miercuri, 22 mai 2013

Oameni frumosi - Iulia Em


(Fotografia nu imi apartine)

Pe Iulia Mitrea nu o stiu decat un pic, dar o simt. Mult. E fascinanta in delicatetea ei, in maruntisul ei de trup din care strabate lumea o voce. Si nu stii cum nu se frange cand ii ies din pieptul mic acele ganduri puternice, acele note sigure si gingase. Te pierde si te face sa te indragostesti de ceea ce vezi si auzi. Am ascultat-o in subsoluri infumurate de-a binelea alaturi de Titus Constantin, Mircea Baniciu si altii, iar de curand a fost un concert intim intr-un studio de fotografie, cu umbre pe pereti, cu caini latrand, cu emotii de apus. Am simtit ca e ceva jucaus la mijloc si am purces. Simplu. 

Ana Neacsa: Cantul... De unde il ai?

Iulia Em: Sunt un om binecuvantat: stiu si simt asta in fiecare zi de cativa ani incoace. Uneori ma intreb ce am facut ca sa merit acest dar, de ce muzica, de ce glasul si nu alt instrument, de ce am inceput sa compun muzica doar acum? Exista un scop, sigur, dar nu-mi bat capul.
Un alt raspuns ar fi ca parintii, rudele, familia in care am crescut iubesc arta si canta frumos. In calatoriile noastre cu masina inspre bunici, la mare sau alte locuri cantam tot ce ne aminteam. Cat de mult.

Ana Neacsa: Un glas ingeresc si o inima de copil care insenineaza sufletele. O frumusete care rasare in zambete delicate. Asa te vedem dupa un concert de apartament dupa care am plecat nemaiatingand pamantul. Asa te vedem si acum. Stii de unde vin si unde duc toate aceste vraji mestesugarite la jumatate?

Iulia Em: Este fascinant (pentru mine) de aflat cum ma percep unii oameni, cum ma vad ei, chiar fizic. Eu nu pot decat sa iti multumesc pentru asemenea complimente, draga Ana. Imi dau aripi... 

Sper ca am inteles intrebarea ta si pot sa iti spun ca simt, gust, pulsez de fiecare data altfel pe scena. Am descoperit secretul. In primul rand, lucrez doar cu al meu corp si predomainant cu partea lui anatomica, asa ca orice detaliu influenteaza cantul (somn, mancare, sanatate etc.), ca sa nu mai vorbim de starea emotionala care are cea mai mare importanta in cazul meu. In al doilea rand, grupul de oameni prezenti la un eveniment este unic, irepetabil, ceea ce-l face sa se tranforme pana la urma intr-un miracol. Iar eu sunt atat, dar atat de mult recunoscator pentru fiecare suflet ce vine sa ne asculte.

Ana Neacsa: Muzica... Dar mai e si altceva care face din tine un om asa deschis si jovial, asa gingas si luminos ? 

Iulia Em: Iubesc. Si consider ca viata este sacra indiferent de formele ei.

Ana Neacsa: Cum se nasc versurile, sunetele ?

Iulia Em: Intotdeauna mi-a fost dificil sa vorbesc despre mine si simt o retinere in a marturisi despre "copiii" imaginatiei mele (pentru ca percep aceste albume ca asemenea entitati). A fost nevoie de curaj in primul rand. Si incredere. Apoi putina rabdare si sinceritate absoluta. Fiecare cuvant al cantecelor reda o bucatica din viata mea, roz sau albastra (de cele mai multe ori e galbena). Simt nevoia sa o exprim intr-un fel, dar inainte de a pune pe hartie vreun cuvant, muzica este cea care primeaza. Ea apare prima oara prin joc si cand inchid ochii, de cele mai multe ori.

Ana Neacsa: Cine esti acum ? Ce va fi ?

