Nu ne cunoastem. Nu suntem singuri.

(Reactie la ceea ce am mai citit si auzit...)

De fapt, obosim. Si cand obosim, vrem liniste si singularitate. Nu singuratate. Traim cu o falsa impresie ca, undeva departe, ne vom descoperi. Eu cred ca, de fapt atunci ne golim cu totul si suntem mai fizici decat oricand, iar toata simtirea noastra e simpla. 

Nu, nu ne cunoastem. Nu avem cum. Ne cunoaste doar Dumnezeu. Pe parcurs, doar reusim sa ne dam seama de niste mecanisme dupa care functionam, dar macazul se poate schimba imediat. Pentru ca vrem sau pentru ca suntem determinati sa il schimbam. Si atunci se duce pe apa Sambetei toata cunoasterea noastra de sine.

Culmea, dupa liniste si singuratate, ne intoarcem la viata de dinainte. Dar ce vorbesc aiurea? De fapt, nu suntem niciodata singuri. Avem forte, energii, fiinte in jurul nostru. Chiar daca nu glasuiesc cu vorbe, ele sunt. Asa ca, oriunde am crede ca plecam in siguratate, nu ne izolam decat de oameni. Si atat. 

Singuratate!? Cred ca o luam pe campii daca ne cuprinde singuratatea. Si chiar de sunt multi cei ce sustin ca artistii au nevoie de singuratate pentru a crea, eu nu sunt de acord. Eu cred ca artistii creeaza din tanjirea de a nu mai fi singuri, de a se face intelesi, dar si pentru ca au in suflet imense fericiri sau frumoase impliniri. Si atunci nu se justifica deloc ideea singuratatii necesare artistilor. Si mai e inca o idee in care nu cred: ca cineva te poate impiedica sa creezi. Este vorba despre altceva, de fapt: de proasta alegere a persoanelor care te insotesc in timp ce tu iti propui sa creezi ceva sau de emotiile ce intervin cand esti cu acea persoana, mai puternice decat dorinta de a crea. 

Si nici nu ne dorim sa fim singuri cu adevarat. Ajungem sa regretam acest gand imediat ce avem initiativa sa il lasam liber. Natura si caile ei.

Suntem doar prea obositi de cate ne ies in cale. Iar iubirea e prea mare pentru ca singuratatea si cunoasterea sa iasa invingatoare. Si ne stim noi toate limitele? 

Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula

"..., eu scriu. Scriu ceea ce imi place. Asta stiu sa scriu. Nu pot fabula. Nu pot fi altfel decat sunt, cu atat mai putin in scris. Unii scriu povesti, eu scriu... filosofie, jurnal, eseu? Nici nu ma intereseaza. Scriu pentru ca Dumnezeu mi-a dat un dar si eu il impart cu cine imi e mai drag."

Scriu pentru ca la un moment dat am avut un accident si ceva s-a schimbat. Sau asa imi place sa cred. Pentru ca de atunci, in Timisoara si Dej ajungeau scrisori desenate si parfumate, pentru ca basmul de la olimpiada a iesit, pentru ca niciodata nu am invatat comentarii, pentru ca imi place sa dau forma, sa creez, pentru ca sunt om si am slabiciuni. Si pentru ca as fi egoista altfel.

Cateodata am impresia ca nu ma bucur cum trebuie de viata. Totul se insira in mine ca niste randuri sau ca niste cadre. Curg rauri de imagini si de fraze zambitoare. Si incerc sa-mi golesc mintea, sa ma descotorosesc de unelte. Uneori reusesc, dar sufletul si mintea dau forme cand le scap printre degete. Si o iau de la capat.

Totusi, cand apar cuvintele, devin nerabdatoare ca un copil. Oamenii se vor regasi. Dar e si teama: daca e fara rost? Si, totusi, scriu. De ce? Nu e de mine acest raspuns. Dar un dram e al nevoii. Si va las pe voi sa va dati seama. Nu sunt ipocrita.

Cred in simetrie. Nu stiu de ce. Si ce treaba are? Pai are, dar nu stiu sa vi-o spun acum. Nu stiu nici cine sunt, nici ce rost am. Dar scriu despre asta, despre cum imi gasesc eu rostul. Inca mai vreau sa cred ca nu sunt intamplatoare. Si poate ca, scriind, ma fac mai frumoasa. Cine stie? Dar nu frumoasa la infatisare, cred ca v-ati prins.

Poate ca asa ma protejez de acele momente cand ma trezesc noaptea si ma intreb pana cand asa, ce va fi, de ce unu si nu doi sau trei? E ca si cu muzica ce imi obsedeaza inima. Le pun in paralel. Le leg frumos pachetel. Tipete, dinti albi, ciorchini de struguri, un copil manjit pe maini, un rau ce curge, miros de sapun de casa, praf pe strazi, lacrimi, temeri, multe temeri, nori, pian si cai.

Si va spuneam ca mi-as dori sa-mi iasa fluturi din piept. Au fost: negru cu portocaliu, urcand la 2000 de metri. Si fluturii s-au transformat acum in cuvinte. Ce spuneam de simetrie?

Azi sunt putin trista. Iar. Sunt multi de "dar de ce nu scri o carte?" Dar poate inca mai sper ca cineva va incropi cartea pentru mine...

http://www.youtube.com/watch?v=q9O_0Z_j15k

In salbaticie

Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.

Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk

Azi

Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.

"Povestea merge mai departe ca vantul din Vama Veche"

Striga. Aventura. Ceva facut cu ultimii bani din buzunar. Neprevazut. Dorinta de ceva prafuit dar tineresc, dupa care sa raman cu nostalgii. Si am fost in Vama Veche. Prima data. Da, da, stiu: de necrezut! Dar cred ca lucrurile se intampla atunci cand trebuie. Iar de Vama m-am bucurat ca un copil de 23 de ani. Ca atunci cand mi-am lasat tineretea sa dainuie.

