Maroc (4)

Ziua 10

 Facem o scurta plimbare la rasaritul din port, impartind caldura mainilor si dezmortindu-ne odata cu pescarii. Soarele incepe sa incalzeasca bland de tot. Micul dejun, bogat si dulce, il luam pe terasa hotelului. O pisica mataie pe o umbrela de paie la soare. Ramanem sa lenevim pe chaise-long-uri, gandindu-ne la nazbatiile altora, dupa care pornim inspre plaja. Da… e momentul sa ma descult. Merg cu picioarele golase pe formele detaliate de reflux in nisip si le privesc cu stiinta unor "interferente". E momentul nostru, ne bucuram de el. Cu zambete. La final, dupa ce ne pierdem mintile privind si pozand plaja, imi ia picioarele si mi le curata de nisip. Ma simt copil. Mai luam cate ceva pentru dragii nostri si gata si cu portul acesta. La hotel, aflam ca Mel s-a luat la harta cu patronul hotelului pentru ca nu avea impresii prea bune despre romani. Si cand te gandesti ca nici el nu-i roman!

Drumul e greu, cu aceleasi forme valurite de relief si desert in formare, cu dealuri acoperite de copaci in forma de acoperis. Cumparam o jumatate de litru de ulei de masline cu 1 euro, rosii si ardei cu vreo 2 pentru salata pe care o visam de la inceputul vacantei. Minunat! Oprim sa bem ceai si cafea intr-un loc in care ma simt ca intr-un "Vest salbatic" stiut din filme. Gandurle imi zboara spre toti de acasa. Oamenii se uita la mine ca la un exponat cand ma pornesc prin piata, in cautare de ardei. In schimb, toti imi vand paine. Viata e grea.

Drumul e prin pustie in cea mai mare parte din timp, dar si pustiile au cate o casa cu usa inclinata in care pare ca nu locuieste nimeni. Oare ce fac oamenii aici? Cum trece timpul? Parca pe aici am apucat pe drumul gresit. Spun parca, pentru ca e singura bucatia de poveste pe care nu am reusit sa o scriu pe loc. Dar stiu ca m-am bucurat de rataceala noastra tocmai pentru ca am ajuns prin acele pustii.

Ajungem in El Jadida si cautam un Ibis pentru a scapa de surprize, dar to nu scapam de peripetii: ne cazam dupa ce se schimbam vreo 3 randuri de camere si tot la restaurant ajungem sa mancam. Salata noastra cea « ca acasa » mai are de asteptat. Baietii se fericesc cu cate o bere, asa ca avem seara de bancuri. Si de dezvaluiri. Ne simtim bine si tot ce ne dorim este ca Mel sa doarma bine de data asta pentru ca e singurul sofer, iar asta il doboara. Ne intoarcem, dar nu mai stim numarul camerei, asa ca incercam aproape toate usile de pe etaj. Dupa cateva drumuri si lamuriri, reusim sa ne gasim culcusul, sa cuibarim in cearsafurile albe si sa tragem cu sforul pana dis de dimineata.

Sa vedem ce-o mai urma. Speram la Assilah. 

Ziua 11

Cum a fost azi? Plin si frumos. Mi-am scapat aparatul foto pe jos si mi-am stricat obiectivul, am dansat cu Mel un vals in ringul sufrageriei, am gatit cu totii, am ascultat muzica frumoasa si ne-am plimbat in cel mai frumos oras pe care l-am vazut pana acum.
 
Drumul pe autostrada a fost bun. Am zacut pe iarba intr-o benzinarie, la soare frumos, cum ii sade bine boschetarului. De data asta, am scapat cu o spaga de 10 euro. « - Domnu’, domnu’, ati facut click-click, ne spunea politistul. Bine ca nu am facut de o amenda mai mare, ne ziceam noi! Dar, dragii mei, am incheiat cum se putea mai frumos. Cu desene pe pereti, o luna la patrar sau eclipsa, nici noi nu stim prea bine, cu copii fericiti, noi fericiti, cu un apus bland, cu miros de mare, cu gand de nedespartire. 

