sâmbătă, 28 decembrie 2013

Vagabondul (13)


Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

miercuri, 18 decembrie 2013

Maroc (1)


Canta cocosii la ora la care scriu acum. O zi cu drum lung, cam cat faci din Romania pana in Maroc.

Prima zi. Ora 3 locala, dimineata.

Pe ultima suta haladuiam Militariul, in zi de duminica, sa schimbam leii pe euro, dar nici nu ma mai mira: asa suntem noi. Poate ca tot de aceea check-in-ul a fost un pic uitat. Buzunarele au mai falfait inca zece euro in contul Blue Air, dar asta sa ne fie baiu' pe mai departe. Ieftin, ce mai?! Zborul... Ce minune! Apus deasupra unei paduri de nori. Galben portocaliu pe contur de nori, transformat intr-un suav roz pastelat, norii cu forme de vata pe bat zburata in vant, linii usor violacee lasate in urma, contururi de munti manjiti de zapezi pe ici, pe colo, dar cel mai mult nouri intinderi de cat vezi cu ochii. Soarele in lumina difuza ce palpaie ca intr-un final de film bun. E o lumina calda ce vine dinspre el, o lumina ce-mi frige obrazul aproape, asa ca renunt sa ma mai uit la un moment dat. Erik imi arata stelutele de gheata de pe hublou in timp ce ma tine de mana. Ma tine de mana si simt ca nu imi mai e frica de prabusiri inchipuite pentru ca tare sunt prapastioasa eu cu zburatoarele. Incerc sa le urmaresc crescand, dar nu prea imi iese. Ii arat si eu, apoi, umbra Pamantului pe care o recunosc datorita unui bun prieten. Culori aprinse, sangerii se transforma lent deoarece mergem cu apusul in aceeasi directie. Se inopteaza, iar orasele se contureaza in salbe de lumini, ca niste margele pe care le-as vedea atarnate la gat. Un zbor frumos, pe care nu l-am crezut pana vineri seara. Nu stiu ce aveam eu impresia ca treaba nu o sa se intample. Fricile au zburat cu alt avion, ametelile au fost inca cu mine, chiar si dupa doua pilule de ghimbir contra raului de orice tip de calatorie. Nu, adica nu mi-e rau de calatorii, ci de vehiculele dintrinsele. 

Din Malaga am luat bacul. O palma de-a dreptul, sa stii ca nu mai esti pe teritoriu european, dupa un drum cu dealuri facute din luminite si pini mediteraneeni de care imi era dor inca de cand parasisem Italia acum un an. Aproape de imbarcare, putin rataciti, am dat de un nene ce s-a oferit sa ne ajute cu prinderea mastodontului. Si aici, prima aventura. Ne ghideaza masina pana intr-o parcare, dupa care il ia pe Erik intr-o cursa nebuna sa cumpere bilete. Motivul: cica ar fi plecat bacul fara noi in 8 minute. Pai nu mi-l ia pe Erik la alergatura, iar noi ramanem cu gaturile intinse dupa cele 8 minute care se scursesera demult. Baiatul nu mai aparea si pace. Ma gandeam ca l-or fi luat sa-l scuture nitel in buzunare, lucru facut de altfel, dar pentru bilete, ceea ce ne si interesa. Hiu! Dar nu a scapat maratonistul nostru de sarit garduri din acelea mari, nici de alergari ca in urmariri cu gandul ca, gata, ne-am luat teapa. 

