Despre proiectul "Oameni frumosi"

Sunt oameni pe Pamant: simpli. Sunt langa noi. Ni se intampla sa ii intalnim, apoi sa ii reintalnim si sa simtim ca dinspre ei ne vine un bine, o liniste si o mare seninatate. Lucruri de invatat. Cu drag am sta cu ei ore in sir, sa ne povesteasca despre orice. Despre cum se bucura si se intristeaza, dar mai ales despre cum sunt.

Adeseori am adunat laolalta petice din viata unora dintre ei cu petice din viata mea, am imbinat povesti fara nume si vi le-am daruit. Si cred ca asta e un scop al meu, unul ocrotit de undeva de departe. Nu sunt nici eu mai mult decat aceasta simplitate. Dar stiu ca ma las cucerita de vietile oamenilor frumosi. Si ma bucur pana la Doamne-Doamne si inapoi ca ii am, chiar si pentru cateva ore, in viata mea. 

Dar m-am gandit sa fac cumva sa fie altfel, chiar daca imi ramane crezul, felul meu de a fi. Asa ca acum construiesc. Si nu-mi propun sa termin nici repede, nici la termen. Imi propun doar sa ma bucur si, daca pot, sa va bucur si pe voi cu povestile individuale ale unor oameni. 

Da, vreau ca lumea sa afle de ei. Nu vor fi vedete, nu vor fi nici anonimi. Vor fi oameni cu zambetul pe buze, atat de vii si de demni de luat in seama. Si poate ca va fi si o carte la un moment dat. Nu promit nimic; nu promit niciodata. Dar ar fi frumos sa fie asa. 

Cam atat despre acest proiect. Sper sa va mearga la suflet. In curand, fara graba insa, o sa public primul articol. Si v-as multumi voua, celor ce m-ati incurajat si voua, celor ce veti fi oamenii frumosi ai acestui proiect.

Nu ne cunoastem. Nu suntem singuri.

(Reactie la ceea ce am mai citit si auzit...)

De fapt, obosim. Si cand obosim, vrem liniste si singularitate. Nu singuratate. Traim cu o falsa impresie ca, undeva departe, ne vom descoperi. Eu cred ca, de fapt atunci ne golim cu totul si suntem mai fizici decat oricand, iar toata simtirea noastra e simpla. 

Nu, nu ne cunoastem. Nu avem cum. Ne cunoaste doar Dumnezeu. Pe parcurs, doar reusim sa ne dam seama de niste mecanisme dupa care functionam, dar macazul se poate schimba imediat. Pentru ca vrem sau pentru ca suntem determinati sa il schimbam. Si atunci se duce pe apa Sambetei toata cunoasterea noastra de sine.

Culmea, dupa liniste si singuratate, ne intoarcem la viata de dinainte. Dar ce vorbesc aiurea? De fapt, nu suntem niciodata singuri. Avem forte, energii, fiinte in jurul nostru. Chiar daca nu glasuiesc cu vorbe, ele sunt. Asa ca, oriunde am crede ca plecam in siguratate, nu ne izolam decat de oameni. Si atat. 

Singuratate!? Cred ca o luam pe campii daca ne cuprinde singuratatea. Si chiar de sunt multi cei ce sustin ca artistii au nevoie de singuratate pentru a crea, eu nu sunt de acord. Eu cred ca artistii creeaza din tanjirea de a nu mai fi singuri, de a se face intelesi, dar si pentru ca au in suflet imense fericiri sau frumoase impliniri. Si atunci nu se justifica deloc ideea singuratatii necesare artistilor. Si mai e inca o idee in care nu cred: ca cineva te poate impiedica sa creezi. Este vorba despre altceva, de fapt: de proasta alegere a persoanelor care te insotesc in timp ce tu iti propui sa creezi ceva sau de emotiile ce intervin cand esti cu acea persoana, mai puternice decat dorinta de a crea. 

Si nici nu ne dorim sa fim singuri cu adevarat. Ajungem sa regretam acest gand imediat ce avem initiativa sa il lasam liber. Natura si caile ei.

Suntem doar prea obositi de cate ne ies in cale. Iar iubirea e prea mare pentru ca singuratatea si cunoasterea sa iasa invingatoare. Si ne stim noi toate limitele? 

400 de metri patrati pe Luna

400 de metri patrati pe Luna. Oare cum o fi sa castigi "pamant" pe luna, dand un singur sms? Dar sa stii ca nu vei ajunge acolo niciodata? E interesant spre amuzant si te cam lasa cu gura cascata. Ce am eu cu Luna? Pai lucrurile astea s-au intamplat cuiva apropiat si m-au sucit nitel, mai mult decat eram.

Intre timp, dintre cel putin 4 zile pe care ar trebui sa le sarbatoresc pe an ca fiind ale mele, in perioada asta m-am imbatat cu limonada cu miere pentru doua din ele. Si ma bucur de maruntisuri din astea pamantene gen trandafiri inveliti in ziar, o rochita cu buline, hainute de munte, o seara cu fetele, urari la 12 noaptea, ganduri frumoase de la oamenii mei dragi, hlizeli si cheese cake, plimbari la apus, un pahar in forma de obiectiv, un buchet de floarea soarelui, o fotografie printata, imbratisari si iubiri. Si sa nu uit de complotul in urma caruia am primit o carte pe care abia mi-o cumparasem si eu. Dragute meandrele astea ale vietii. Si de ce nu m-as bucura de zilele mele, de maruntisurile astea pline de semnificatii sau de nori in forme de inimioare, in loc sa ma gandesc ca am o parcela pe Luna pe care nu  am sa apuc sa o vad niciodata? 

