duminică, 30 iunie 2013

Gol de prea plin in muntii Retezat

Cu gol in mine de prea plin. Asa e dupa multa bucurie. De asa oameni cu suflete blande intalniti in Retezatul darnic, primitor, gentil. Colorat ca primavara islandeza cu bujori de munte, clopotei, flori galbene si licheni pravaliti odata cu stancile. Oamenii acestia mici care au vrut sa ia cu ei muntele acela mare. Si au reusit, bucati cat niste fiori.

Au pornit timizi, dornici si curiosi cu un tren lung de noapte, in care Ana Teodora le-a cantat despre tata cu o chitara noua si o voce putin ragusita. Pe intuneric, intim. Si parca somnul acela chinuitor pe scaune a fost mai bland asa. Dupa un mic dejun ad hoc in gara Petrosani si o vafa pe iarba, la umbra Ohabei de sub Piatra, au pornit impreuna cu ceilalti munteni pe carari cu pietris si fluturi multi, prin dumbrava cea minunata cu covor de muschi si stele, cu ferigi in deslusire si cascade tunatoare, cu rasini picurand pe brazii dezgoliti la poale. Mai apoi printre jnepenii in inflorire, ca niste lumanari in dezmat. Spune lumea ca iarna calci pe ei; iti vine sa crezi ce nebunie sa fii deasupra lor? Pasesti pe cararea din pietre ca o caprioara, te simti acolo cu natura, mangai acele si conurile fragede si reci si le dai ce ai mai bun din tine. Prinzi apusul fumegand dintr-un varf, cu pastel de gri galbui, tulbure si infrigurat. Poiana-i plina de lacusoare efemere, de flori cu puf de alb, de smocuri de iarba carnoasa si sanatoasa, de roz in trompete. Urci pe o piatra si te zgribulesti, scoti un baton de susan din buzunar si simti dulce si inserare. Ti-e teama de frigul care va veni, dar e doar in mintea ta. Nu vei fi singur. Si ce imens bland te cuprinde privind in jur!

Cabana Gentiana are trepte abrupte pe care ti-e teama sa pasesti. Agatate niste "cutite pentru ursi". Apa-i din izvor; faci un mic drum pana la ea. Paturile sunt ca in tabara de la Zarnesti. Adormi pe lana aspra si te trezesti neintors.

Cand a trecut prima zi? Un rasarit matinal, cu ochi carpiti, dupa ce telefoanele au luat-o razna, un urcus pe tancuri, topaind pe rocile ascutite si imbujorate de licheni in milioane de contururi, cu alaturari inzapezite si rau inflorat. Cam asa ajung sus oamenii nostri din ale caror trupuri ies aburii diminetii muncite. Iar de acolo se vede Bucura cel albastru si parca o moleseala se lasa in muschi.


Ploua cu boabe de gheata. Aveau habar? Nicidecum. Soarele rasare si mazgaleste poleit corturile dupa o tropaiala zdravana pe acoperisurile fasnete. Un curcubeu grabit zambeste cu capul in jos, nori albi se inalta din vale si acopera muntii din zare. Ca o ceata din lapte de munte. Si glasurile se itesc din corturi, vesele, dornice de mai mult. Norii se pravalesc de dupa varfuri, se sparg si isi dau mana in dansuri alambicate. Au iesit la promenada. In Retezat se vorbeste mult, din corturi colorate. Ungureste nu mai zic! E o rumoare de vorbe, dar daca te ridici deasupra lor, nu se mai inteleg decat vantul si clipocirea apelor. Si, Doamne, ce bine-i in apa de rau, gol golut cum te stie natura, alaturi de pietre si flori, cu atingeri racoroase si vant alene! E ca si cand...

Am primit apusul prin imprejurimi, cu rhododendroni aprinsi, cu stanci lunecoase si viu in orice. Am alunecat, m-am lovit, m-au trecut toate caldurile, m-am ridicat, am ras si am plecat mai departe. Sa descopar lacuri cu forme de inimi, harti trasate de licheni, plantute minuscule in spectacol. Nu singura. Cu oameni care stiau, ca si mine, cat de minunat e ca ne aflam acolo.