Iulia Em: Sunt un om sincer, orientat spre bine. Nu bun, ci orientat... Ce va fi? Studiu, multa munca. Nici nu conteaza in ce se va concretiza in final, atat timp cat fac ceea ce imi aduce liniste, energie si impinire spirituala in acest moment din viata. In plus, ce va fi deja este: cantece interpretate ce au ramas imprimate pentru totdeauna si albumele la care lucrez. Reprezinta urme, nu dovezi (cum spunea cineva) ale trecerii mele pe aici.

Va las cu muzicile, dar mai cautati! 

luni, 20 mai 2013

Hai, e verde!


Hai sa traim goi goluti, ca soarele! Sa radiem bland si bun, cu sufletul facut copac. Sa numaram pasi in roua, cu glezne dezlegate in naluci! Sa traim un deja vu pe scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii.   Sa sarim de nebuni din scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii. Sa cadem in genunchi, sa ne julim si sa strigam de fericire ca ne doare. Ca suntem vii si traim o lume prin vene nepustii. Sa respiram fire blande de spice de grau prinse pe margini cu ochii marii.

Haide in lume sa dam aer viselor, sa nu ne mai apuna zambetele pe dupa oameni. Sa ne deschidem plamanii in miros de tei. 

Sa zboare pinguinii in apele Antarcticii, sa fie soare si ochelari de soare, sa mancam inghetata si sa fie gheata la Polul Nord, sa se invarta Pamantul si Calea Lactee sa existe cu toate stelele ei ce atarna de cerul festival. Sa se nasca copii cu inimi de munti, sa ne dam pe biciclete milioane de spite si sa facem vanatai de viorele, sa   bata vantul sa se legene florile. Si mintile! Sa se goleasca buzunarele si sa fie pace... liniste. Sa ne atarne picuri de lapte din barbi si sa dansam la Rio tango, cu bronz pe piele, sa ne pictam trupurile cu inramuriri, sa cante marea la chitara "padure nebuna" si sa dorm, sa dorm... sa fie poienita plina de nasturei si licheni, sa ma gadile furnicile in palme, sa ne fie luna pat de muschi crescut, sa mancam portocale pe margine de lac tavalit prin nuca de cocos si sa ne spunem tot. TOT. Sa nu ne mai intristam, ci sa ridicam ochii in ploi de micsunici pe strada Parfumului, cu gard viu de suflete albe. Sa nu ne oprim din a ne spune mangaieri, sa cernem nisipul cu degetele de la capatul lumii. Sa ne cataram pe liane si sa ne invelim veselia cu coaja de mesteacan!

miercuri, 15 mai 2013

Pe munte in alt fel


E greu uneori sa scrii despre lucruri care s-au intamplat cu ceva vreme in urma, dar poate ca-i mai bine sa lasi timpul sa cearna amintirile. Ramane in suflet si in gand ceea ce conteaza cel mai cel. Au fost momente de suflet pe care am ales sa le pastrez pana acum pentru mine si cei mai dragi. Dar iata-ma multumind cum stiu eu mai bine pentru acele amintiri repezi.

Trebuia sa fie o tura in Fagaras si vremea se anunta a fi schimbatoare. Schimbatoare au fost si pornirile nostre, dar cred ca natura ne vroia cu ea acolo in varf de tara. Fugeam din calea oraselor. Ce bine!

Am plecat la drum cu sufletul putin nelinistit, dar cineva era calm in stanga mea. Laurentiu. Apoi Brasov, si Dorin, si o glezna vatamata de nebuniile tineretii pe doua roti. Asa am pornit catre serpentinele Transfagarasanului coplesitor: trei oameni, patru bete si un cort.

Cabana Balea m-a primit cu un sentiment infrigurat. La fel ca si aerul din jur. L-am tinut pentru mine si am incercat sa nu ma las coplesita. Baietii, cum le spun eu, desi imi sunt inaintasi, au fost ocrotitori, si calzi, si blajini. Urma sa fac primul meu urcus in Fagaras si ma speriasem nitelus, dar am ajuns usor cu ei pe malul unui lac care clipocea a viata.

Nu as sti sa spun cum a trecut timpul. Citind cateva pagini de carte, povestind, urcand pe povarnisurile uscate catre norii ce ma trageau de ganduri, stand in bataia vantului cu nasul umezit de particulele reci pe care le respiram, infigand niste amarate de cuie in pamantul plin de nastrusnicii, luandu-mi cu seriozitate primele lectii de campare, amuzandu-ne de poftele lui Dorin sau de frigurile mele. Apa se unduia in culori aurii si pamantii. Am admirat preschimbarile ei vreme, pana cand soarele a inceput sa descreasca. Iar lacul era valurele, valurele, pline de viata muntelui si-a vantului, iar apele tremurau ca stoluri de pasari marunte.

Nu le spuneam nimic baietilor despre intelegerea mea cu Natura, dar aranjasem un moment magic, ceva care sa ne ridice talpile de pe pamant. Asa am eu noroc, de oameni si de ite de timp, multumescu-i Lui Doamne Doamne pentru asta! Si a fost un apus care a asternut multa liniste in mine. Neprivind prea mult in stanga sau in dreapta am urcat. Vantul ma batea, ma spulbera, ma urnea din loc, dar parca nu mi-a mai fost deloc frica stiind ca in fata si in spatele meu aveam doi oameni cu radacini in munti. Primeam tot calmul si toata caldura lor. Ma simteam intr-un cerc inchis in care circula ceva invizibil ce ma facea sa am incredere ca pot sa urc pana la capat. Si norii se deschideau si lasau loc unui soare de foc, unor culori apusene care se iveau dintr-o spartura preschimbatoare. Atunci i-am pierdut pe baieti. Au intrat intr-un fel de transa care depasea bucuria. Cuvintele de admiratie curgeau, se repetau in nestire, dupa care prezentele au disparut cu trepiede cu tot, ca niste caprioare. Zambeam. Erau ca niste copii.

Eu am ramas pironita locului, sprijinita de o stanca, adaptandu-ma la lipsurile tehnice. Norii curgeau lin si capatau forme inchipuite in inimi, balauri, pasari, iar fundalul era de o imensitate care ma atragea ca o iluzie. Fagarasii te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca traiesti intr-un spatiu necunoscut in care-ti poti pierde mintile daca te ridici prea mult. Gandurile iti aluneca prin santurile pe care se scurg apele si zapezile, iar pamantul e mare. Mai mare decat putem masura in cifre.

Am coborat cu linisti pe obraji: era un vanticel molcut si caldut. Prima mea coborare cu frontala. Imi trageam nasul, dar eram mandra de mine. Si mustaceam, si ma gandeam ca acel moment nu va mai fi nicicand trait: era primul meu apus in varf de munte. Si ce mai apus! Pasii veneau de la sine, iar strajerii mei se ingrijeau mereu de fiinta mea.

Am ras de marmotele lui Dorin, mancand caramele grecesti si band ciocolata calda in jurul primusului minune. Se apropia momentul somnului, cel pentru care m-am camuflat ca un eschimos, adaugand cateva straturi de binefacere. Ceva sforaituri pe tonalitati, vaiete de vant dinspre creste, gangurit de vietati pasnice pe lac, foieli de pe o parte pe alta: cam asa se doarme, mai mult nu, la poale de Fagaras. Am fi vrut sa ne trezim pentru rasarit, dar cerul era gri si de neclintit, asa ca ne-am intors la dulcele somn al diminetii. Ramasese sa-mi pun la bataie senvisurile in acea dimineata, dar painea mea incepuse sa infloreasca la propriu si, de rusine, nu am mai zis nimic. Nu fu intentionat, ci premeditat. 