Marocanii se imbarca pe bac cu tot ce au ei mai scump, intr-o masina. Parca sunt cu casa dupa ei. Inauntru, cat pe ce sa sarim peste partea cu stampila bine infipta in foaia pasaportuliui, ceea ce ne-ar fi lasat fara viza si nu era de glumit. Tot marocanii sunt mari purtatori de stranuturi, de covoare de rugaciune si paturi de dormit pe jos... ahh... si de miros de picioare pregnant. Ne-am leganat cu valurile, cu oalele aburinde, cu luminile porturilor, cu frigul de afara si cu caldura ceaiului Lipton. L-am cunoscut pe Morgan Freeman autohton si am a flat ca Mel, prietenul nostru, l-a ajutat pe Amos Oz intr-un accident de masina. Daaa... am ramas cu gura nitel cascata. I-am ascultat povestile de viata si am dezbatut despre carti. Am asteptat mai mult de o ora in vama, privind cum ii e descusuta masina unui individ plina cu jucarii si am dat un sut mingiei pierdute din morman. Cu chiu,cu vai, ne-au lasat sa trecem, dupa ifose de vames infumurat cu functia, dar zicem "slava cerului ca nu ne-au intors!" Iar acum stam intr-un hotel cu lumina cu efecte speciale, cu receptioner ce schiopateaza, cu paturi separate si cu cocosul ce are acelasi glas oriunde in lume.

Ziua doi

Azi... A inceput totul cu imbratisarea unui om frumos... cald, cu mainile care imi dau forma. Au mai fost norii colorati ai diminetii, chipul ce dormea sub lumina argintie, geamul aburind. Si ce mic dejun, pe cat de neaspectuos, pe atat de bun! Ceai shiba dulce si aromat, turte dintr-un fel de malai, clatite si o prajitura gen cozonac, autohtone toate, miere si dulceata de capsune aromata, ca din gradina de acasa.

Am plecat apoi spre oras. Ne-a atras atentia o intrare intr-o cafenea. Ghidusa, albastrie, cu plante multe, pietre spoite, animalute din plus potrivite aiurea. Sau nu. Si am fost invitati intr-o lume de poveste cu papusi sugrumate, papuci din care rasareau flori, plante cu miresme de lamai, cu cretisoara si rozmarin pe care batranul mi le-a pus in pumn cu neastampar. Trandafiri japonezi, curmali, ficusi imensi, jucarele invechite, flori artificiale in aranjamente ametitoare. Si sinistru, si de vis, acel loc avea in el tot ce nebunia unui om putea aduna intr-o viata. Mi-a lasat adresa scrisa pe un petec de foaie de matematica. Iar eu ma simteam acolo ca Alba ca Zapada. Domnul era ca un titirez de care te si speriai, te si bucurai. Am sa-i trimit poza cand ajung in tara, nu se poate sa fie altfel. 


Am ajuns in Tanger, am parcat si am fost "agatati" de Mustafa, un localnic ce stia 7-8 limbi, dar nu parasise tara niciodata. Stie istorie Mustafa, ceva ce n-ai vazut! Ne-a dus prin toate cotloanele, pe toate strazile inguste cu oameni cu scufii, cu mestesugari autentici, prin pietele cu atatea miresme. Pietele, Doamne, pietele sunt superbe si autentice. Se simte ravna muncii. Sa vezi piata de peste, cu atatea figuri, forme, cu atata viata si moarte la un loc. Si miros puternic, dar ce mai conteaza cand zambetele sunt cat minaretele? Imi place mestesugaria Tanger-ului, autenticul si calitatea din el. Aici, oamenii-s ca furnicile. Fiecare face ceva: coase, tese, face fire de lana, vinde, gateste. Tarabe cu fructe, ierburi, oua, lapte, gaini amortite, taiate uneori pe loc, organe care mai de care mai suspecte la aparitie si la miros, carne in toate starile, lipie marocana, vanzatori ambulanti, confectii din piele, lana, matase, miros de mancare bine gatita si ce va mai trece voua prin minte. Unii oameni sunt buni, altii mai berberi... Femeile ascunse. Imi miroase si acum, cand scriu, a mirodenii si peste prajit. Am gustat prajituri de casa: ce minunatii, ca din mainile mamei.


