Vagabondul (13)

Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

A piatra pietricica

Poate ca nu-i a patra. Oi fi numarat de doua ori? Ahh... Poate-i a cincea si am uitat! Zici tu asa? Mmm... mai bine lasa!

Si cum ziceai ca sunt? Ca atunci cand sunt in bratele tale? De mod, de timp. Frumos - putin spus. 

Ce gust are? Fin. De-mi zboara visele. De-mi pun tot sufletul si rascolesc un camp de spice. Si vin altele si mai si. Sarat, de bicicleta. De amaretto de cuvinte adunate si apuse cu reflexii pe peretii paharului care a facut poc. Sa zboare de la asa inaltime, sa se ciocneasca intre ele si sa faca flori. Asa as vrea.

A nu stiu cata pietricica cu gust de compot. Si cu varfuri de palme gadilate, pline de vant din toate directiile. 

Cum e furtuna acolo? Cand? In dimineata cu glas de copii? Am intrebat cum. Pai e de la etaj si de zdrobit de zambete. E de oprit pe perne multe. E de inotat cu acvarii portocalii. N-am cu cine... vorbesc aiurea.

A patra pietricica e ceva intim. Dar cum de mai stiu sa numar dupa ce am adunat un cos plin ochi cu licurici de pe un camp violet? Pai cred ca simt ce simte cand transmit. Da, e cel mai bine spus. 

Navigam in tot felul. Si, totusi, e minunat sa gasesti motivul pentru care sa pui ancora si sa te odihnesti. Apoi sa continui cu nesat cu velele in aer. 

A patra pietricica cu buzunare de Gavroche. Haimana ca si mine, mazgalita intr-un oras. Si cum fura haimanaua carti, n-ai vazut! Si mi le aduce mie, auzi la el! Vina - ce dulce moment indoit si nesemnat!

Pietricica asta are licheni pe ea. Si e o harta pe care o vad in desenul asta. Una care incepe sa numere de la sapte si sa spuna: "soarele rasare de doua ori pe zi". Una mie, una tie...

Povestea lui Albert

- Pe tine ar trebui sa te cheme Albert, i-a spus zambind catre ochii lui cenusii. Gura i se uscase si o apucasera ametelile, desi luminite vioaie ii jucau in negrul irisului. Purta o rochita rosie si parul prins pentru ca mama o admira de fiecare data cand ii vedea capsorul acela naravas strans in agrafe. El, aceeasi camasa verzuie in care il vazuse de atatea ori. 

Cand l-a intalnit prima data nu mai stie. Ar trebui oare? Dar nu asta o nelinisteste. Ci faptul ca e enigmatic pana in culori: parul de un blond pal, putin lungut, iar ochi-i in culoarea cerului diafan nedeslusit. Nimic nu e clar. Se imbraca simplu, chiar banal, dar trupu-i atletic face ca totul sa para iesit din comun. Ceva, altceva mult diferit fata de cei din jur. Ciudat pentru un furnicar ca acela, are in jurul sau mult calm. Si o certitudine indarjita ce-i sapa pe frunte, intre sprancene, doua riduri adanci. O umbra.

Din acea zi care ar putea sa fie in urma cu vreo sase luni (ahh... de ce nu-si mai aminteste, o enerveaza uneori ca e uituca), Ingrid a ramas asa, cu gandul putin intortocheat, cu inima putin rasucita si zambitoare. Daaa... Acum stie! Era in seara aceea cand s-a intalnit cu Tudor la Gradina OAR. Da, da, atunci a fost! Pasea incerta. Intarzia, dar tragea de timp. Nici ea nu stia de ce. Poate ca apusul trebuia lasat sa se scurga alene cu ea pe strazi. Cu ea prafuita de orasul acesta pe care il iubea cu toata mizeria lui. Cu zbuciumul acela de la Romana in care se impiedicau studenti, cersetori si muncitori, chioscuri de ziare si tarabe cu strampi la 5 lei, grafitti-uri si caini schiopi.

- Hei. Da, ajung in 3 minute. Ma suna si Teo. Hai ca ne vedem indata.