Seara la cort cu ciorba la plic, discutii scolaresti, impartit de seminte si ce mai e bun prin tolbe, oameni descoperiti, oameni regasiti, soarele apunand dupa un munte, luna mare rasarind dupa un altul... ce bine! Frigul noptii avea sa ne razbeasca nitelus, dar suflet langa suflet se incalzeste.

Si a venit o dimineata gri cu nori rosietici, dintr-un basm din Norvegii. Asa mi-am imaginat. In dimineata aceea am baut o ciocolata calda la salvamont si m-am simtit dintodeauna acolo, la poale de munte. Au fost vorbe putine, priviri in zare din ochi ca seninul si ageri in departari, cu duhul vesniciei la picioare, pe scanduri de lemn, in haine groase. Au fost povesti marunte, pritocite alene, cu care ne-au umplut sufletele doi oameni. Cu ei mi-am facut plinul si am plecat cu umerii acoperiti de o patura tesuta dintr-o poveste pe care vroiam sa o aflu. Simpla, cum imi place mie. O zi inchisa a urmat apoi, cu apus aburind si o seara in care am pornit viteaza sa urc saua ce ne despartea de parcul national. Vroiam sa vad dincolo de zidul ce mi se inalta pan' la cer, in fata. Am facut nitel pe grozava, dar am renuntat, simtind ca nu-i bine sa cer mai mult, ca inca nu-i momentul. Am cedat, mi-am recunoscut temerea si micimea si m-am intors din urcus. Dar am privit cu mainile calde alaturi cum aburii urcau din parc prin poarta ce se deschidea in munti, cum ceilalti priveau uimiti la valea din care se inaltau norii ca niste ceturi din cand in  cand contenite. Am pornit cale intoarsa si culmile s-au aurit, lacul a primit bucuros reflexii rozalii de cer, pietrele s-au perpelit si ele in inserare si noi am adormit, la adapost mai bun, cu iminile pline.

Ultima dimineata, ultimul rasarit, ultimele gene adormite si-au gasit alintul intr-un apus albastru al Selenei ce m-a purtat cu gandul la o imagine de-a lui Ansel Adams. Si am privit naucita la acel moment. Nu mai era prezent. Eram niste suflete cu trepied pictate in peisaj.

Apoi am strans cortul, lasand in urma aburii fiintelor noastre, pasii si visele implinite. Multa bucurie. Din nou pe pietre, prin apa, urcand, coborand, jnepeni, flori galbene, reflexii, padurea minunata, muschii stele, picuri de rasina, mangaieri de pietre, soare arzator, fragi pe margine de drum, scaldat cu picioarele infierbantate in apa ce urca pana in crestetul capului, dor de intoarcere, licheni, stanci, ore de mers cu nesat.

S-a incheiat cu ganduri adunate in pumni pentru cei ce vor urma. Cu o ciorbita calda si un dus pe fuga. Cu caise si pufarine mancate pe margine de drum alaturi de povesti, cu nori lenticulari zariti in departari si o gara ponosita, cu inghetata Polar si drag de viata. Un tren groaznic - ce pret mic pentru aceasta calatatorie!, un rasarit pe sine al unui soare mare.

Iar din toate astea, sper ca am invatat cu totii ceva in plus despre viata. Pentru ca un om frumos din cale-afara ne-a dus acolo si ne-a spus cu voce blajina ce avea el in suflet, ce adunase el in ani de urcusuri si coborasuri si ne-a lasat pe noi sa alegem ce facem mai departe. Pentru ca a inteles sa se joace cu zecile de gaze care ne-au insotit ca un semn de buna purtare pe tot parcursul acelor zile in timp ce ne povestea despre experientele traite. Si nu sa le alunge. Pentru ca, prin ganduri despre fotografie, ne-a spus ganduri pentru inimi deschise si pentru ca a avut langa el oamenii pe care i-a meritat. Pentru ca a stiut sa ne transmita din maretia trairilor, din respectul pentru munte, din linistea contemplarii si bucuria nespusa a unor momente unice.