Si din trei tantari, ne-am facut 6, am luat cortul din prafuiala unei garsoniere in renovare si am pornit spre mare. Caldura mare, flori de soare lanuri intregi, mana mea care facea valuri in curentii opusi masinii, zambete si picioare adunate turceste pe bancheta din spate. Si cantam de ne auzeau vecinii din trafic. A fost aglomerat, dar m-am bucurat si de asta. Am avut ragaz sa privesc la tara mea frumoasa. Si la sorii de pe campuri care imi zambeau milioane.

Cand am ajuns, un tanar ne facea cale cu un skateboard pe mijlocul soselei. Iar cand a fost sa trecem, ne-a facut plecaciune. Deja vedeam oameni frumosi, ciudati, rasta, neinhibati, zambareti, rockeri, hipsteri, copii de-o schioapa, tineri indragostiti, chitare, picioare goale. M-au intampinat cel mai frumos ciulin de pana acum si un cal alb. Si e o terasa acolo - Sasa tare faina, racoroasa, cu perne moi, un chelner rabdator si mancare buna. M-am inhamat la doi mici si-o bere, am ascultat ceva muzica raggae si mi-au mers asa, ca o imbratisare.

Iar apoi am descoperit plaja plina de nisip din scoici. Ne-am pornit pe adunat raze pe pielea noastra, sa ne mangaie drept amintire. Au aparut nori, chiar niste mamuti maruntei, dar soarele ne ultravioleta chiar si asa. Erau contraste de culori, nudisti, din nou indragostiti, chaise longue-uri adapostite de umbrele din stuf, tuguiate cu mult haz sau ciufulite. Si asa s-a inserat, cu o apa frumoasa la picioarele noastre, cu inghetata si o detasare totala. Cortul a fost o provocare, ohh daaa...

Am fost luata pe sus si am prins apusul printre roci verzi si rosiatice, intortocheate si jucause sub valurile ce se furisau printre ele. Cautam scoici si la ureche mi-au poposit doua spiralate in care marea se auzea cu un vuiet ce m-a luat pe sus. Am intors privelistea pe toate partile, am trimis in aer pofte de ras, m-am rasturnat pe spate si am ascultat-o pe ea, marea, mi-am ocrotit talpile cu apa ei. Iar cand a venit inserarea, am plecat sa dansam, sa ne afundam cu picioarele in nisip, sa ne ametim putin mintile cu muzici. Dar nu am zabovit mult acolo. Ne-am dus sa luam la descantat plaja, am vorbit despre extraterestri, despre stele, am facut fotografii cu expunere lunga. Si mi-am uitat palaria de atata incantare. Noroc ca aveam un ingeras pe umar care mi-a inapoiat-o. O dadeam uitarii noptii cu luna rosie si cu nori superbi. Muzica jazz, hamsii, fum, banchete acoperite cu panze, metal, karaoke, grupuri de folkisti, fotografi cu care m-am salutat, oameni ce dansau pe plaja, oameni pe borduri, terase pline, betie, bucurie.

 

M-am trezit si am evadat singura pentru rasarit. Din departare imi canta Vama Veche: "Vrei soare, soare iti dau / Sau pielea ti-e ruda cu luna. / Pe stanci daca vrei te sarut / Sau in apa...mi-e totuna." M-a uimit potrivirea. Mi-o doream. Si era dulce momentul. Iar dimineata a fost de miere, aurie, cu mult nisip care scalda sclipiri, cu o mare inspumata si valuri care se spargeau in timpanele mele dornice de ele. Tot la locul din inserare. Priveam cum facea apa bulbuci si rotocoale, vanam scoici. Erau indragostiti, eram indragostita de tot. Si mi-a venit sa multumesc ca exist, ca sunt acolo, ca e frumos tare, ca mi-a fost dor de mare, dor de o evadare. Sa multumesc ca exista Dumnezeu si ca m-a lasat pe Pamant sa traiesc atatea minuni. Si am trimis licurici dragilor mei, cu mult soare. Ochii imi erau plini, gandurile, sufletul. Eram un rasarit. Si mai incolo apunea luna. Apa era violeta. Si m-a cuprins caldura diminetii.

In acea zi aveam sa privesc pe cineva manuind un zmeu. Imi zbura gandul la "vanatorii de zmeie" din Kabul si la sticla pisata de pe sfori. Dupa o plimbare cu picioarele in nisip si auzul dezlantuirii placerilor, dupa o alta portie de soare, am plecat prafuita, arsa putin, implinita, visatoare. Din nou lanuri galbene si o Dunare vazuta de sus de pe dealul plin de flori, un drum de tara pietruit, o caldura infernala pe malul ei, adieri, ploaie cu soare, mana mea in ploaia cu soare, fericirea ca simt picurii in palma, drumul ocolit si prost, dar pitoresc ca inspre Tulcea sau ca in Toscana. Ne-am oprit in lanul cu floare soarelui. Copii. Incantare, muzica pe Guerilla, inghetata iar. O deconectare totala, o uitare de lume, o pierdere profunda in timpul prezent.

Si uite asa... :-)

Si cam asa e in Vama: http://www.youtube.com/watch?v=nYM3dqntqfQ

"Dorul calator"

Ce bine ca m-am nascut in singura tara in care "dor" are un sens! Cel mai plin. Inchipuiti-va ce bogati suntem cu aceste trei litere legate in plus in vocabular, numai ale noastre, numai de noi stiute.

La inceput stiam de dor din versuri pe care nu prea le pricepeam. Dar am aflat si eu mai tarziu ce inseamna pentru suflet. Porneste din departari temporale si spatiale. Si simtim cateodata ca e direct proportional, cel putin cu distanta dintre punctele implicate. Se naste din iubiri mari si frumoase, din obisnuinte binecuvantate, din vise care asteapta. Dorul e al sufletului si inseamna sa-ti fie cineva drag tare. Chiar si pe nepusa masa. Sau ceva, dar nu-i la fel.  Sau o amintire. Dorul nu-i de colea. Nu e euforic. Vine in portii prelungi. Si asteapta. Undeva departe.