 











Un lucru frumos mi s-a mai intamplat azi, pe langa celelalte. Eram in piata, cand un domn a trecut pe langa noi si mi-a spus ca islamul ma iubeste. Un profesor al Coranului iubit de milioane de oameni, din cate imi spune Mustafa. Tot de la Mustafa aflu ca aceasta cinste e mare, ca viitorul meu e bun, ca voi aduce multa bucurie celui de langa mine. In limbajul lor, sunt o Fatima. Adevar sau nu, eu nu-mi mai incapeam in pene, va dati seama. Dar e drept ca sper si ma incred in faptul ca pot fi un om bun care sa aduca bucurie multa in jur. Cu cinstea aceasta si cu gargaunii urcati la cap, ne-am lasat purtati prin labirintul colorat al Tanger-ului primei zile. Cu cazarea pare a fi mai greu, dar ne-om descurca noi. De data asta ne-am permis un mic rasfat la Ibis, cina a fost cinste din partea prienului nostru, asa ca e bine. Ahhh... Si ce masline bune am mancat! Ce-i drept, cerusem orez cu legume si sos care sa nu fie picant si o supa. Supa nu a mai sosit, iar sosul a fost picant, dar intelegem ca engleza nu-i ca franceza.

(Va urma)



























duminică, 27 octombrie 2013

Oameni frumosi - Mihai Barbu



Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.

marți, 1 octombrie 2013

Ma, mie imi place dimineata asta!


Stiu ca voua nu, sau nu tuturor. Ma gandeam si eu, recunosc, cum sa plec din casa pe o vreme ca asta in timp ce E cu Z doarme de rupe patul. Si cum ar fi fost daca mi-as fi luat lapopul de ieri acasa? Ehh… mult mai bine la prima ochire. Deja ma gandesc la iarna ce va sa vie, dar nu m-apuc de facut provizii, va promit. 

Prima data am zarit dimineata din baie. Clatina copacii si batea cu ploaia in geam. Cand am plecat din casa mi-a zbarnait umbrela si bineinteles ca peste cap halehap a fost. Am renuntat la ea, nu de tot, ca e cadou, dupa ce m-am chinuit sa o resuscitez. Mi-a iesit partial. Sper a nu supara daruitorul, dar e facuta intr-un apartament de chinezi. Sigur. Dupa treaba asta, mi-a trecut prin fata o masina capitonata cu frunze. Frumoasa priveliste. Si am iertat-o ca era de neam prost: neagra, lunga sa ocupe doua locuri de parcare si iubita cu un terchea. Imi curgea ploaia din Bretonel intr-o veselie cu fistic si vantul imi spunea ca nu-s prea frumoasa in dimineata asta. Treaba lui ce crede. Ahh... sa va spun: Bretonel e un tip asa la vreo cativa ani trecut, care umbla dupa Amelie, brunet dar cu inceput de grizon. 

La metrou, caldut. Ma chinui din toate partile sa scot cartea mea cu Marcelica, Doylica si Mihai. Doar v-am spus ca savurez kilometri vanduti. La Unirii e atat de plin ca ma gandesc sa sar pe metrou si sa dii nenica pana la capat! Urc si eu in al doilea, la inghesuiala cu tot corporatismul care a renuntat azi la masina. Din cauza de frana ma trezesc in bratele barbosului, in timp ce domnisoara chicoteste din burduful metroului. Alta domnisoara, nu eu, pentru ca barbosul ma priveste ca un macho gata gata sa imi dea si una. Dar se abtine, pentru ca-s fata draguta si ii arunc un zambet topitor. Gata distractia, ca E cu Z privegheaza de undeva cu nuielusa. Si mai e si pus la suflet. Ma plimb eu prin Mongolia, trec la rusi si ajung in Pipera. Aici incepe betia. Ce aer, dom’le! Cine l-a comandat? Parca imi miroase si a nuci verzi. Sau albe, cum vreti voi. Pana vad copacul daramat, dar, mai ales, pe domnisoara. Ce-am eu cu domnisoara? Doar nitel haz, sarut manusitele ei de simpatica, dar nu pot sa ma abtin. Incepem de la tocuri? Neahhh! De la umbrela rosie mai bine. Iar sub umbrela rosie si peste fusta cu tocurile de mai devreme, o frumusete de pelerina verde din plastic subtire, din aceea de se baga pe cap. Si o umfla ploaia nenica de acum cred ca isi ia zborul. Si fasaie domnisoarica din toate soldurile ei camuflate nu. Langa, o domnita se lupta sa se tina sa nu cada in boltoaca tot din cauza de umbrela pistonata de vant. Iar pe stanga, un schelet abandonat. Tot de umbrela, Doamne fereste de altceva. In fata, un tip. Mama, ce tip: palton, pantof sport maro, palarie gri si un sal verde fluturandu-mi emotiile pe la nas. Se intoarce ca in filmele cu viscol si imi ofera o poza pe care nu o fac pentru ca nu am aparatul la mine. Dar o retin. 