Eu: un invatacel norocos, furand in treacat mestesuguri de muntean. Ploaia strasnica avea sa inceapa abia dupa coborare. Pana atunci ne iertase cu ceva stropi doar. Dar ce mai pofta de cate-o dusca de ginseng ne facusem!. Si uite ca picioarele mi-au amortit, iar gandurile au inceput sa mi se-alunge cu viteza pe un Transfagarasan aproape gol, cu serpentine plouate si poleite de soare proaspat rasarit. Simteam ca cercul se inchide, ca o bucla in timp. Intr-un Bucuresti calduros, imi zambea un castan jumatate inflorit, jumatate uscat...

Venea toamna. Si am plecat in crovuri.

Dupa un tren inghesuit si cateva atipiri, am coborat in gara Herculane unde ne asteptau doua suflete calde si zambitoare. Se rasfata dimineata in neguri cand am ajuns la baza urcusului, dar ne-am dat voie sa mai furam cateva momente lui Ene. 



8 fix. Am iesit zgribuliti la aer si ne-am incurajat pentru drum. "As fi crezut ca-i mai putin, ca-i mai simplu", imi spuneam in gand cand tot adunam metri pe verticala. In schimb, a fost cu naduseli, dar cu raze calde, cu muschi pe pietre, cu izvor cu apa dulce si poienita cu faneata imbietoare, cu bolovanis si cu pereti de calcar pe care n-as fi crezut ca-i pot strabate. Sus, spre crovuri, cand soarele mi-a salutat privirile printre frunze ingalbenite si copaceii colorati au inceput sa ma intrebe “incotro?” de pe abrupturi albicioase, am stiut ca grozavia noastra avea sa fie de poveste.

Nu a fost greu: imi place sa-mi istovesc corpul sub cerul Lui Dumnezeu. A fost ceva mai mult decat imi inchipuiam doar. Dar cand ajungi in acele poieni, uiti ce a fost mai 'nainte si te minunezi de ceea ce poate face natura cu artistii ei. Copaci crescuti intr-o rana, frunze pe apucate indicand cum s-a jucat vantul cu vietile lor, bolovanisuri scobite de ape si pante cu ferigi uscate sau abia crescute, toate acestea se aglomereaza cu cap ar zice unii, cu maiestrie as zice eu, intr-un fel de relief cu totul neobisnuit. Iar totul aici e domol, pana si crestele acelea ascutite care se intovarasesc cu frunzulite si pini, cu smocuri de iarba si copacei copacei. Ai loc sa respiri si te intrebi de ce nu ai si tu asa o gradina in fata blocului. De ce?

Apusul a fost asteptat ca o miresica: ore in sir petrecute pe-o creasta cu roci ascutite si neprietenoase, cotopenite intr-un pamant negru, ars. L-am asteptat, totusi. Am stat pana cand a inceput sa-si intre in asternuturi galbiorul, i-am furat primele zambete, dar nu am mai zabovit pentru ca ne luase si frig, si foame si am luat-o de-andoaselea printre ferigi, cu frica de ratacire si de vipere, spre tinta corturi. Si atunci a fost asa, ca-ntr-un basm, cand luminile apusului se rasfrang in toate frunzele pamantului.

Aveam sa adormim devreme. Asta dupa o portie zdravana de hlizeala, pentru ca tot incercam sa pun si eu niste pantaloni pe mine, in timp ce la usa cortului curgeau propuneri gen pufuleti si alte apetisante, motiv pentru care reuseam sa ajung doar la infasarea cu salul. Partida asta de ras a continuat cu incercarile de a inchide fermoarele celor doi saci de dormit in care ma capitonasem. Trebsoara era asezonata si cu o patura, drept pentru care eram ca intr-un cocon. A doua zi, aveam sa-mi iau zborul de fluture, de cu dimineata. De frig, de ce altceva?