De sub coloane, se auzea cantecul unei viori.

- Buna, Teo. Prin oras. Da, mai raman, ma vad cu Tudor. Tu? S-a oprit sa-si scormoneasca prin portofel. A asezat 5 lei in cutie fara sa vada chipul persoanei si s-a pitit dupa un stalp sa asculte. Da, o sa iau cand ajung acasa. Mersi. Ai grija! Era penibil, trebuia sa ajunga la Gradina si ea se pitea ca un copil dupa un stalp sa asculte un amarat probabil, starnind acorduri. Tudor stia ca are o slabiciune pentru oamenii care canta pe strazi si o iubea si mai mult pentru asta. De fapt, Ingrid stia ca el o iubea pentru orice.

- Alo, da, vin imediat. A trebuit sa mai intru la un magazin sa cumpar ceva. De data asta, chiar trebuia sa ajunga.

De la intersectie veneau mirosuri stranii de mancare gatita pe picior. Isi tinea mereu respiratia cand trecea pe acolo. Fusese crescuta de bunica cu gradina si ograda ei cele curate si roditoare si inca isi pastra obiceiurile, asa ca orice iz de fast food ii intorcea stomacul pe dos. Rosu pentru pietoni: numai bine sa mai priveasca oamenii. O mama  isi smucea copilul din fata autobuzului.

- De cate ori ti-am spus sa fii atent la masini? si o palma zbuciuma obrazul alb brazdat de vinisoare violete al copilului, transformand totul in lacrimi.

- Doamna, de ce dati in el? Dumneavoastra ar trebui sa fiti atenta, s-a trezit Ingrid vorbind. Nu s-a putut abtine. De fapt, nu se abtinea niciodata cand era vorba de fiinte vulnerabile. Si nici nu stia de unde ii veneau cuvintele, dar o scoteau din sarite oamenii acestia care alegeau sa loveasca in loc sa inteleaga.

- Fa, nu te baga, i-a spus femeia, iar asta i-a ridicat parul pe ceafa mai ceva decat violonistul de acum cinci minute. Nu e treaba ta!

- Pe langa faptul ca nu aveti grija de copilul dumneavoastra, mai vorbiti si urat, a adaugat Ingrid fierband. Sa-i spuna ei cineva "fa!". Niciodata nu i-a iesit acest cuvant din gura, de ce l-ar suporta pe propria piele? In timp ce gandurile incepusera sa i se invarta de-a valma in cap, o alta izbitura de fata copilului i-a cutremurat ochii, urechile, sufletul. A inmarmurit atunci, dar cand femeia a indepartat mana pentru o a treia comitere, i-a prins incheietura si a strans-o. Cat a putut de mult. Si-a pironit in ochii acesteia o privire in care si-a adunat toata furia. Si mai tare. A strans pana a simtit ca o doare, dar nu i-a dat drumul. Femeia se uita speriata.

- Ati fost si dumneavoastra copil! a adaugat Ingrid in timp ce lumea privea ca la teatru. Se obisnuise ca aici nimeni sa nu se bage, nimanui sa nu-i pese. Parca nu erau oameni. Parca crescusera cu totii in eprubete, fara legatura cu cei din jurul lor. Zicand aceasta, stia ca are sa ajunga la inima de mama a femeii. Aceasta si-a plecat privirea, dupa care ochii lui Ingrid s-au imblanzit si stransoarea mainii a scazut. Femeia si-a luat copilul de mana si a traversat. Ea a ramas locului. Puiul de om a intors capsorul spre ea, iar ochii lui mari si inundati i-au multumit si reprosat in acelasi timp. Poate ca ar fi trebuit sa stea in banca ei...

(va urma)

Vagabondul (3)

Ce gol!

Intors in Bucuresti intr-un autocar cu calduri infinite care ii opresc suflul, totul pare grabit pentru pasii inceti ai ultimelor zile. Cu ochii inchisi, forme geometrice si culori se ivesc cu rapiditate de milisecunde. Le schimba dupa cum doreste: e magicianul de sub pleoape. Toate astea pentru ca soarele i-a adulmecat obrazul prin geam cand era intre munti.