Ajung la firma. Ma uit in geamurile pe care le petrec. Azi arat a curca plouata, dar geaca de piele ma face mai smechera. Deci azi sunt o curca plouata smechera. Puteti sa-mi ziceti si asa. Dar la birou e cald si ma usuc. Si devin iarasi o diva cu adidasi. Unde pui ca vine miros a mandarine si parca simt cum vine Craciunul. O colega ma intreaba: 

- Cum ai venit?

- Ma, mie imi place dimineata asta!

Iar alta:

- Buna dimineata, voua, astea cu umbrele intregi! Eu am abandonat-o pe a mea la metrou. 15 am numarat pana la birou, lasate asa, in puzderia lumii.

(Va spun, imi place de mor. Azi sunt prietena cu toata lumea. Multumesc, inca o data, Mihai Barbu. Calatoresc si-mi place.)

joi, 26 septembrie 2013

Vagabondul (12) - Poveste nepublicata


Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)

luni, 23 septembrie 2013

Dupa ploi, cateodata, rasar copii


Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 


Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

marți, 17 septembrie 2013

Vagabondul (11)



Luna-i mare. Visele mari... ca luna. Si muntii se-nalta pan' la luna, asa ca va pleca cu muntii. 


-Se-nsoara Vania!
- Ce veste buna! Sa le fie de...
- Ahh... credeam ca sun pe altcineva. Dar e bine ca te-am sunat si pe tine. Se-nsoara Vania! Vroiam sa o sun pe Nadia. O mai stii pe Nadia, fata aceea blonduta? O stii. 
- Da, o stiu pe Nadia. Am iesit la picnic impreuna. 
- Da, am primit azi mesaj de la Vania ca pe 2 august ne invita...
 - Pai e de ziua mea! Vezi, de aceea m-ai sunat din greseala! 2 august e deja magic.

In timp ce asculta maicutele cantand la biserica de suflet, i s-a alaturat pe scaunul din fata mesei un pustan cu unghii negre si mari, cu breton strasnic gresit si un baton bio de cereale si fructe uscate in mana. 

- Sa-l mananc? Nedumerire.
- Da, de ce nu? Stii ce bun e ce ai tu acolo? E si natural.
- Nu mi-a luat gume, eu asta vroiam. Suparare.
- Incearca si ai sa vezi ce bun e... Ma lasi sa iti fac niste poze?
- Da! Zambet de copil.
- Mai ai frati sau surori?
- Da, 4 frati si doua surori. Priviri in cer.
- Si va duceti la scoala?
- Nu, n-avem banuti. Priviri in pamant. Eu am plecat de la mama. Mama lucreaza la sera si m-a luat cu ea la munca. Dar am fugit. Mandrie nestiutoare.
- Unde e sera?
- Aici in Bucuresti. Nu stii unde e sera? Stapanul Bucurestiului.
- Nu! Si tu unde stai?
- Pe strada. Firesc. Pff... nu-mi place! Indignare. Ptu, ptu, ma duc sa-l arunc. 
- Nu-l arunca, du-l fratilor tai, poate lor le place. Sau parintilor. 
- Arata-mi ce poze ai facut. Ai si filmat? Schimbarea subiectului, tactica de om mare. 
- Nu am filmat. Doar poze. 
- Uite o cireasa. Vai, nu-mi place. Unde e un cos? Aici... Ahh... asta nu e cos. Dorinta de impresionare.
- Du-te pe strada, gasesti unul acolo!
 Si s-au despartit fara final.