 

Assilah e orasul povestilor, cu desene pe pereti, strazi curate, albe si pline de copii. Am luat bomboane si, impreuna cu Erik, le-am impartit. Doamne, cata fericire se isca dintr-o data, pe fetele copiilor! Asa m-am bucurat de ideea aceasta care nu a fost a mea, incat am uitat de aparatul pe care il tineam in poala. Dupa ce am facut cateva fotografii cu acele zambete dintre cladiri, m-am ridicat si aparatul s-a izbit de caldaramul orasului fara pereche. Dar ce conteaza? E prea frumos aici. Cu toate acele desene, cu arborele relatiilor, cu grija pentru arta, cu spoielile care nu sunt deloc de neglijat. Parca e o incifrare a simtului artistic marocan abstract, dar intr-un loc binecuvantat. Pe acei pereti e toata dezlantuirea lor si tinta spre o liberatate mai mare. Oricum, sentimentul e altul aici. Simti ca esti aproape de Europa pe care o cunosti.

 

Ziua 12

Dimineata, inca purtand in suflet urme de dans si gust de spaghete si salate in tajine, de vin, de ameteala, ras si cald, urme ale unei seri frumoase petrecute impreuna ca intr-o familie de nebuni calatori, am iesti sa pozam din nou formele refluxului pe nisip: copacei sculptati de apa. In plus, ne insotesc pescarusi zburand si oameni cautand metale pe plaja. Ne uita lumea acolo, daca nu suna telefonul. O omleta, ultimele cumparaturi, cate ceva mic si frumos pentru fiecare din dragii mei, pietricele de pe plaja. Si un port din alta lume. Si gata. Plecam. Avem o plasa cu de-ale gurii pentru cine ne-o iesi in cale. Ajungem in Tanger, ni se iau banii pentru un loc asigurat la urmatoarea cursa cu vaporul, dar degeaba, ca tot nu o prindem. Si plutim incet, aproape la nivelul norilor ce ne insotesc, spre insoritul port de dincolo de Gibraltar. De aici incepe o cursa nebuna pentru ca ne dam seama ca intarziem. Si nu oricum, aproape ca pierdem avionul. Noroc cu cel ce n-a inchiriat masina care ne spune ca ora noastra nu e si ora lui, asa ca bice, Mel! Un nor ca o scufie sta proptit pe un varf de munte, lumini orbitoare imbraca dealurile acoperite de nori negri. Malaga este superba. Vad inca ramasite de Maroc, dar se vorbeste dulce grai spaniol. Si peisajul urca si coboara neasemuit.

Ajungem la limita, dar nenea cu masina nu prea vrea sa dea ochii cu noi. Ne lungim toate gaturile, descarcam, asteptam, si pace: nu se arata. Eehh... pai acu-i acu. Ne zicem sa lasam masina in parcare, dar nu se face. Uff... si uite-l ca vine! Dam cheile, plasa de mancare ramasa, ne carabanim si facem check in dupa o coada lunga cat Nilul, plina de romani spaniolizati. Greu se mai misca cuconita, greu! Intram dupa vreo ora sau mai bine de stat si ascultat toate povestile de viata si vizionat toate fitele Pamantului. Intram. Colac peste pupaza, ni se face foame. Cica pleaca avionul si noi stam si infulecam senvisuri si o salata zapacita, ba luam si in terminal cate ceva. Ultima strigare. Mai oameni, urcati! Stai asa ca nu-i salata gata! Gata, gata, ne cumintim. Urcam, se trage trapa si plecam. Vai de vai cu tipete, copii, inghesuiala, caldura. Dar s-a terminat. Dulce vis se face amintire. Ne afundam in scaune, tot cu mainile impreunate. Ce bine e sa-ti ia cineva fricile! Se-asterne liniste si apune soarele. Mergem acasa.