Acum colcaie in el oraselul unde a numarat un an in plus. Ii taie pofta de mancare si il slabeste cate un kilogram pe zi. E mult in el acest crampei de lume. Mai ales dupa un Mos Craciun dintr-o carte scrisa in cinci ore si ceva de cinzeci si trei de scriitori. Nici macar nu a avut chef sa o continue. Ar fi insemnat sa profaneze ceea ce traia cu un aer din acela mizer si dulce in acelasi timp care sa ii staruie in gandurile si asa aglomerate. 

Pleca in Sibiu in acea zi si Sibiu-i frumos... De la camera 6 pana la fiecare fereastra incotosmanita cu toate bunatatile pamantului. Craciunul nu a fost nicicand mai frumos impodobit. Si-au intins manusile Mosi zambitori pe ferestre, globuri in ghirlande de beteluri si crengi de brad, lumanarici asezate in alint pe ochiuri de geam, oameni de zapada albi in vitrine, flori de gheata pe geamuri de masini, turturi de instalatii pe cladirile din piete, urme ca de zapada intre giurgiuvele asuprite imaginand sanii, cerbi, drumeaguri. Miroase a "casuta cu migdale" de-acolo din oras, dar a ales niste fructe confiate pentru care si-a castigat propriul rest cu urale captusite de zambetele unui baiat frumos. Mai incolo, acelasi castig, de asta data pentru un pahar cu vin fiert, dulce, care duce... totul de la inima mai departe.

Oameni putini, ca doar era ultima zi din an si concertul nu incepuse inca. Oameni cu plase grabind spre caldura, ultimele cumparaturi la supermarket-urile Billa ce inteasa orasul pe la parter, amarati care cerseau din priviri si doar atat sau care numai isi frecau ghetele scofalcite de pietrele centenare, copii ce sorcoveau in treacat turisti zgribuliti. Geru-i pisca obrajii infasurati in fularul lung si colorat primit de Craciun, dar avea atata admiratie in ochi si in cuvintele lui de pierde vara al lumii, ca nimeni nu il putea opri sa exprime intruna cat e de fericit. Cata poveste, cata realitate, cate luminite galbene dansand pe bulevardul inmarmurit! Toti s-au gandit cum sa construiaca un basm, sute de oameni, mii chiar si nu scriitori de data aceasta, ci oameni simpli care doreau sa spuna povestea frumoasa a sarbatorilor. 

Are in suflet seara de Ajun cand au cantat cu totii pana la miezul noptii colinde Pasarea Colibri cu glasurile atarnate in covrigi, cu ochii mijiti in somn, cu gust de vin bun pe buze si cu degetele ranite pe corzile chitarei, cu amintiri de zapada cazuta de pe casa, cu pregatit de prajituri, bataie cu bulgari, cadouri zeci sub brad asa cum spera de copil, cu linistea si bucuria recapatate. Continuarea nu putea sa dea gres pentru ca vagabondul nostru e sensibil si plange la miez de noapte cand isi ureaza parintii. Si pentru ca pe cer sunt artificii. 

Iar din artificii apare o limba scoasa strengareste si arzand a bucurie din copilarie care-i va inclina orbita. Chiar isi dorea ca cineva, din euforie, sa-i ofere putina sampanie si uite ca se trezeste cu un pahar de cafea in maini, imbiindu-i fiinta cu cele mai delicioase bule baute vreodata. Avea de gand sa bea vin, dar il uitase. Poate ca nu intamplator. Sub efect de usoara ameteala amestecata cu putina luare pe sus, a cedat o prima imbratisare, dupa care un sarut lent in apropierea coltului gurii l-a inmuiat si mai mult. Vagabondul cu suflet impietrit de atata trecut se destrama ca o carpa inghetata atunci cand intra in apa calduta. Obrazu-i supt de doua buze calde si umede prinde contur. Presimte ca nu va fi doar atat. Poate ca-si doreste asta, desi nu e sigur. Lumea incepe sa-i priveasca scandalos: vede totul cu colturile genelor. Se teme. E putin inspaimantat, poate ca mai mult de propria dorinta: izul unei nebunii ridica pulsul. Veselia si cuvintele rasucesc vise, fiorii se napustesc si un sarut ca la carte pune capat protestelor, zidurilor de aparare. Dor de partea cealalta, dar aici e timiditate. Nu ii raspunde. Ba ii raspunde, ba il respinge! Se lupta cu acea persoana si cu eul. Asa, pe nepusa masa? Dar nu-i asa ca e fain sa te sarute cineva nou cand inca sunt artificii si cifrele se schimba? Inca o strangere in brate si simte ca nasu-i turtit nu-i va mai da oxigen. Se sufoca in cele 8 luni in care acea persoana n-a mai sarutat pe nimeni. Ii spune raspicat ca-i copil, ca va regreta ce a facut, dar un alt sarut se adanceste pe buze, dincolo de ele. Ispititor, dar nesabuit. "Esti copil, iar maine vei regreta toate astea!" rasuna in gandurile celeilalte persoane, dar tot il invita sa petreaca impreuna. Vagabondul refuza. Oare de ce, oare-i sincer cand ii spune nu? Poate daca lucrurile ar fi stat altfel, poate daca intrebarile ar fi fost altfel puse, poate daca ar fi fost doar ei, poate ca s-ar fi alaturat boschetarilor pe strazi in acea noapte. Sa le degere inimile, sa-si cerseasca drepturile. 

12:12. In trezie, revine la lucruri palpabile: mirosul de Glade care pufaie constant din baie, amintirea luminilor pe senzori ce se aprind intruna de afara si il sacaie, caldura caloriferului care il infrange. Si fiinta care sta alaturi de el in asternuturile sub care isi rasfata pielea inceputa in vis. E bine aici. Are sa se intoarca. De fapt, mai sta. Vis? A spus "vis"? Cat de trist! E perfect, totusi, sa fii trist de un vis asa frumos. Telefonul incepe sa-i sune cu melodia Alegria de care si-a adus aminte inainte de Craciun. Se va duce la spectacol. Il asteapta de atata vreme! Nu raspunde: mai sta in pat. Evenimentul va fi peste vreo 9 luni. Dar telefonul suna iar.  Si nu stie de ce rasounde. Sau stie?

Din difuzor: "Nu ai mai venit!". Se uita la ceas infrigurat. E ora 20:13 in 2013. Doamne, somn! "Stai, nu inchide!". Dupa balante, sanse, lupte, stabilesc. Ramane sa se vada in acelasi punct central din Piata Mare de unde porneau ghirlandele azi-noapte. Poate ca si azi e la fel/ Dar rolurile se inverseaza. Indraznetul devine retras, veselul devine trist, raul devine bun, vorbaretul tacut. Sau invers. Toate pareri pripite pe care nu le vor dezlega, nu le vor pricepe. Vagabondul se afunda cu nasul intr-o geaca neagra care nu il mai sufoca acum pentru ca incepe sa simta. Incepe sa planga. I-a simtit parfumul in toti trecatorii pret de trei minute cate a facut pana acolo. Iar acum nu e in stare sa spuna nimic. E tarziu. Sarutul inca-l arde si il face un ghem de foc pe care-l trimite inapoi.  Ies la o cafea si vagabondul nu bea cafea. I se spune ca rade mult si ca nu se stie ce-i serios si ce-i gluma in el. Se simte un Moliere in acel moment. Oamenii veseli sunt cei mai tristi in esenta, asa? E tarziu. Nu-l va uita. Chiar daca zarurile nu au picat pe fata care trebuia. E tarziu.  Dar se va intoarce.

E tarziu, se trezeste... Pleaca spre strada Scoala de Inot care ii asteapta cu numerele 10 si 11 rezervate. La Alegria.

P.S. La multi ani strainilor care saruta din senin si nu numai!
https://www.youtube.com/watch?v=THQM52jk0gg&NR=1&feature=endscreen

Vagabondul (2)

[...] S-a intors sa schimbe hainele lencaite. Si-a cusut si buzunarul. Cine stie!?