Si cum aventura fara ghidusii nu-i buna la cortul drumetului, pe la zece inserat Serban a inceput sa fluiere dupa ce... nici pana azi nu stim. In departare, o frontala isi facea de duca, motiv pentru care scenariile au inceput sa curga siroaie, iar fricile sa se inteteasca. Mintea se ascutea cu fiecare rafala de vant care misca corturile, urechile se ciuleau si incercau sa distinga cat e inchipuire si cat e realitate din ce auzeam. Noroc ca pana atunci dormisem si acum eram in stare sa facem de garda, cel putin intretinand dialogul pe raza de actiune a perturbatorului. Am adormit in cele din urma, tot in leganarea fosnetului de afara si am alunecat profund catre duminica.

Rasaritul m-a scos din cort cu bocancii neincheiati, cu toate cele atarnandu-mi prin maini, cu ceaiul cald nebaut. Crestele au fost imbratisate de nuante subtile de curcubeu si am stat acolo, palavragind cu Serban de vrute si nevrute, privind cum cerul se schimba, cum ceturile se coloreaza, cum vantul se unduie si vietile noastre curg.

Cand am pornit inspre celelalte crovuri, ceata era inca in patrulare. Am ajuns intr-o lume fantasmagorica in care ma asteptam ca batranii aceia incoronati de toamna sa inceapa sa-mi vorbeasca. Pare ca acolo copacii au suflet si brate, ca te privesc si vor sa-ti spuna cate au trecut. Mi-am facut prieten un copac intortocheat si i-am spus ca imi place acolo, pe tobogan, cu el. Am privit la verde si la roscatiu, la galben si alb, la aramiu si pamantiu. Si cu un ultim salut, am lasat in urma un soare cu raze prafuite care sa continue sa creeze din pensula, pe mai departe, acea pictura reusita.

Sub cerurile de acum deschise, am ajuns intr-un orasel din alte vremuri. Obrajii imi ardeau, aerul se racorea, aventura se termina.

Avem cu totii frici si temeri, mintea ne poate juca feste si nu-i exclus sa se intample sa scapam vreodata fraiele si sa facem ceva gresit. Dar nu trebuie sa lasam sa ne cuprinda acestea toate, ci sa alungam fantasticul infiorator si sa pastram linistea. Asta am invatat, pe langa multe altele, pe munte, in alt fel, cu baietii. Si fetele. 

Si uite asta-i bucuria mea, si uite asa le multumesc eu.

vineri, 10 mai 2013

Vagabondul (8)


Si-a luat trei ori sapte libere sa fuga la Sherlock. Sa respire, sa caute altceva. Mi-a aratat jurnalul lui:

"Multa culoare...
Lume agitata.
Sarbatori !
Metroul zburda.
Strazi curate, aer rece !
Sunet de pasi !
Un jamaican se imprieteneste cu mine !
Noaptea in N-uri.
Exact ca la noi.
Senzatie de milioane in double. Esti regele soselelor si nu iti sta nimeni in cale !
Un coleg reintalnit dupa 11 ani. Cat de fericit a fost !
Paradisul tuturor copiilor ! M and M's
Aparatul plange. Eu rad !
Multumesc pentru ceai !
E clima aiurea aici."

"Toata lumea stie...
Lumea cu ochi:
Trenul oricum duce unde vrei tu.
Toti se cred pe Broadway, unde fiecare secunda conteaza.
Nebunia altora
Tot curcubeu esti :))
Ce vina ai tu ca altora nu le convine cand apare curcubeul ?"

"O bere buna.
Intins
Si Rose of Jerico in casti.
Lipsesti tu, dar nu conteaza.
Gandul face multe.
Asta e muzica de nebunie."

"Muzica sa am si unde sa dorm.
Caldura e din plin.
Ideea e ca imi place locsorul tau...
Foarte mult.
L-ati aranjat asa cu suflet.
Miroase frumos.
Lumina este calda.
Cartulii.
Chestii multe.
Dezordinea e cea mai frumoasa ordine."