Viata nu e nimic fara iubire si fara calatorie. Maroc le-a luat de mana pe amandoua si mi le-a aruncat in suflet. Ultima parte a calatoriei in Maroc a venit cu cele mai frumoase amintiri, iar acum e ca si cand ma desprind de ceva, ajungand la finalul povestii. Dar vor veni altele. Am recunostinta in mine pentru toate acele zile, pentru oamenii cu care am calatorit, pentru bratele care m-au inconjurat din toate partile. Zambete, zambete. 

Maroc (3)

Ziua 6 : 

Pe la 3 noaptea scriam. Dimineata, mi-am realuat gandurile, dar le-am pierdut pe toate. Copil amarat putin, dar trece.

Azi am dejunat tot la terasa infrigurata. Fata care ne-a strans masa, ne-a dat sa citim un bilet in engleza:

Asta m-a pus pe ganduri; ne intrebam ce puteam face. Din pacate, ne-am dat seama ca nu aveam ce, mai ales ca nu stiam ce era in spatele unei astfel de povesti. Sper, totusi, ca isi va putea lua zborul la un moment dat.

De acolo de sus, laudat fie copacul, cei de la hotel ne promisesera o vedere panoramica de milioane. Noi am vazut o panorama de antene. Fiecare casa are 4-5. Va inchipuiti un oras plin ochi cu ziduri, parabolice si oameni, prea multe din fiecare. Impreuna cu ghidul (cu acte in regula, de asta data) am pornit prin Medina: o fortareata cu miazme nu prea prietenoase si strazi murdare, dar cu oameni parca mai deschisi la infatisare. Din pacate, sufletul e neschimbat - sunt la fel de rai si posomorati. Tot tarabe si aici, tot magazine saracacioase, tot restaurante certate cu igiena si scumpe. Cele mai inguste stradute si usi de lemn fereacate cu zavoare. Vineri e zi de rugaciune importanta la ei, asa ca barbatii dispar de pe strazi, ca si cand ai da pauza unei melodii. Imediat se umple la loc si incepe forfota.

Am fost sa vedem doua vopsitorii de piele, ca turistii asa. Acest lucru nu m-a incantat prea tare: mi-ar fi placut sa vad mai mult, cu totul altceva. In plus, spre "necazul" meu, am reusit sa obtinem si un tur intr-unul din ateliere. Toata treaba a costat 10 euro de persoana si ceva greturi adunate. Mizeria si mirosurile proliferau. Am mers printre toate caldarile lor pline de substante dubioase, am intrat in toate coltisoarele muncii lor, in rusinea lor si am plecat cu mine mai mica.

- Asta ne arata cat de josnici suntem ca oameni, mi-a spus Erik cand priveam de deasupra o astfel de vopsitorie. Si cred ca asa era.

Am mai zabovit un pic prin Fes, am dat pe o masa cu salata, cartofi prajiti si oua ochiuri 11 euro de caciula si am plecat. Jecmaneala. Noroc ca nu mai stam aici. Tintim spre Essaoueira de acum.

Ziua 7

Azi am pornit spre aa... Casablanca? Nu! Rabat? Nu. Essaouira? Inca nu. Daaa... Marrakech. Civilizatie, autostrada. Ieeeii !! Din nou, totul se schimba vizibil. Cu cat ne apropiem de punctul marcat cu rosu pe harta, pielea oamenilor e mai neagra, pamanturile mai rosii. Deja ma simt altfel, vazand lucruri care arata cum le stiu de pe continentul nostru. Oprim de cateva ori bune pe la benzinarii si puncte de servicii si ne chinuim sa instalam un navigator pe tableta, dar nu vrea si pace, asa ca tot cu Google Maps ne facem cale. Bun ce-o fi, cum zice blondinul. Filmez in treacat, privesc la pamantul in nuante de rosu cu galben, portocaliu cu negru, la cerul albastru si soarele zapauc, ascultam muzici faine, prindem apusul cu munti indeparati si ajungem in Marakechul plin de luminite. De la intrare, imi dau seama ca aici imi place. Tot un haos in trafic, scutere mii care merg anapoda, nimeni nu se asigura, nimeni nu semnalizeaza, toti claxoneaza, abia respecta semafoarele, oamenii trec neregulamentar, de fapt, ce e acela "regulamentar"? Si cand te gandesti ca noi era sa incasam iar amenda pentru depasire de viteza pe autostrada! Au si Mc., spre mirarea mea, ocazie cu care zaresc si eu primii copii frumosi si oameni imbracati cam ca la noi. Parul oamenilor devine mai cret, lumea mai civilizata. 

