Despre proiectul "Oameni frumosi"

Sunt oameni pe Pamant: simpli. Sunt langa noi. Ni se intampla sa ii intalnim, apoi sa ii reintalnim si sa simtim ca dinspre ei ne vine un bine, o liniste si o mare seninatate. Lucruri de invatat. Cu drag am sta cu ei ore in sir, sa ne povesteasca despre orice. Despre cum se bucura si se intristeaza, dar mai ales despre cum sunt.

Adeseori am adunat laolalta petice din viata unora dintre ei cu petice din viata mea, am imbinat povesti fara nume si vi le-am daruit. Si cred ca asta e un scop al meu, unul ocrotit de undeva de departe. Nu sunt nici eu mai mult decat aceasta simplitate. Dar stiu ca ma las cucerita de vietile oamenilor frumosi. Si ma bucur pana la Doamne-Doamne si inapoi ca ii am, chiar si pentru cateva ore, in viata mea. 

Dar m-am gandit sa fac cumva sa fie altfel, chiar daca imi ramane crezul, felul meu de a fi. Asa ca acum construiesc. Si nu-mi propun sa termin nici repede, nici la termen. Imi propun doar sa ma bucur si, daca pot, sa va bucur si pe voi cu povestile individuale ale unor oameni. 

Da, vreau ca lumea sa afle de ei. Nu vor fi vedete, nu vor fi nici anonimi. Vor fi oameni cu zambetul pe buze, atat de vii si de demni de luat in seama. Si poate ca va fi si o carte la un moment dat. Nu promit nimic; nu promit niciodata. Dar ar fi frumos sa fie asa. 

Cam atat despre acest proiect. Sper sa va mearga la suflet. In curand, fara graba insa, o sa public primul articol. Si v-as multumi voua, celor ce m-ati incurajat si voua, celor ce veti fi oamenii frumosi ai acestui proiect.

In salbaticie

Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.

Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk