Casa albinelor

Celofanele se rupsesera... Evadau din casa sarind prin sparturile nailoanelor care nu puteau fi inlocuite cu unele noi. Era o mica aventura sa sara pe geam si sa calce pe pamant moale, sa iasa afara sa se joace cand nu aveau chef sa doarma. In camere calcai pe pamant prafuit. Caramizile gaurite serveau ascunderii cateunui secret. In dormitorul neterminat si racoros erau scule, paturi, ceaiuri pentru iarna, o masina de spalat si rufele murdare, o bucata de linoleum pe jos, caramizi. Era locul intunecat si sumbru, ascunzisul pentru tanci. Din baia de-alaturi salutau bucatile de staniol pentru confectionat podoabe de pom si rochia de mireasa a mamei transformata in costum de zana zapezii. Cada si boilerul monstruos nu aveau sa fie nicicand folosite. Altele si altele noi urmau sa le inlocuiasca.

La inceput a fost doar bucataria, cu rol de camera buna la toate. Pluteau aburi de tot felul. Soba dogorea si covorul era ponosit. Podelele mereu spalate cu lesie, peretii umeziti, vopsiti mai intai in galben, apoi in verde. Podul adapostea nuci, scanduri, tigle, praf si viespi, veverite si dihori. Batea vantul a greu si frig acolo. Dar soba dogorea. Cu lada ei de lemne, cu vatraiul plin de cenusa, cu surcelele si painea prajita pe plita. Tot in bucatarie era un pat cu patura portocalie, o masa cu musama si un cazan cu apa pentru rufe. In cuptor se coceau placinte cu mere si dovleci, negrese si foi pentru prajitura cu crema de lamaie, preferata bondarului sef. La zi de post, faceau mancare de prune si macaroane cu nuca, iar de vremurile erau grele, dulcele era halvaua turceasca. Se strangeau in jurul tigaii asezate pe un scaun si imparteau cu bucurie. Tot in bucatarie, albina tata isi radea barba in fata oglinzii unei lampi cu gaz. Lacrimi, bucurii dar mai multe neputinte, munca multa, umezeala si tremur, dezamagiri si vise, si putere... cata putere sa construiesti cu doua farame si patru maini o familie si o casa!

Intr-o iarna a aparut o catelusa. Statea mica si speriata sub scara de lemn, pe culcus de haine vechi, iar zapada cadea de pe casa. Au salvat-o de la foame. Din bucata lor de paine, ea avea coltucul. A rezistat, a crescut mare. A facut si pui dragalasi. Pe aceeasi scara, mirosea a paine calda adusa de tata cand se intorcea de la serviciu. Pana el scotea apa din beci, albinutele pui mancau jumatate de rumena. In beci coborau pe scari facute parca sa tina secole. Cand venea ploaia, le acopereau cu doua table. Fuga, repede, sa nu se scurga apa! Gemuri, dulceturi, zacusca, tuica, muraturi, sticle de lapte, sifoane si apa, bete de marar agatate in cui, rafturi cu mere si borcane. Ani de zile, cu farasul si cu galeata, tone de apa au fost adunate si scoase afara din acea pivnita. Si era frig, si ploua mult. Dar izvoarele nu secau si izvoarele astea au trecut cu bine secete ani de-a randul.

Apoi a fost holul cu presuri si cu frigider dupa care albinutele se ascundeau sa se sperie reciproc. Apoi sufrageria cu canapeaua verde, cu pal pe jos, cu clanta rasunatoare. Se mai iteau soricei, pe dupa godin si somnul era temator. Acolo mirosea a gutui si a mere insiruite. Si a carti. Biblioteca mare, care intre timp a devenit mica pentru ca albinutele au crescut mari, era plina cu cartile insemnate ale mamei albine. Si era si tabloul cu veverita sau cel cu castel de pe perete, si albumul de nunta al frumosilor parinti. In sufragerie se punea fasolea la uscat, incaltamintea peste anotimpuri si se petreceau sarbatorile. Sampania pufnea de tavanul crapat si apoi curgea in paharele care nu erau folosite decat pentru musafiri sau astfel de momente. Dincolo de usile de jos ale vitrinei se aflau dulceturi pe care le mai incepeau cu pofte mari, seturi de vesela si lingurile de lemn. 

Dar s-a facut si primul dormitor cu soba de teracota. Si inca o soba in alta camera, geamuri in toata casa, camere tencuite. Multumita sticlelor cu tuica vandute colegilor de munca, au reusit sa plateasca si lucrarile pentru instalatia de gaze. Prima zi a fost sarbatorita cu sampanie si toate usile deschise, toate camerele incalzite, toate sufletele multumite si luminate. Era  atat de bine! Gata cu lada de lemne, cu aschiile si rumegusul de pe jos, cu desenele flacarilor pe pereti, cu mirosul de brad, cu bratele de lemne aduse de afara. Intr-o iarna, viscolul a zburat tigla de pe casa, dar au trecut si peste asta. Mortare, galeti cu ciment, maini asprite, mancare pentru zidari nepriceputi, mirosul de basamac. Albinutele copii se alergau si dadeau si ele manute de ajutor. Renuntari pentru fiecare lingura cu varza care se ardea uneori, paine pe datorie, imprumuturi la fonduri de ajutor reciproc. Un sacrificiu continuu si din greu in mai greu. Micutele albinute erau bune la carte, frumos educate, cu acitivitati extrascolare care faceau totul sa nu para in zadar. Si era curat acolo, in casuta lor. Iar aleea era plina de flori, pietruita, holdele bogate.

Iar acum e ce-i acum. Un loc cald si primitor, o truda de zeci de ani, un loc in care stai cu drag. Camere cu parchet si mobile noi, geamuri etans, baie albastrie si bucatarie aramie, gresii si faiante, gard roscatiu, pompa de apa in fantana din beci, balcon de lemn, holdele tot bogate, albinele tot muncitoare. Un loc tanjit, plin de greutati nestiute sau uitate. Doar peretii si sufletele de acolo mai pot spune povestile. Si poate apa care a izvorat in nestire.

Casa se naste din tarana si are in unghiuri paienjeni. Cat e locuita, panzele se tes de la capat mereu. Si praful nu se-asterne prea mult. Iar dulceata n-are gust daca nu e pitita pentru zile bune. Dumnezeu nu-ti da vreodata mai mult decat poti duce. Viata nu-i prea grea sa te doboare. Si din greu, si cu rost se ridica o casa de albine.