Am facut chek-in-ul pe fuga, in strada, in fata unui hotel de 5 stele. Aveam nevoie de internetul lui, nu ca ne-am fi permis noi o sedere asa luxoasa. Riad Shaloma e sortitul si il recomand, desi e la mama naibii intr-o intortochere de nedescris in Medina orasului. O iei pe stradute, Dumnezeu stie cum, dar cand ajungi, iti zboara ici oboseala, colo nemultumirile. 200 dirhami au fost pentru a urmari un taximetrist care nu stia unde ne duce, iar 230 pentru o camera la hotel. Taximetristii de la noi sunt parfum, va zic eu!

Pentru a sti cum sa ajungem la hotel, Erik, plecat in recunoastere, l-a luat amanet pe receptionist vreo jumatate de ora. Masina, cu tot cu chei, am lasat-o intr-o parcare aflata la mama naibii, dar fie ce-o fi! Speram sa nu ramanem cu ochii in soare. 

Cum am ajuns, ne-am tolanit pe canapelele din terasa. Si ce bijuterie de arhitectura : un fel de casa boiereasca cu mai multe caturi si culoare ce dau intr-o curte interioara. Totul curat... in sfarsit! Nu mai mirosim a praf in seara asta... uimire! Toti pornim dispozitivele de tinut legatura cu cei de acasa si palavragim ca niste cibernauti ce suntem. Mancarea buna, vesela curata, liniste. Imi pun inima la loc. Un dus, ahhh… ce dus cu patru picioare si somn de voie in cearsafuri albe, langa baietul drag. Ce poate fi mai frumos?

Acum e dimineata, Erik se mataie de rasfat mai ceva decat o pisica. N-as mai pleca de aici, dar om vedea ce ne mai asteapta si azi. 

Ziua 8

  

Ne-am trezit bine dispusi. Somnul bun face multe. Micul dejun a fost cu clatite calde. Am pornit sa descoperim Marrakech-ul, printre ziduri si tarabe, cu lumini jucause si fum de scutere. Te amesteci cu ele si te rogi sa nu te doboare vreunul. Ca peste tot, oamenii astia vand... de toate. Te intrebi cine mai cumpara. Un nene ne ia cu el sa ne arate drumul spre piata lor centrala, Jamaa el Fna (Piata Nebunilor). Sigur vrea de la noi ceva, dar ne asigura ca piata e in drumul lui spre munca. Mda... si marmota... Bineinteles ca locul lui de munca e tot un magazin. Ne invita la un ceai si ne face mici cadouri, apoi incepe sa ne arate tot felul de lucrusoare: parfumuri si antiperspirante sub forma de sapun, ceaiuri, sare contra racelilor care il face pe Erik sa lacrimeze ca o domnita indurerata, plante care se folosesc in loc de scobitori, rozete ceramice pe post de roseata pentru buze si tot felul. Baniii... vai de noi... ce de bani! Cea mai mare teapa pe care o puteam lua. Parca ne-a luat cineva mintile. Am lasat acolo 800 dirhami, adica vreo 80 de euro pe o plasuta de ceaiuri, un pic de sare lacrimogena si vreo 2-4 sapunuri. Si acum ma intreb cum am putut, nenica, sa plecam cu gura ferecata!?