Dorul aduna toate timpurile in micimea lui de cuvant: trecutul pe care vrei sa il regasesti, prezentul simtirii, viitorul pe care-l speri si veghezi. Si chiar daca ti-e dor de ceva ce nu va mai fi, tot exista viitor. Viitorul cand nu-ti va mai fi asa dor.

M-am trezit la un moment dat in mijloc de noapte, am citit ceva si am ras. Radeam si nu stiam ce sa spun. Reciteam: simteam doar o caldura si o seninatate in mine. O revarsare de necuvinte, de muguri, de sori. Si nu mai eram acolo unde ma trezisem. Nu cu gandul si cu sufletul. Si am simtit o strangere de mana. O mare fericire. Intr-un final, mi-am spus: "sa stii ca exista dor!".

Dar dorul e mai mult. Si mai trist. Un soi de durere. Dor de ceea ce am pierdut si nu vom mai avea vreodata sau de un viitor neimplinit inca. Dar timpul alina, si chiar de dorul sfasie, nu va mai durea asa rau. De curand citeam despre asta in Jurnalul Oanei Pellea (grozava scriere). Spune ea: "Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare pana la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea din cand in cand deschid geamul si, uitandu-ma la cer... zbor." Si m-am uitat inlauntrul meu. Mi-am dat seama cu cata bucurie ma umplu regasind oameni din trecut, dar si pe cei din viitor. Da, pentru ca imi doresc si eu un viitor implinit de oameni mai frumosi. Oricand, oriunde, vom insemna ceva pentru cineva. Si de aici totul. Iar acum mi-e dor tare de o intoarcere. Si e un val pe care nu vreau sa-l stavilesc. Acea blandete care ma face sa zambesc intruna, fara motiv. 

Si mai e ceva: "dor" e in "dorinta", e vrere, tot ce aduna omul mai viu in traire. Te uiti grav in jur si te intrebi daca lumea mai e in stare de dor...inte. Eu cred: inca da! Dar e "inca".

Are Tudor Gheorghe un cantec care aduna toata frumusetea acestui cuvant si a neamului romanesc. Iar eu inchei cu el, alte cuvinte fiind sarace de acum:

"Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat, dorul..

Dar s-a-ntors la saptamana, dorul
Cu trei flori de gheata-n mana, dorul
Jumatate nins cu nea, jumatate viorea
Parca leganat de-o stea, dorul...

Partea jumatate ninsa, dorul
S-a topit de steaua-ncinsa, dorul
Si din dorul calator a ramas doar dorul dor
Numai lacrima si zbor, dorul..."

Liniste

 

Suna telefonul, ne trezim, dam drumul la televizor, mancam ceva in graba, ne indreptam spre metrou, acelasi traseu, aglomeratie, transpiratie, naduseli, zumzet. Sinele scartaie, cineva ne calca pe picior, ne afundam in randurile cartii. Ni se mai intampla sa ascultam povesti, cateodata zambim la auzul unui glas de copil, schimbam magistrala, lumea alearga, se inghesuie pana la refuz, pana cineva izbugneste. Si iar calatorim ca niste cartite, pe sub pamant. Coboram si lumea alearga din nou. Iar noi privim. Da... privim. De ce alearga lumea? De ce se agita? De ce contra cronometru? De ce se inghesuie sa prinda ultima secunda? Ultima secunda din ce?

Zambesc. O iau incet. As vrea si mai incet. As vrea sa fie mai multa liniste.

In timp ce sora mea imi spunea sa ma imaginez pe un camp galben intr-un exercitiu de relaxare, m-am pierdut. La final radeam cu pofta, dupa ce i-am spus ca al naibii daca puteam sa ma imaginez pe acel camp. Eu eram rasturnata cu rucsacul in spate in varf de munte, cu un zambet desenat pana la urechi, storcand sangele prin obraji. Acolo ma transformam intr-o materie fizica modelabila, in timp ce sufletul imi zambea. E ceva in aceasta intamplare. Mai mult decat...

E greu sa constientizam in alergatura asta nevoia de a ne opri. Punct. Si Nu de la capat. E greu sa ne rupem de ritm. Si, totusi, spiritul vrea atentie... de la noi. Ne vrea pentru el. Vrea sa il hranim cu inhalari curate. Vrea sa ne rupem de lume si sa urcam Acel Munte. Si sa facem ceva palpabil, firesc. Sa facem ceva pentru cei din jur. Iar concluzica vine la final. De fapt, am facut ceva pentru noi.

Liniste inseamna sa nu facem nimic. Sa fim fizici si spirituali, dar nu mentali. Sau doar putin, doar atat cat sa ne constientizam golul din noi. Liniste nu inseamna cuvinte, poate doar rasete, tipete, poate un zmeu vajaind in vazduh, poate o parapanta care aluneca pe valuri de aer in privirile noastre, poate doar marea pe care o ascultam cu ochii inchisi. Liniste e acolo unde ne constientizam pe noi, unde ne apune soarele si putem  privi in niste ochi blanzi ce ne zambesc, ori intr-o carte citita intr-o curte cu flori, pe inserat. Sau poate e melodia asta de la Sigur Rós' - Fjögur Píanó? Privitul acela in gol, deasupra norilor, moale. Si imbratisarea.

Avem nevoie de liniste, mai profunda decat ne-o oferim uneori. Arareori. E nevoie sa aruncam cat colo tensiunile, sa ascultam vantul, ploaia, sa ne contopim cu natura. Da, eu cred ca linistea vine din simbioza cu natura. Sa contemplam aerul, apa, clorofila, viata. Sa observam banalitatile si sa le crestem in noi pentru ca, de fapt, banalitatile sunt mari, sunt esentiale.