A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.

Din cand in cand ii mai si uraste. Pe oameni. Pe cei cu zambet de himera si venin de vipera. Isi propusese sa nu lase loc acestui sentiment in el, dar a cedat. Viata e grava. Ca si frigul pe care vrea sa il simta  pe pulpe. Uneori, ii place sa simta ca il dor plamanii de ger, dupa care sa se astearna la caldura cu un pahar de vin. Si sa atinga doua maini nestiutor de frumoase. Fine, fugare, lungi. Pe langa cele doua maini, mai are sapte pisici. Nu ar putea spune de ce. Poate pentru ca sapte e numarul lui norocos. Poate de-aia. Toate de pe strazi, dar toate niste rasfatate acum. E un fugar si el.

 

Calatoreste ca o cartita si iese la lumina. O femeie cu broboada neagra pe cap, incotosmanita cu tot ce are mai calduros si de mana cu un copil, se plimba cu o boccea agatata pe un bat si sprijinita de umar. A zarit-o cand a iesit din bloc. Cerseste doinind. Se cutremura el, se cutremura ea, se incetosaeaza el, se incetoseaza ea, el se scutura de lume, ea incetineste pasul. Incetineste si el. Sa o soarba, sa nu il observe cum ii place sa o asculte cersind. Ce treaba stranie: sa vezi arta in durerea omului! Doinea simplu, a jale, cu inflexiuni amare si dulci. Era grava, dar parca o auzeai pe mama plangand. Nu poate sa nu planga chiar el. E incredibil cu tot acel ecou, cu tot frigul, cu toata dimineata. Si se opreste. O asteapta cu lacrimi in ochi. Il sfasie. Dar nu face nimic. A incremenit. Femeia intinde mana. Il mangaie. Izbugneste ca un copil pierdut, ca un copil orfan care, in sfarsit, simte o mama pe obrazul sau. O mama calda ca o paine, o mama buna si aspra in acelasti timp. Ramane tot niste ochi cat lumea de mari vazand. Doinirea continua sa bata cu ecou in geamurile oamenilor. Fiecare isi duce gandurile undeva. Si neputinta.

http://www.youtube.com/watch?v=ktvTqknDobU

(va urma)

Vagabondul (1)

Sigur il stiti... umbla pe strazi cu chip de fluture. Zboara apasat si priveste intens. Uneori se uita tamp la oameni pana acestia nu mai suporta si intorc capul, dar priveste mai departe. Poate putin pe furis sau mai fastacit, dar se lasa fascinat. Altfel s-ar scutura, stie prea bine. Se intreaba mereu ce e dincolo de ei. El... doar o umbra pe care nimeni in afara de prietenii lui nu l-ar juca la zaruri. Se teme de lumea gandurilor neintelese, dar nimeni nu-l poate opri.

Poarta un cardigan. Se gandea ce cald o sa-i tina. Deja e parte din viata lui. De fapt, s-a indragostit deja de franjurile care ii atarna pe coapse. Paru-i prins cu gand de interbelic care il face sa creada sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra. Crede sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra, inconjurat de portelanuri feminine. Poate ca a fost Coco Chanel.

Inainte sa iasa din casa se privea in oglinda. Trupu-i este frumos gol. Ici-colo, coaste si solduri care impingeau in piele, sa-si iasa din el, sa fie putin slab cum le place lor. Uniform si rotunjor, nici prea tonic, nici lalau. Isi arata varsta, dar mai are. Se gandea ca nu iese in evidenta cu nimic, dar ii place sa creada ca atunci cand intinde gatul, lumea ii admira muschii prelungi care se inalta dintre umerii lati si lini. Asculta Brazzaville si dansa in fata oglinzii, asa cum facea adeseori. Si se gandea cum si-a cheltuit ultimii bani pe pensule, carti, ciocalata fina si cafea cu aroma de portocale. Nu pentru el. Nu toate.

Cand a iesit pe poarta verde, batranul a alunecat. Plecase la farmacie, varstnic si intepenit, cel mai probabil om rau la viata lui. Acum se agata de un gard de fier, zbatandu-se ca un gandac. I-a intins un brat ferm, neindemanatic. Atat avea la indemana. In gand era multumit ca putea face o fapta buna. Daca l-ar fi privit atunci, ei si-ar fi dat seama ca e modest, dar ca in interiorul sau straluceste o scanteie de mandrie. Si de indignare: "de ce nu dati, oamenilor, o mana de ajutor?". Au mers mai departe. Ei.

Un nimeni, un om. Azi a sunat-o pe mama lui. Sa ii spuna ca ninge. Si-a adus aminte de cat e de singur in acest loc. Si de asta i s-a facut frig. S-a zgribulit in cardingan si si-a pleacat ochii uscati. De atata tot. Genele-i sunt fragede.

E uimit de copilarie. O haituieste prin toate ungherele, o culege din toate ghirlandele. Se opreste si asculta cu nesat colindele din metroul umed. Absoarbe toata bucuria universului si scoate limba in ninsoare sa simta fulgi dulci, reci, ger.

Cade. Azi. Pe treptele de la metroul cu colinde. Lumea trece. Numara pasii, le admira ghetele si cizmele. Are timp atat de mult! Ii plac cele maronii, scurtute, ale tipului roscat cu fes albastru. Toti par egoisti de jos, de acolo de unde doare. Se uda, ustura. Nu striga. Nu injura. Doar zambeste si se ridica in liniste. Si-si infunda indignarea intr-un buzunar gaurit. Uita mereu sa-l coasa. 

(va urma)

Casa albinelor

Celofanele se rupsesera... Evadau din casa sarind prin sparturile nailoanelor care nu puteau fi inlocuite cu unele noi. Era o mica aventura sa sara pe geam si sa calce pe pamant moale, sa iasa afara sa se joace cand nu aveau chef sa doarma. In camere calcai pe pamant prafuit. Caramizile gaurite serveau ascunderii cateunui secret. In dormitorul neterminat si racoros erau scule, paturi, ceaiuri pentru iarna, o masina de spalat si rufele murdare, o bucata de linoleum pe jos, caramizi. Era locul intunecat si sumbru, ascunzisul pentru tanci. Din baia de-alaturi salutau bucatile de staniol pentru confectionat podoabe de pom si rochia de mireasa a mamei transformata in costum de zana zapezii. Cada si boilerul monstruos nu aveau sa fie nicicand folosite. Altele si altele noi urmau sa le inlocuiasca.

La inceput a fost doar bucataria, cu rol de camera buna la toate. Pluteau aburi de tot felul. Soba dogorea si covorul era ponosit. Podelele mereu spalate cu lesie, peretii umeziti, vopsiti mai intai in galben, apoi in verde. Podul adapostea nuci, scanduri, tigle, praf si viespi, veverite si dihori. Batea vantul a greu si frig acolo. Dar soba dogorea. Cu lada ei de lemne, cu vatraiul plin de cenusa, cu surcelele si painea prajita pe plita. Tot in bucatarie era un pat cu patura portocalie, o masa cu musama si un cazan cu apa pentru rufe. In cuptor se coceau placinte cu mere si dovleci, negrese si foi pentru prajitura cu crema de lamaie, preferata bondarului sef. La zi de post, faceau mancare de prune si macaroane cu nuca, iar de vremurile erau grele, dulcele era halvaua turceasca. Se strangeau in jurul tigaii asezate pe un scaun si imparteau cu bucurie. Tot in bucatarie, albina tata isi radea barba in fata oglinzii unei lampi cu gaz. Lacrimi, bucurii dar mai multe neputinte, munca multa, umezeala si tremur, dezamagiri si vise, si putere... cata putere sa construiesti cu doua farame si patru maini o familie si o casa!

Intr-o iarna a aparut o catelusa. Statea mica si speriata sub scara de lemn, pe culcus de haine vechi, iar zapada cadea de pe casa. Au salvat-o de la foame. Din bucata lor de paine, ea avea coltucul. A rezistat, a crescut mare. A facut si pui dragalasi. Pe aceeasi scara, mirosea a paine calda adusa de tata cand se intorcea de la serviciu. Pana el scotea apa din beci, albinutele pui mancau jumatate de rumena. In beci coborau pe scari facute parca sa tina secole. Cand venea ploaia, le acopereau cu doua table. Fuga, repede, sa nu se scurga apa! Gemuri, dulceturi, zacusca, tuica, muraturi, sticle de lapte, sifoane si apa, bete de marar agatate in cui, rafturi cu mere si borcane. Ani de zile, cu farasul si cu galeata, tone de apa au fost adunate si scoase afara din acea pivnita. Si era frig, si ploua mult. Dar izvoarele nu secau si izvoarele astea au trecut cu bine secete ani de-a randul.

Apoi a fost holul cu presuri si cu frigider dupa care albinutele se ascundeau sa se sperie reciproc. Apoi sufrageria cu canapeaua verde, cu pal pe jos, cu clanta rasunatoare. Se mai iteau soricei, pe dupa godin si somnul era temator. Acolo mirosea a gutui si a mere insiruite. Si a carti. Biblioteca mare, care intre timp a devenit mica pentru ca albinutele au crescut mari, era plina cu cartile insemnate ale mamei albine. Si era si tabloul cu veverita sau cel cu castel de pe perete, si albumul de nunta al frumosilor parinti. In sufragerie se punea fasolea la uscat, incaltamintea peste anotimpuri si se petreceau sarbatorile. Sampania pufnea de tavanul crapat si apoi curgea in paharele care nu erau folosite decat pentru musafiri sau astfel de momente. Dincolo de usile de jos ale vitrinei se aflau dulceturi pe care le mai incepeau cu pofte mari, seturi de vesela si lingurile de lemn. 

Dar s-a facut si primul dormitor cu soba de teracota. Si inca o soba in alta camera, geamuri in toata casa, camere tencuite. Multumita sticlelor cu tuica vandute colegilor de munca, au reusit sa plateasca si lucrarile pentru instalatia de gaze. Prima zi a fost sarbatorita cu sampanie si toate usile deschise, toate camerele incalzite, toate sufletele multumite si luminate. Era  atat de bine! Gata cu lada de lemne, cu aschiile si rumegusul de pe jos, cu desenele flacarilor pe pereti, cu mirosul de brad, cu bratele de lemne aduse de afara. Intr-o iarna, viscolul a zburat tigla de pe casa, dar au trecut si peste asta. Mortare, galeti cu ciment, maini asprite, mancare pentru zidari nepriceputi, mirosul de basamac. Albinutele copii se alergau si dadeau si ele manute de ajutor. Renuntari pentru fiecare lingura cu varza care se ardea uneori, paine pe datorie, imprumuturi la fonduri de ajutor reciproc. Un sacrificiu continuu si din greu in mai greu. Micutele albinute erau bune la carte, frumos educate, cu acitivitati extrascolare care faceau totul sa nu para in zadar. Si era curat acolo, in casuta lor. Iar aleea era plina de flori, pietruita, holdele bogate.

Iar acum e ce-i acum. Un loc cald si primitor, o truda de zeci de ani, un loc in care stai cu drag. Camere cu parchet si mobile noi, geamuri etans, baie albastrie si bucatarie aramie, gresii si faiante, gard roscatiu, pompa de apa in fantana din beci, balcon de lemn, holdele tot bogate, albinele tot muncitoare. Un loc tanjit, plin de greutati nestiute sau uitate. Doar peretii si sufletele de acolo mai pot spune povestile. Si poate apa care a izvorat in nestire.

Casa se naste din tarana si are in unghiuri paienjeni. Cat e locuita, panzele se tes de la capat mereu. Si praful nu se-asterne prea mult. Iar dulceata n-are gust daca nu e pitita pentru zile bune. Dumnezeu nu-ti da vreodata mai mult decat poti duce. Viata nu-i prea grea sa te doboare. Si din greu, si cu rost se ridica o casa de albine.