"Las ca vin si vedem cum facem si te innebunesc...
Si pe tine
Sau te-am innebunit de mult ?
Sau erai asa ?
:))))
Si ii innebunim pe nebunii astia din nebuna asta de comuna. :)))
Tu stii franceza.
Ma inveti si pe mine nebuna asta de franceza.
Ma duc sa beau si eu o nebuna de cafea
De nebun singur pe aici
Si cu tine-n gand."

"Eu ma bucur de ceea ce e
Pentru ca e.
Esti.
Sunt.
Suntem.
O sa fim.
Visele le facem realitate.
Realitatile mele-s mai frumaose decat visele atat timp cat am oameni frumosi ca tine langa mine."

"Somn usor, omul lui Dumnezeu!"

...

A plecat apoi iar. O noapte si-o zapacita de zi in Vama. Cu inima cat un ghem, doar atat. Inainte de asta o expozitie de pictura, iesit pe Bastilia, plimbat prin cartier in miez de noapte cu o pasare cantand si visat la viitorul realitate, alergat viteza pe strada de mana cu alta mana si depasit pe sine, intalniri cu oameni, diverse, covrigi mancati pe tejgheaua unui atelier de pielarie ascultand tainuiri politice pe care nu le-a inteles, iesit pe munte, o salata buna la Bolintin, un rasarit curcubeu si racoros... Si cum sa nu-ti doresti sa prinzi rasaritul in Vama si sa dansezi cu lumea pe plaja zgribulita? Sa vezi cum se coloreaza movuliu cer si ape, sa asculti marea cu roua, sa mananci cartofi prajiti cu ou si cascaval prelins intre felii coapte la Bibi dupa 4 saptamani de boroghine, sa privesti la pictorul barbos si albit de sus, sa bei un ceai la sapte si sa dardai pe muzica ce ingana rasaritul, sa saruti cu ochii, cu zambetul, cu sufletul si abia mai apoi cu buzele. Sa adormi pe plaja si sa ramai cu urme de degete pe pieptul mic, sa dormi ca un prunc dupa care sa te trezesti dincolo de mori de vant in niste chei, cu oite, cu flori galbene, cu lan de verde, cu lac cu pastravi, cu rulota alba si casa de lemn indoita, cu vant uscat si gand de port, de Liman? Cum sa nut-i doresti sa ajungi acasa obosit, adormit, ars, linistit, transpirat si sa-ti doresti sa o iei de la capat?

Si-n Alicante. Cu sal pe umeri si bicicleta pe faleza, cu oameni alergand cu pescarusii diminetii. S-a reintors la magazinul cu genti din piele. Una pentru el, alta pentru mama, alta pentru cine conteaza. A fost la pescuit cu tata. Nu a mai facut demult asta, de cand era mic si i se spunea ca ingerii zboara dimineata pe mare. Sa se duca sa-i vada. A prins o alga, nicidecum un peste. A ras de el incontinuu. A adunat pietricele colorate si le-a pus intr-un pachetel de piele pictat. Sa le aduca acasa, cu drag. A fost la carnaval. Cu bomboane care zburau pe strazi. Cu copii cu guri cascate. A prins si el una, ce daca nu-i copil de-o schioapa ci unul de aproape doi metri? La bisericuta din deal, erau oameni cu lumini. Pelerinaj cu lumanari rosii. Umbre cu flori se conturau pe pereti. Slujba era in doi peri. Hai trei. In orasel mirosea a iasomie si salcami, pe lac se adunau nori negri si vant de furtuna. Au trecut, nu a venit ploaia. Pescuit... ce dor mare!

"Cum de si-a luat tata geaca de motociclist? Cum de scrie mama povesti de dragoste de o viata?" In gand, bucatele, bucatele in fiecare seara. Doamne, cat de minunat!

(Cu multumiri pentru idei si texte oamenilor dragi)