Acum astept sa vina ploaia. O ascult cum foieste prin frunze in nerabdarea de a se descarca. Va ploua. E liniste. Azi e ziua Ielelor, a dragostei. Sunt undeva departe si zambesc.  

http://www.youtube.com/watch?v=1R7xUyc97Ek

Pe urmele lui Michelangelo III

Roma intr-o seara si-o zi iti lasa un gust boem, obosit, aspru, indulcit de vivacitatea de pe strazi.

Dupa ce revezi Toscana din trenul care se poticneste in tunel, asteptand cu urechile infundate sa pleci din intuneric, Roma te primeste cu aceleasi probleme legate de "cum faci, dom'le, sa-ti iei un bilet de metrou?". Te scobori pe cinci scari rulante lungi in fundul pamantului cu nervii putin intinsi pentru ca era sa pierzi trenul de dimineata si pentru ca te-ai invartit juma de ora in gara pana sa afli ca beletul, dom'le, se ia de la chioscul de ziare. La metrou te intampina o negura putin difuza, un miros neprietenos, inghesuiala si da, mizerie.

Cu putin noroc, gasim trenul care ne duce spre La Celsa, undeva prin pustietatile Romei. Dam de o sosea marginita de boscheti, de un deal cu vilisoare si de o strada plina de gropi, inclinata la vreo patruzeci si cinci de grade, pe care trolerele noastre inainteaza cu viteza melcului. Si uite asa, urcand, ne-am dat seama ca am gresit drumul, asa ca am facut cale intoarsa. Iar liftul, eehh... daaa... liftul cel de toate zilele nu era mai putin incapatanat nici de data asta. Cu trei usi rabatante care opuneau rezistenta si care nu ne lasau sa intram intr-un spatiu demn de casa Degeticai, cu doua trolere si cu accese de calduri, dupa trei minute de cazna la intrare si tot atatea la coborare, am reusit sa-l dovedim si sa ajungem in splendida noastra camera cu usa lata de cincizeci de centimetri, cu dus-lac-pe-jos, cu pereti scorojiti si scaune instabile. Mirifica periferie era la picioarele noastre. 

In seara aceea am fost sa vedem Catedrala San Pietro. Nu am putut intra in interior pentru ca purtam pantaloni scurti, dar aveam sa revenim a doua zi. Am reusit sa ma trezesc intr-o imensa piata arsa de soare, plina cu inidieni, chinezi si aparete foto, multe scaune prafuite, garduri de lemn, pancarte care te faceau sa te simti intr-un spatiu limitat, asaltat, nicidecum linistit, pur, asa cum il simteam de fiecare data in preajma Invierii. Dar sunt acolo niste coloane frumos asezate pana la cer parca. Si mai sunt statui, si o fantana unde se joaca porumbei si copii. Iar acestea iti mai iau din ametelea ce te cuprinde.

Putin mai departe este castelul Sant' Angelo, unde imi tarsai picioarele pe pietrele de pe jos si privesc la niste tanci care se joaca cu mingea. Vine inserarea. Trecem podul, tot al ingerului, impartit pe din doua de un violoncel apaludat de palme romantice. Dincolo de raul Tevere dam de strazi largi, de catedrale deschise unde poti asculta alte voci ce te inalta. Linistite. Vedem  acea Italie din filme, cu giurgiuvele din lemn, cu vopsea scorojita, cu balcoane asaltate de azalee, in sfarsit zarim italieni pe strazi, terase imbracate in simple fete de masa in carouri rosii. Asa aveam sa incep a indragi Roma. Iar  Roma e ca si italiencele: pistruiata si arsa de soare, putin aspra si foarte puternica, mandra de ea si increzatoare in sine, galagioasa dar dragastoasa, vioaie si boema. Mai mult chiar: e romantica!

Iar Piazza Navona este (da, este) un parfum pe care trebuie sa-l respiri daca ajungi acolo. In timp ce un rrom canta frumos la o vioara electrica o muzica clasica duioasa, un italian cu trabuc in gura si cu un nepotel in brate dansa, purtandu-l pe micut spre muzica ce cumintea intreaga forfota de tacamuri, muzici, susur de apa, voci, pensule, biciclete, baloane de sapun. Acolo l-am cunoscut pe Nicolas, un argentinian care picteaza evantaie si nu numai. I-am admirat pielea putin maslinie, mainile lungi, dara alba de pe degete (o neglijenta de artist), finetea si cumintenia cu care trasa linii dellicate din acuarele. Am vorbit, am schimbat adrese si-am plecat impacata. Tot acolo, un tanar facea insecte din frunze, altcineva baloane de sapun imense pentru copii cu brate deschise. Si copilul din mine radea. O ultima privire catre reflexiile podurilor in rau, catre luminile catetralei Sfantu Petru si seara se incheia ca o poveste cu final fericit.

Dupa o noapte in care am vorbit in somn, dandu-mi arama pe fata si in care ne-am leganat cu patul la fiecare miscare, am facut ochi dis de dimineata. Urma o zi lunga cu multe ruine, cu mult soare si constructii gigant. Intotdeauna am crezut ca e gri Colosseumul, dar el e din caramida roscata. Dar mie mi-a placut Columna lui Traian. Da, pentru ca acolo e si o parte din Romania asta draga.

Piata Spaniei e rosie de trandafiri si perechi se tin de mana, picioarele se racoresc in apa fantanei, calestile asteapta clientii sa-i plimbe pe tropaituri de potcoave. Imensitatea Monumentului a Vittorio Emanuelle iti ridica fruntea spre un soare mult prea cald, dar iti coboara privirea in fata atator suflete care au trudit sa ridice acele statui in slavile unui popor a carui putere a apus. In rest, fie-mi cu iertare, dar nu am simtit mai nimic intre acele ziduri care se darama, tinute in viata de niste schele.  Am ajuns si la Fontana di Trevi, unde ar fi trebuit sa ma simt indragostita... Dar eu m-am simtit asaltata doar de ticaituri artificiale, conectate la aparate. Nici urma de inimi imbratisate.

Dar am plecat impacata in urma a 7 zile in care am vrut sa ma apropii macar putin de povestea unui sparagator de piatra. Si am reusit! Trebuie sa recunosc ca am fost egoista si, desi lumea se imbulzea sa vina sa admire Pieta, am zabovit mult acolo, admirand ceva ce era doar o icoana in mintea mea. Si imi aduceam aminte cu cata truda isi obtinea Michelangelo luciul marmurei, si cum a vrut sa faca din chipul Mariei unul tanar si pur. Era asa cum mi-am imaginat-o: parca vie, cu ochi ce traiesc, de o delicatete ingereasca.

 

Asa se termina povestea. Fugit spre hotel, apoi spre gara,  cat pe ce sa pierdem autocarul spre aeroport. Si ne-am intalnit cu Sonila in aeroport, dovada ca toate drumurile duc la Roma si ca nici aici nu am fost fara sa intalnesc pe cineva cunoscut. Ne-am zgaltait cu un avion dubios care vuia ca o motocicleta pe Ressu la 11 noaptea, tot pe randul cu numarul 7, nerabdatoare de un Bucuresti inoptat, vazut de pe bancheta din spate.

Iar cand am ajuns Bucurestiul era plouat. Si mie imi canta in cap November Rain.

Sora mea

De cand ma stiu pe lumea asta am o sora a mea. De mana la gradinita, de mana la scoala si la facultate, de mana inca pe strazi. Ziceam "buna ziua" in cor si lumea ne stia pentru asta de cand eram doi piscoti.

Cand ai o sora nu poti simti numai de una singura. Cu ea am invatat sa ma bucur cand era bucuroasa, sa o incurajez cand avea parte de tristeti, sa fiu darnica si sa o tin de mana cand avea nevoie de asta. Ea e toate acestea. Mai mult decat mine. Si asa devii un om bun pe Pamant. Ea e un om mic, dar in trupul ei mic se afla o mare ocrotire din iubire. Si cand plange o face cu tot sufletul, iar cand rade e la fel. Dar cea mai dulce e cand copilareste si imi canta peltic "Vitezomanul Gica".

Cand eram mici, un nene ne-a spus ca semanam ca doua picaturi de ciorba. Inca mai rad cand imi aduc aminte. Si inca ne confunda lumea ca si cand am fi gemene. Dar nu asta conteaza ci faptul ca, daca una primea o bomboana la scoala, cealalta avea parte sigur de cealalta jumatate. Sau faptul ca intr-a treia ii rezolvam problemele ei de-a patra la mate, iar ea prelua sarcina de a cere voie parintilor la joaca. Dar nu era conditionat.

Cand sis' a trebuit sa se opereze de apendicita, eu m-am dus la invatatoarea ei, plangand, sa-i spun ca sora mea o sa moara. Cred ca a fost primul moment constient cand am realizat cat tin la ea. Inventa tot felul de lucrusoare pe care sa mi le faca cadou de ziua mea. Am si acum o scrisorica de la ea, dar in minte mi-a ramas imaginea plicului acela galbui, desenat in cerneala si culoare maronie facut din nimic, dar cu multa iubire. 

Ea a fost adeseori avantul meu in lume. Pentru ca ea a fost cu un an inainte si a luat viata in piept, iar eu am venit cu niste lectii invatate din urma. Pana la un punct. Si inca ma iarta cand o cert, si inca e asa de buna cu mine, si inca ma intelege cand eu sunt neintelegatoare. Simte cand nu mi-e bine si ma ia in brate, iar mie imi vine sa ma pierd cu totul acolo. Stiu ca va fi mereu cel mai aproape. Si stiu ca, desi fiecare si-a cladit drumul intr-un fel, cand suntem departe, dorul ne face mereu sa ne cautam una pe cealalta.

Iar daca nu ai avut runde de bataie cu sora in copilarie, nu ai trecut prin fratie. Asa ca am facut-o si pe asta cu varf si indesat, dar am invatat ca in viata nu e nevoie de asa ceva pentru a te face inteles. Niciodata nu ne param, desi o incasam in egala masura una de la alta, iar pedepsele erau primite egal. Si disputele erau dureroase, cu semne uneori. Iar mami stia mereu ca puii ei nu au fost cuminti. Cu o sora inveti sa faci echipa in viata, pentru mai tarziu. Sa spui ce ai pe suflet, dar apoi sa imbratisezi.

Nu conteaza ce varsta are azi, ci ca ea e o raza de soare pentru care voi fi recunoascatoare toata viata mea. Iar restul sta scris in anii scursi, traiti mereu la patrat. Amintiri puzderie cu doua fetite ce poarta rochite albastre si se tin de mana.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=UePDEsQGHvo&NR=1

Pe urmele lui Michelangelo II

A plouat toata noaptea. Inca ploua cand ne-am trezit, de aceea mergeau povestile atat de bine la 6 dimineata.  Batranul Arno ne astepta pentru a descoperi orasul de "dincolo". Intr-o zi l-am privit involburat si verde, cand oameni ganditori il strabateau cu ochii sprijiniti in coate, in alta zi am stat pe malul sau cu o felie de pizza in mana, privind trecatorii de pe pervazul ferestrei. Mi-a placut cum facea desene pe Ponte Vecchio intr-o dimineata. Atunci mi-a parut cel mai jucaus.

