[...] S-a intors sa schimbe hainele lencaite. Si-a cusut si buzunarul. Cine stie!?
A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.
A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.
Din cand in cand ii mai si
uraste. Pe oameni. Pe cei cu zambet de himera si venin de vipera. Isi propusese sa nu lase loc acestui sentiment in el, dar a cedat. Viata
e grava. Ca si frigul pe care vrea sa il simta pe pulpe. Uneori, ii place sa simta ca il dor plamanii de ger, dupa care sa se astearna la caldura cu un
pahar de vin. Si sa atinga doua maini nestiutor de frumoase. Fine, fugare, lungi. Pe langa cele doua maini, mai are sapte pisici. Nu ar putea spune de ce. Poate pentru ca sapte e numarul lui norocos. Poate de-aia. Toate de pe strazi, dar
toate niste rasfatate acum. E un fugar si el.
Calatoreste ca o cartita si iese la lumina. O femeie cu broboada neagra pe cap, incotosmanita cu tot ce are mai calduros si de mana cu un copil, se plimba cu o boccea agatata pe un bat si sprijinita de umar. A zarit-o cand a iesit din bloc. Cerseste doinind. Se cutremura el, se cutremura ea, se incetosaeaza el, se incetoseaza ea, el se scutura de lume, ea incetineste pasul. Incetineste si el. Sa o soarba, sa nu il observe cum ii place sa o asculte cersind. Ce treaba stranie: sa vezi arta in durerea omului! Doinea simplu, a jale, cu inflexiuni amare si dulci. Era grava, dar parca o auzeai pe mama plangand. Nu poate sa nu planga chiar el. E incredibil cu tot acel ecou, cu tot frigul, cu toata dimineata. Si se opreste. O asteapta cu lacrimi in ochi. Il sfasie. Dar nu face nimic. A incremenit. Femeia intinde mana. Il mangaie. Izbugneste ca un copil pierdut, ca un copil orfan care, in sfarsit, simte o mama pe obrazul sau. O mama calda ca o paine, o mama buna si aspra in acelasti timp. Ramane tot niste ochi cat lumea de mari vazand. Doinirea continua sa bata cu ecou in geamurile oamenilor. Fiecare isi duce gandurile undeva. Si neputinta.
http://www.youtube.com/watch?v=ktvTqknDobU
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu