazul sau. O mama calda ca o paine, o mama buna si aspra in acelasti timp. Ramane tot niste ochi cat lumea de mari vazand. Doinirea continua sa bata cu ecou in geamurile oamenilor. Fiecare isi duce gandurile undeva. Si neputinta.

http://www.youtube.com/watch?v=ktvTqknDobU

(va urma)

Vagabondul (1)

Sigur il stiti... umbla pe strazi cu chip de fluture. Zboara apasat si priveste intens. Uneori se uita tamp la oameni pana acestia nu mai suporta si intorc capul, dar priveste mai departe. Poate putin pe furis sau mai fastacit, dar se lasa fascinat. Altfel s-ar scutura, stie prea bine. Se intreaba mereu ce e dincolo de ei. El... doar o umbra pe care nimeni in afara de prietenii lui nu l-ar juca la zaruri. Se teme de lumea gandurilor neintelese, dar nimeni nu-l poate opri.

Poarta un cardigan. Se gandea ce cald o sa-i tina. Deja e parte din viata lui. De fapt, s-a indragostit deja de franjurile care ii atarna pe coapse. Paru-i prins cu gand de interbelic care il face sa creada sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra. Crede sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra, inconjurat de portelanuri feminine. Poate ca a fost Coco Chanel.

Inainte sa iasa din casa se privea in oglinda. Trupu-i este frumos gol. Ici-colo, coaste si solduri care impingeau in piele, sa-si iasa din el, sa fie putin slab cum le place lor. Uniform si rotunjor, nici prea tonic, nici lalau. Isi arata varsta, dar mai are. Se gandea ca nu iese in evidenta cu nimic, dar ii place sa creada ca atunci cand intinde gatul, lumea ii admira muschii prelungi care se inalta dintre umerii lati si lini. Asculta Brazzaville si dansa in fata oglinzii, asa cum facea adeseori. Si se gandea cum si-a cheltuit ultimii bani pe pensule, carti, ciocalata fina si cafea cu aroma de portocale. Nu pentru el. Nu toate.

Cand a iesit pe poarta verde, batranul a alunecat. Plecase la farmacie, varstnic si intepenit, cel mai probabil om rau la viata lui. Acum se agata de un gard de fier, zbatandu-se ca un gandac. I-a intins un brat ferm, neindemanatic. Atat avea la indemana. In gand era multumit ca putea face o fapta buna. Daca l-ar fi privit atunci, ei si-ar fi dat seama ca e modest, dar ca in interiorul sau straluceste o scanteie de mandrie. Si de indignare: "de ce nu dati, oamenilor, o mana de ajutor?". Au mers mai departe. Ei.

Un nimeni, un om. Azi a sunat-o pe mama lui. Sa ii spuna ca ninge. Si-a adus aminte de cat e de singur in acest loc. Si de asta i s-a facut frig. S-a zgribulit in cardingan si si-a pleacat ochii uscati. De atata tot. Genele-i sunt fragede.

E uimit de copilarie. O haituieste prin toate ungherele, o culege din toate ghirlandele. Se opreste si asculta cu nesat colindele din metroul umed. Absoarbe toata bucuria universului si scoate limba in ninsoare sa simta fulgi dulci, reci, ger.

Cade. Azi. Pe treptele de la metroul cu colinde. Lumea trece. Numara pasii, le admira ghetele si cizmele. Are timp atat de mult! Ii plac cele maronii, scurtute, ale tipului roscat cu fes albastru. Toti par egoisti de jos, de acolo de unde doare. Se uda, ustura. Nu striga. Nu injura. Doar zambeste si se ridica in liniste. Si-si infunda indignarea intr-un buzunar gaurit. Uita mereu sa-l coasa. 

(va urma)