Am muncit la idei si trairi: sa fiu mai intelegatoare si mai domoala, mai deschisa si mai blanda. Sa renunt cand "ceva" ma indeamna spre acest lucru, ca natura ma doboara si prin simplul fapt ca exista asa mare si frumoasa, ca am oameni minunati langa mine pentru ca aleg sa fie asa, ca bucuria unora nu se manifesta ca bucuria altora, ca exista firi diferite cu trairi diferite si cuvinte putine si simple care spun mult. Ca iubesc deopotriva natura si locuitorii ei, ca suntem schimbatori ca si ploile, soarele, curcubeul si grindina acestor zile, ca am limite pe care le pot depasi si altele pe care nu pot. Ca fotografia de peisaj e o bucurie cu sculat de dimineata si cu intors la lumina de frontala spre sanatatea propriei fiinte, ca as vrea sa multumesc si mi-e imposibil pentru toate acestea si pentru faptul ca am langa mine pe cineva cu care sa impart toate acestea, bune si rele.

Si am mai invatat, dar nu spun tot.  Si voi mai invata. Si parca tot nu-i terminat. Pentru ca nu se poate termina. Sufletul se prelungeste la infinit de atunci...

(Multumiri lui Dorin, lui Serban si tuturor oamenilor acelor zile. Si zambetului Naturii).

joi, 13 iunie 2013

Vagabondul (9)



Cum sa legi tot? Cu tuse de acuarele abia cumparate. Liane in culori. Bucurie! Deseneaza cu ele un trunchi de copac. Dorul de pensule ii trezeste fiori in varfuri de degete. Simte forma tuburilor de culori, rotunda, rece, umeda. Aceleasi cu care mangaie trunchiul de copac inainte. Inainde de ce? Inainte de nebunie.

- Hai sa vedem stelele!
- Ce stele? Am vorbit de o furtuna! Cu nori rosi-gri, cu fulgere din acelea de care sa ne minunam de la 10. 
- Pe asta ai facut-o special.
- Pai cum altfel, nu ma stii?

Si e furtuna. Nu una. Doua. Magnifice, cu lumini albe pe cer tulburat. Minunari de la etajul de unde numai cei ce zboara stiu.

- Atentie, se inchid usile! Urmeaza statia... cu peronul...
- Atentie, se inchid usile! Urmeaza statia... cu peronul... Nu am mai auzit asta o data?
- Atentie, se inchid usile! ... Da? Chiar asa? Zambete cu o fata pe care ar putea-o chema Cristina. Ce ochi mari! O fi fratiorul cel de langa ea? Aceeasi ochi nelinistiti. Omul frumos al diminetii fara carte. Fata in fata, un copilas tras de nas. De tata. Pana se face ros, de clovn. Si zambete, si bucurie ca e cu tata. Si duiosia unei dimineti in care sta si priveste la oameni.

Saptamana coincidentelor.

Pe acoperis, de ziua copilului. Cu tarte cu capsune si cuie indoite, cu nori asezati la milimetru, cu degete in culori de curcubeu. Dans la karaoke, De-a dreptul cald si amuzant. Pana la doua. Cina in Giurgiu. Peste pe malul Dunarii, cu tot cu tantari in decor. Cu miros din Delta si apus aurit, cu flori, capete sparte si strazi largi. Fotbal la metrou. Cu o hartie, peron aproape gol, fara aplauze, dar cu rasete gramada. Alergare. Cu slalom printre "centriferi". Mersul pe bicicleta. Cu vanatai. Vara indiana. Cu inghetata la unsprezece noaptea si ceai pe balcon, dimineata. Acasa. Cu dragoste in padurea cu fragute. Cu pui pufosi botezati in fuga. Pe strazi. Cu fetita care zburda pe trecerea de pietoni. Pe munte... cu rucsaci grei. Va sa vie.

Sii... "curcubeul se pleaca bland peste buza blocului, asteptand cu nerabdare o noapte furtunoasa cu mosul Ene, acel Ene fantasmagoric care ne-a intrat pe sub pleoapele din copilarie si nu mai iese de acolo."

Cu pietricele ce se aseaza incet, incet, pe un fund de acvariu plin de minuni. Si cu bucuria celor din jur. https://www.youtube.com/watch?v=hKpMp5eU3IU