"Podul Vechi", desi impovarat de magazine cu bijuterii, are si o povara dulce, cea mai dulce: sute de inscriptii. Ganduri tineresti, de dragoste, de viitor. Ce alaturare plina de sperante! Sub o ploaie cu soare, un chitarist imi canta Romanta Anonima la Palazzo Vecchio. La o aruncatura de bat de batran. Si ochii nu-mi erau umezi doar de stropi ceresti. O statuie vie se cauta prin buzunare, umbrelele se inchideau, soarele imi zambea de la un colt de turn. Uneori, acolo se aduna pictori puzderie cu tolbe pline de pensule. Tolbe de piele roasa pe la colturi, manjite uneori artistic.

Magazinele Il Papiro m-au fermecat cu izul lor puternic florentin. Minutele curgeau acolo si multe pagini luau forma povestilor mele. Aveam sa primesc si eu un caiet din acele vitrine, dar din atelierul unde prinsese contur. Locul acela m-a fascinat: mirosea a aracet. Aracet era si pe borcane intr-o dantelarie a timpului, aracet era si pe mainile domnului care restaura carti vechi. Am facut ochii mari, am deschis bine narile si am urmarit dezordinea aceea de cartoane si foi, de litere alandala ce urmau sa fie puse cap la cap cu o presa, o pensula si niste maini dibace.

Dincolo de rau sunt stradute inguste, umede, cu balcoane inflorite, cu doamne si domnite elegante pe biciclete, cu magazine cu picturi, cu fel de fel de lucrusoare care iti iau mintile si iti golesc buzunarele. Acolo iti dai seama de ce Florenta inseamna piatra, de ce respira, e mai elegant si el insusi. Palatul Pitti m-a facut sa ma simt mica, dar mica de tot.

Drumul pe langa Bastion, larg de-un lat de masina, e plin de maci, flori, iarba,. Miroase a faneata din copilarie si chiar daca nu poti vedea dincolo de acele ziduri pline de muschi, asuprite de vremuri si de oameni, te simti un luptator. E pacat ca trebuie sa induri zgomotul atator motoare cand norii sunt negri si soarele arunca raze primavaratice.

Tot aici e gradina rozelor. 0 sculptura din metal cu o carte in mana, asezata pe banca langa un lamai in floare si in fructe, priveste panorama orasului. Aici am atipit, gandindu-ma la oameni frumosi din viata mea. Soarele ne privea printre nori si ne cantau pasari, trandafirii erau de pe aleea de acasa, iar gandurile mele au haladuit asa de mult prin suflete ca am adormit cateva secunde in acea liniste lenesa.

Daca urci, ajungi in Piazzale Michelangelo. De acest loc ma leaga doua momente magice. Primul este legat de o chitara electrica din care curgeau notele lui "November Rain" in timp ce un David de bronz sustinea cu umerii sai norii grei ce se involburau deasupra. Mirosea a furtuna si a venit, dar ploaia cea mare a pornit la Chiesa di San Miniato al Monte. Al doilea moment magic a fost aici, in aceasta bazilica cu picturi ortodoxe si grinzi pictate: ascultarea unei voci divine, suave, calde, imbracate in sutana alba, care m-a facut sa ma cutremur. Pe jos era plin de inscrieri, dar noi ne-am asezat intamplator cu talpile pe cuvantul "speranze". Lumina venea incet spre mine, dintr-un semi-intuneric. Iar vocea mi-a ridicat la propriu parul pe mine.

Daca mergi pe Machiavelli si pe Galileo Galilei, iti umpli viata si creierii de oxigen, de basm si de natura. Pe acolo stau oamenii instariti, dar instarita m-am simtit si eu cand mi-am dat seama ca asa ceva am si eu acasa, numai fara alei de piatra, gradini cu maslini si porti inalte.
 

 Si uite asa, am indragit eu Florenta pe jumatate si am plecat cu el in nari. Uite asa a inceput sa mi se faca dor de casa, de inradacinari. In timp, se vor mai asterne fire de praf peste amintiri si atunci vor deveni mai valoroase. Si, poate ca atunci voi sti care este gustul sau adevarat.

Pe urmele lui Michelangelo I

E rau cand te indragostesti de un loc dintr-o carte si impresiile iti sunt putin necajite de realitate.

Vacanta asta a inceput cu un viscol puternic in februarie, cand nici macar nu am ajuns in aceeasi statie de metrou pentru a plati cazarea. Dar cine stia ca urma sa am cel mai frumos zbor? Acolo sus am reusit pentru prima data sa-mi alung fricile si sa ma astern in admiratie, dedicand ganduri celor dragi. Stiati ca avionul face valuri-valuri in aer cand zboara? Insulele croate par niste licheni de sus, norii sunt ca niste munti si muntii ca niste nori.

Daca Giorgio Armani nu te-ar intampina in aeroportul din Roma, ai zice ca ai nimerit la rusi. Daca nu ai rata cursa spre gara Termini din motiv de nedat din coate, ai zice ca numai la romani se intampla. Si daca nu ai gasi decat un amalgam de foietaj taios umplut cu crema de vanilie drept pranz accesibil dupa 30 de minute de carat bagaje pe caldaramul incins, ai zice ca numai Londra-i scumpa.

Din om in om, din intrebare in intrebare am gasit peronul de est pentru Florenta, prima romanca, prima calugarita cu sacosa de la Swatch si am pornit intr-o calatorie de vis de aproape 4 ore inspre Toscana. Regionalul lor e asa rapid ca ti se infunda urechile, treci prin atatea tuneluri ca le pierzi numarul si visezi cu miile de maci care se iau la intrecere cu desenele de pe panouri, cladiri si poduri. Iar pe dealuri... Da, aici vroiam sa ajung, pe dealuri se itesc vile de dupa drumuri albicioase si serpuite, marginite de arbori inalti si incoronati bogat, insotite de parcelele bucuriilor lui Bachus. Va puteti imagina cum e toamna, cand se culeg strugurii, cand forfoteste mustul sa se faca vin si veselia oamenilor sa se faca placere? Filmul din amintiri se transforma in realitate. Si parca vedeam un Fiat cu o esarfa in vant urcand poteca printre arborii aceia care m-au fermecat. Si am ramas pe veci recunoscatoare  Camuciei Cortona si lui Castiglione del Lago pentru ca mi-au aratat Toscana cea frumoasa.