Vania era tipul de acum o saptamana, de la metrou. Vagabondul nostru facea pod peste culoar cu picioarele, impreuna cu mainile calde. Ca sa nu mai treaca lumea. Era ora de joaca pentru oameni mari. In fata lor, un ciufulit barbos se uita cu dezaprob fata de podul de picioare, impartind atitudinea cu creata cu ghetute rosii de la un loc gol distanta de el. Giumbuslucuri si rasete de pe podul de picioare si un loc gol ocupat de o poveste de dragoste intre un ciufulit barbos si o creata cu ghetute rosii... Pentru ca un pod de picioare s-a inaltat la metrou.

De vreo doua seri, ne aduna pe toti prietenii lui la el acasa, cu crizanteme si frunze de artar galbene laolalta. Si ca totul sa fie bun, ne-a facut vagabondul clatite cu ciocolata, banane si pufuleti. Sandvisul fericirii. Si a mai scapat si un borcan cu dulceata de fragi de la doamna mama lui. 
- Asa se-ntampina toamna, dragii mei! ne-a spus cinstind un pahar de sampanie buna (pentru care a platit o bila verde si un con mic de brad): cu voi!

joi, 5 septembrie 2013

Vagabondul (10)


Vagabondul umbla. Si ii canta o strada intreaga. Aplauze, glasuri necunoscute, 12 noaptea si oameni frumosi in jur. L-am zarit apoi pe podul suspendat. Nu singur, cu mainile calde. Ii batea vantul in par. Franturi de conversatie mi le aducea tot vantul:

- Uita-te la un punct fix cand trec masinile pe sub tine sa vezi ce senzatie!

- Parca ma iau pe sus valurile. Ametesc. Ma murdaresc. Rad. Zbor. Imi e teama, dar e bine. Toate astea in gand.

Pe banca, in fata blocului din intersectie, un prieten le da sa asculte o melodie. Spunea despre fericirea lucrurilor obisnuite. In toi de noapte, acordeaza defect o chitara. Face dragoste cu tandrete si asculta Leonard Cohen.

- Nu esti frumoasa! Nu esti frumoasa deloc! Tristetea din priviri: cam asa spuneau ochii atunci, dar nu avusese rabdare. Esti superba, mai ales acum! Si deja norii erau prea jos. Ce frumosi suntem aici, acum, iubindu-ne!

Intr-o seara, dupa ploaie, se plimba pe stradute. Cocotat in varf de stalp, un copil. Si ce facea copilul? Ghidus, a schimbat semnul de intezis. Si uite asa masinile au luat-o razna pe acea strada. Cand a coborat, l-a zarit, dar copilul nu s-a intimidat. Si-au vazut de viata.

E prima culoare. A toamnei. Face zilele frumoase cui poate, de cate ori poate. Si uneori pare indeajuns. Din pacate, nu intotdeauna. A cazut, s-a ridicat cu rani, a fost doftoricit. Ochelarii i-au zburat, apoi i-au fost sterpeliti. Acum are geaca de piele neagra si un gand mare. Doar unul?

I-a iesit petrecerea surpriza. Fagarasul are miros de ceata si de iarna. Cu povesti despre alpinisti in varful cu nasuri umede si cu ceai cald. Si acum a plecat spre mare. Ca-i toamna si ca-i frumos toamna la mare, cu stanci in apusuri in toate pastelurile pamantului. Si cu nisipul sub talpile inconstiente. 

Intr-o zi... ce sa faca? A stabilit cu mainile calde: Eroilor, ora 16. S-a facut 17. Nimic conditionat de timp. A ajuns in gara, a cumparat bilete pentru doi. Doar el stia. Plecau inspre aeroport. Sa bea un vin, sa viseze la calatorii. Sa viseze si atat. Sa zambeasca si sa se bucure. Poate c-ar fi fost mai tare sa fie o calatorie cu avionul? Poate nu. Sa te bucuri doar visand... Nu poate oricine. Dar cine stie data viitoare?!

Ii e dor de el. De el insusi... vagabondul. De iarna si de sentimentele cu miros de crema de maini.  Haimanaua e pe sevaletul din camera, bicicleta-i langa. Haimana e si el.

Atat de multe frumoase, ramase nescrise! Ramase in suflet. Cate stele!

P.S.: Vagabondul a raspuns cu NU intrebarii: "Considerati ca va descurcati cu un program normal de munca de 10 ore pe zi?" Unde e normalitatea?

miercuri, 24 iulie 2013

Luni


Buna dimineata fara timp
Timp de pastrat.
Buna dimineata pe fuga...
In fuga am descuiat
Usa. Si am plecat.

Am lasat in urma zambet
Pe pat, in perne.
Am rasarit in umblet
Iar sus se-asterne
Linistea. Un deget,

Pe buze un vis
De trimis.
Zi cu ganduri de invins.

Ma-ntorn. De simtiri ma legan,
De iubiri m-astern.
Si-astept... cu-al tau senin
Sa ma-nchin.

Fruntea sa-mi iubesti,
Sufletul... sa-mi lasi!

luni, 22 iulie 2013

A piatra pietricica



Poate ca nu-i a patra. Oi fi numarat de doua ori? Ahh... Poate-i a cincea si am uitat! Zici tu asa? Mmm... mai bine lasa!

Si cum ziceai ca sunt? Ca atunci cand sunt in bratele tale? De mod, de timp. Frumos - putin spus. 

Ce gust are? Fin. De-mi zboara visele. De-mi pun tot sufletul si rascolesc un camp de spice. Si vin altele si mai si. Sarat, de bicicleta. De amaretto de cuvinte adunate si apuse cu reflexii pe peretii paharului care a facut poc. Sa zboare de la asa inaltime, sa se ciocneasca intre ele si sa faca flori. Asa as vrea.

A nu stiu cata pietricica cu gust de compot. Si cu varfuri de palme gadilate, pline de vant din toate directiile. 

Cum e furtuna acolo? Cand? In dimineata cu glas de copii? Am intrebat cum. Pai e de la etaj si de zdrobit de zambete. E de oprit pe perne multe. E de inotat cu acvarii portocalii. N-am cu cine... vorbesc aiurea.

A patra pietricica e ceva intim. Dar cum de mai stiu sa numar dupa ce am adunat un cos plin ochi cu licurici de pe un camp violet? Pai cred ca simt ce simte cand transmit. Da, e cel mai bine spus. 

Navigam in tot felul. Si, totusi, e minunat sa gasesti motivul pentru care sa pui ancora si sa te odihnesti. Apoi sa continui cu nesat cu velele in aer. 

A patra pietricica cu buzunare de Gavroche. Haimana ca si mine, mazgalita intr-un oras. Si cum fura haimanaua carti, n-ai vazut! Si mi le aduce mie, auzi la el! Vina - ce dulce moment indoit si nesemnat!

Pietricica asta are licheni pe ea. Si e o harta pe care o vad in desenul asta. Una care incepe sa numere de la sapte si sa spuna: "soarele rasare de doua ori pe zi". Una mie, una tie...

vineri, 12 iulie 2013

Ploi

Ploi vin,
Ploi trec.
Ploi se-ntuneca 
Si ploi ridic.

Ploi ce schimba,
Ploi ce-nceata.
Ploi de stele
Si ploi pic.

Ploi de vise,
Ploi din nori.
Ploi cu soare
Si ploi n-are.

Eu ploi,
Ploi de noi.
Ploi cu zambet
Si ploi, ploi..

Ploi cu fulger,
Ploi aievea.
Stropi de tunet
Si ploi zic.

(Ce face un dezmatat al vietii in orele cu pereti de sticla si cadru de otel !)