Sau poate e frumos sa visezi ca vei fi printre stele, in drum spre gradina ta de pe scoarta domnitei noptii. Totusi, e atat de rece acolo si atat de cald printre pamanteni! Si e atat de bine sa fii un om obisnuit pentru atatia altii, dar un un om cu semnificatii pentru cei din jur; sa nu-ti doresti lucruri marete care nu te vor bucura niciodata. Cel mai bine e sa nu-ti doresti lucruri, dar daca le primesti sa te bucuri de spiritul cu care ti-au fost daruite. Cam asa, desi-i cam incurcat.

Nu-i asa ca e frumos sa-ti spuna cineva ca esti om bun? Mie mi-a facut zilele frumoase. Inca mi le face. In rest, ma gandesc din ce in ce mai aprig la o mustrare pe care mi-a facut-o cineva de curand, legata de faptul ca nu fac ceea ce ma reprezinta. De fapt, multi dintre noi nu facem asta.

"Dupa fiecare sfarsit de saptamana ma simt ca si cand nu as mai putea munci destul in locul meu de munca tampit... si nu mai vreau sa continui... dar continui si uit ca urasc acest loc de munca si sentimentul pe care mi-l da... sa fiu ca un robot joia si ca un om vinerea... pentru ca "Vineri ma indragostesc" sau "Friday I'm in love". Asta imi spunea tot acel om cu parcela pe care eu il cred frumos fara scuze. Sa ne straduim mai mult ar fi ceva. Sa avem curajul sa schimbam macazul ar fi si asta ceva. Sa fim optimisti ar valora cat tot curajul pe o viata. Si e mare lucru sa faci haz de necazul acestui comic de situatie. E o testare a propriilor limite si poate ca unii dintre noi din asta se inspira. Sau poate ca se incred in lucrurile facute incet, dar cert. E ciudata treaba. Rau de tot. 

Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula

"..., eu scriu. Scriu ceea ce imi place. Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula. Nu pot fi altfel decat sunt, cu atat mai putin in scris. Unii scriu povesti, eu scriu... filosofie, jurnal, eseu? Nici nu ma intereseaza. Scriu pentru ca Dumnezeu mi-a dat un dar si eu il impart cu cine imi e mai drag."

Scriu pentru ca la un moment dat am avut un accident si ceva s-a schimbat. Sau asa imi place sa cred. Pentru ca de atunci, in Timisoara si Dej ajungeau scrisori desenate si parfumate, pentru ca basmul de la olimpiada a iesit, pentru ca niciodata nu am invatat comentarii, pentru ca imi place sa dau forma, sa creez, pentru ca sunt om si am slabiciuni. Si pentru ca as fi egoista altfel.

Cateodata am impresia ca nu ma bucur cum trebuie de viata. Totul se insira in mine ca niste randuri sau ca niste cadre. Curg rauri de imagini si de fraze zambitoare. Si incerc sa-mi golesc mintea, sa ma descotorosesc de unelte. Uneori reusesc, dar sufletul si mintea dau forme cand le scap printre degete. Si o iau de la capat.

Totusi, cand apar cuvintele, devin nerabdatoare ca un copil. Oamenii se vor regasi. Dar e si teama: daca e fara rost? Si, totusi, scriu. De ce? Nu e de mine acest raspuns. Dar un dram e al nevoii. Si va las pe voi sa va dati seama. Nu sunt ipocrita.

Cred in simetrie. Nu stiu de ce. Si ce treaba are? Pai are, dar nu stiu sa vi-o spun acum. Nu stiu nici cine sunt, nici ce rost am. Dar scriu despre asta, despre cum imi gasesc eu rostul. Inca mai vreau sa cred ca nu sunt intamplatoare. Si poate ca, scriind, ma fac mai frumoasa. Cine stie? Dar nu frumoasa la infatisare, cred ca v-ati prins.

Poate ca asa ma protejez de acele momente cand ma trezesc noaptea si ma intreb pana cand asa, ce va fi, de ce unu si nu doi sau trei? E ca si cu muzica ce imi obsedeaza inima. Le pun in paralel. Le leg frumos pachetel. Tipete, dinti albi, ciorchini de struguri, un copil manjit pe maini, un rau ce curge, miros de sapun de casa, praf pe strazi, lacrimi, temeri, multe temeri, nori, pian si cai.

Si va spuneam ca mi-as dori sa-mi iasa fluturi din piept. Au fost: negru cu portocaliu, urcand la 2000 de metri. Si fluturii s-au transformat acum in cuvinte. Ce spuneam de simetrie?

Azi sunt putin trista. Iar. Sunt multi de "dar de ce nu scri o carte?" Dar poate inca mai sper ca cineva va incropi cartea pentru mine...

http://www.youtube.com/watch?v=q9O_0Z_j15k