In gara Santa Maria Novella turisti, mirosuri, agitatie. Visul se stinsese, dar aveam sa-mi revin de indata sub ploaia marunta ce ma mangaia si ridica praful unui alt oras. Nu am scapat de aventurile cautarii autobuzelor si nici de cele cu liftul. Desi oboseala ne doborase, ne-am pornit intr-un ras isteric cand am reusit sa realizam pe unde se deschid usile liftului. Un dus cald si eram gata de masa. Cu ceva noroc, am reusit sa dam de un local deschis. Burtile noastre protestau intr-un mare fel, dar peste tot deschideau dupa ora 19:00. Asa ca am nimerit la... preparate din peste. Pentru ca nimic nu ne-a facut cu ochiul din toate tentativele subacvatice zarite in vitrina, am ajuns la un compromis care avea sa ne faca prima impresie placuta legata de orasul lui Michelangelo: un antreu de paine prajita cu ulei de masline si legume marinate, masline verzi si salam uscat, paste picante cu sos de rosii si o delicioasa inghetata tartufo. Seara a fost una senzoriala, vesela, papilele au fost exaltate. 

 

 In prima noapte am avut cutremur si nu stiam daca sa ma sperii de tipatul de langa mine, de fulgerele de afara sau de leganatul patului. A doua zi am aflat de atentatul cu bomba si uite asa ne-am inceput noi vacanta: cutremurator.

Bazilica Santa Maria Novella, desi luminoasa pe dinafara, e o tristete pe dinauntru: intunericul te copleseste, la fel si acele picturi imense prost luminate, invechite, in care cautam urmele pensulelor din Agonie si Extaz. Nu ma puteam concentra, era prea multa agitatie, prea dezolant. Am ramas cu gustul amar ca azi pictura e o perimare. Afara ploua, negrii vindeau umbrele si pelerine de ploaie, rromii cerseau pe la colturi. Labirintul stradutelor pavate cu piatra ne-au pierdut inspre Dom. Trecand de grandoarea acestei constructii, mi-am dat seama de imensa munca si imensul talent care au ridicat acest loc. Domul este o dantelarie de marmura verde si alba, o statornicie a acestui oras de secole asaltata de prea multe glasuri si blituri. A fost momentul cand m-am simtit vinovata ca am un aparat in mana si ca ingros numarul de turisti din acel loc. Aceeasi senzatie m-a coplesit cand am ajuns la Galeriile Uffizzi. Nu, nu am intrat, nu sunt genul care sa se duca sa vada muzee. Am preferat sa ma plimb pe strazi si sa fiu intrebata de un nene de la un restaurant cum ma cheama si ce stil de imbracaminte am.

 

Am incheiat intr-o vitrina Nike, privind umbrele si trecatori, pavajul care reflecta siluete, adapostindu-ne de picurii unei ploi care avea sa ne insoteasca pana a doua zi de dimineata.

Florenta avea sa ma mangaie abia de acum incolo.

A calatori

A lua pe talpi praful unui loc, a privi oamenii, a alege stradute mici pentru viata de zi cu zi, a-ti asuma labirintul in care deja ai intrat. A trage aerul in plamani, a ajunge pe varful muntelui si a uita ca esti om, ca ai fiecare muschi incordat, ca ai lasat in urma lumea aceea zgomotoasa si ca ai depus un efort peste puterile tale. A-ti imagina cuvintele, a te vizualiza intr-un loc pe care nu il sti decat din randuri de carte. A fi omul potrivit la locul potrivit, transformand orice lucru care pare negativ intr-unul pozitiv.

Lumea ne trage cate un semn de exclamatie uneori. Drept in fata, ca un paravan. Si ne arata ca am cam neglijat parti din noi: cunoasterea, regasirea, linistea, ascultarea naturii sau a strazilor ticsite, a povestilor oamenilor simpli, iubirea.

Cand plec undeva ma las purtata de intamplari. Stiu ca ele ma vor conduce acolo unde e cel mai bine si ma supun menirii, implicit naturii. Cand calatoresc, de fapt haladuiesc. Exista un sir nastrusnic de coincidente care ma duc intr-un loc. Mereu am avut parte de mici obstacole care s-au topit in momente unice.

Ce-i drept, nu agreez ideea de vacanta generala.  Asta inseamna ca nu ma duc intr-un loc sa-l trec prin stomac, desi ar fi incomplet sa nu incerc din mancarea, muzica, bautura sau soarele de "acolo". Asa cum spunea si Oriana Fallaci (femeie jurnalist), fac totul cu pasiune. Altfel nu as mai fi eu. Dar nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul de a alege ceva ce i se potriveste. Cand plec undeva, eu descompun acel loc. Si il inhalez ca pe aer, il fac sa fie cat mai viu in mine. Ador oboseala descoperirii si sunt inversunata sa merg, sa nu ma opresc. Trag si pe altii dupa mine. Lupt pentru ei. Sa-mi fie cald, sa-mi fie sete, sa ma doara spatele, sa vad cat mai multe. Sa merite sa stau la o masa alaturi de batranei cocheti, sa zambesc cu o inghetata in mana sau sa incerc o mancare locala. Acestea trebuie castigate si degustate ca niste prelungiri ale unor momente de descoperire.