Cu toate astea, starea noastra e buna, asa ca mai facem cateva achizitii pentru noi si prieteni, dupa care ne continuam pepriplul printre tarabe, oameni, marfuri. Ajungem in piata mare si bem un ceai la terasa, urmarind niste baietani facand acrobatii in strada si fugind mancand pamantul. Apoi coboram in Babilon. Piata e plina de femei ce picteaza cu Hena mainile fetelor, promitandu-le un viitor frumos, de vanzatori de produse naturiste, sucuri, tot felul de oameni care vor sa te atraga cu cate ceva. Un nene aduna in jurul lui zeci de oameni pentru un numar cu un pahar cu apa si un ou pentru care face mare tam-tam dar, cum nu mai termina cu palavrageala, nu il vedem pana la final.

Tot aici sunt renumitii oameni cu serpi care danseaza; pentru mine, multi serpi laolalta care nu fac nimic. Le-or fi dat si lor hasis, asa stau de cuminti. Un nene plin de clopote si talangute vine si se scalambaie in fata noastra, bineinteles ca nu pe gratis. Pe bani sunt si pozele pe care vrem sa le facem, asa ca  ori suntem sireti, ori ne resemnam si plecam. Mai nene, dar e cineva care munceste cinstit in tara asta? Cineva care sa nu ceara novele pentru ca iti da o informatie? Cineva cu buna vointa si atat? 

Mananc niste spaghete la margine de piata, lucru care ma incanta maxim si sunt tare multumita de bune ce sunt. Facem cale intoarsa la hotel sa ne odihnim, dupa care hotaram sa o mai luam putin la pas ca de maine, iar la drum. Nu mai gasim palatele deschise, asa ca urmam cam acelasi intinerariu de mai 'nainte - Marrakech-ul nu e un oras in care sa poti vedea prea multe in zona veche. Partea noua a orasului, in schimb, e foarte civilizata, cu vile, strazi largi si curate, parcuri, palmieri... da, da... ne place.Noi nu ajungem pe acolo, dar ne multumim sa o zarim din masina. Cina-i buna, povestile si glumitele curg, dar mai vine vremea sa ne si retragem la cuiburile noastre. Ne hlizim de zguduim hotelul din temelii uitandu-ne la filmulete pe youtube, dupa care somn, fratica.

Ziua 9

Dimineata urmeaza o mica tura de palat si muzeu, loc in care ma simt putin sinistru, strabatand culoarele intunecate, aievea luminita de mici ferestruici ce dau spre cer.

Check out si drum indicat gresit de GPS (acum avem si din acesta). Dar ce bine, ca uite asa am ajuns pe un drum ce hoinareste prin adevarata Africa, asa cum mi-o imaginam, cu casute din chirpici, cu copii mergand kilometri pe jos sau pe biciclete la scoala, cutiute de chibrituri cu ferestre mici in pustietati, palcuri de verdeata, desertul in devenire. Un tuareg transporta un copil dormind pe un magar cu poveri. Moment de neuitat, o imagine din alt film. Pe margine se aliniaza ateliere de fierarie si masini vechi, maslini si alti pomi frumosi. Noi ne oprim sa cumparam mandarine, 2 kg cu 9 dirhami, minune pe pamant. Atlasii sunt in departare, ascunsi de nori.

Aahh... Essaouira e o mica bijuterie. Alb albastriu, un port plin cu barci de lemn leganate de vant si cu pescarusi, cu pesti pe tarabe si apus frumos, cu stancarii de care se spulbera apa, cu miros umed de balta plina cu pesti. Atlanticul e in splendoare. Apusul mangaie chipurile noastre, sarutul e moale, pana in adancurile sufletului, mancarea se lasa asteptata. Nu ma mai gandesc la nota pentru ca gasim bere si ne veselim. Hotelul e undeva in labirint si pare un mic cuibusor de nebunii. Sunt in port si porturile imi plac mult. Sclipirile pe apa sunt aurii, pescarusii sunt aliniati, lumea se plimba pe margine de ocean, pisicile zac sau miauna de foame, lumea trebaluieste.

Baietii au iesit in seara asta in oras, la o cantare. Eu fac dus si ma apuc de scris, putin sucarita. Mofturoasa mai sunt si eu uneori, dar nu strica. De acum, mai e putin si ne intoarcem. Vreau si nu. Finalurile, de obicei, sunt cele mai frumoase...