Imi place orasul, sa aiba urme de oameni, sa fie putin prafuit si putin invechit, sa ma ametesc uitandu-ma la tot ceea ce forfoteste in jurul meu. Sa ii caut prin cotloane si sa-l las sa ma invadeze. Dar imi place si intre nori, cu ceturi apasatoare, cu colturi de stanca si senin cand nu te astepti. Cineva imi spunea ceva ce mi-a ramas aievea in mine si mi-a adus aminte ca mi-e dor de munte: "Eu acolo traiesc cu sufletul, in natura. Cu trupul inca e greu si nici n-as vrea, fiindca natura cu greu ne iubeste inapoi." Si am facut ochii mari, mai mari decat sunt deja. Din fetita muntilor am devenit a soselelor, dar ar cam fi vremea sa le imbin.

A calatori, pentru mine, nu se rezuma doar la durata dintre zboruri sau drumuri. A calatori inseamna a impartasi apoi, cu ceilalti. Inseamna o esarfa pentru fiecare oras nou pe care il vad, mici cadouri pentru cei dragi. A calatori nu inseamna neaparat odihna. A calatori inseamna a rade cu gura pana la urechi cand e cazul, a tacea cand e cazul, a asculta cand e cazul. 

Cotloanele Bibliotecii Nationale

Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.

In piata cotrobaie anotimpurile

Sambata dimineata imi face cu mana soarele prin fereastra, imi ridica pleoapele si imi da vant in baie sa imi racoresc genele. E o lene placuta cand stii ca te trezesti cu placerea de a face cu ochiul zambetului de pe cealalta perna si nu metroului. Pasesc desculta, sa simt racoarea. Iar din strada se aude forfota, cea in care o sa ma pierd in cinci minute. Cobor de la etajul meu cu bicicleta, ma indemn in mangaierea ce razbate printre frunze aiuriu si urc treptele coplesite de trecatori. Acolo ma duce sambata, dimineata, in locul acela atat de plin de miresme si povesti, in piata anotimpurilor.

Iar azi e primavara. Invazie. Ma intampina mormane de lalele liliachii, franjurate sau nu. Si liliac laleliu, narcise ca stelele, lacramioare fragede si garofite colorate de pictori nastrusnici.

"- Trandafire, mai traiesti? E batran, saracul, nici nu mai aude." Le spune batrana, mai mult pentru mine decat pentru dumneaei. Rasturnat pe-o parte, la soare, ducandu-si zielele pe dulcele caldaram caruia, in mintea lui mica, ii spune "acasa". Catelul cu blana colorata de o viata libera si grea. Cel mofturos si-a gasit loc in cutia de carton a floraresei. Sunt paznicii si prietenii tuturor. Daca esti om bun, se tin dupa tine pana strada te ia in primire.

E vremea ridichiilor de luna ca doar n-or fi de soare. E plin de mustati in piata, primavara, dar mustati de ceapa verde, de lobode si salate, de patrunjel si marar. E un fel de inceput de samba de la Rio, in rosu si verde.

- Domnita, un bujor? Daca mi-a spus ca sunt frumosi ca mine, am luat trei. Ii miros si obrazul mi se imbujoreaza (cum altfel?!) de o atingere delicata. Petalele se lupta cu fumul gros de mici de la baraca din colt. Oamenii pietei, pofticios rupand painea cu maini obosite, isi iau pauza de masa. Le e pielea parguita, hainele prafuite, ghetele scofalcite, unghiile murdare, dar mi-e drag sa mananc din mainile si truda acestor oameni. Ii aleg dupa fata, sa fie de-ai nostri, dar si dupa marfa, sa nu cumva sa ma pacaleasca.

Stau in colt si privesc fascinata la reteaua de ulite dintre tarabe. Curg oamenii, colorati, comozi, visatori, cu narile puse la incercare, adulmecand pastarnaci si teline. Te cheama, te trag de maneci, iti striga cu pronume de politete pietarii. El cara plasele, eu car florile pe care mi le-am servit din lipsa lui de inspiratie. Iar in jur am mormane de rosii, de pepeni de Dabuleni care ma cheama inspre origini. E deja vara si ma invadeaza castraveti drepti, carciumarese de la bunica si margarete din faneata de acasa. Soarele arde, oamenii fac vant toropelii cu o felie racoroasa de lubenita. Ochii incep sa-mi treaca vioi de la o taraba la alta, ferindu-ma de spinii trandafirilor si aducandu-mi aminte de mirosul de pamant al cartofilor. E vara si nici n-am simtit cand am mai crescut un anotimp.

Si nici n-apuc bine sa ma bucur de capsune si cirese, ca imi rasar in gramezi gogosari babani ca niste obraji de copil intarcat. Imi miroase a cimbru si a muraturi si parca o aud pe mami impungand cu undreaua gogonelele pentru a le aseza pe pat de frunze de telina. De peste tot ma bazaie albinele, pesemne ma confunda cu toata pleiada de micsunele si crizanteme din jur. Si dovlecii, draga Doamne, dovlecii stau portocalii in gramezi si se coc in fala proprie pentru ca nu cumva sa scape nerumeniti din tava cuptorului iernatic. Toamna se numara bobocii si se aduna recoletele. Fur o pruna vanata de atata stat cu capul in jos, dar tot imi fac cu ochii perele pergamute ale vecinului. E frumoasa si faloasa conopida, dar nu pot renunta la coceanul verzei, asa ca imi iau una romaneasca, nu de Bruxelles pentru ca sunt mai patrioata din fire.

Vine vremea strugurilor brumati, a nucilor lemnoase si a merelor ionatane. Se strecoara iarna, frigul; mi-e dor deja de harmalaia de acum 2 anotimpuri, de o rosie muscata in plina strada, de batranii alenea pigulind pe la tarabe. Trandafir, cainele, se muta langa o gura aburinda a retelei de caldura, de pe mese se scurg turturii verzei murate, din butoaie si galeti rasare alba, branza, de dupa colt rasare tanti Ilinca si imi vinde usturoi impletit in frunze de porumb. Micii sfaraie fara oprire, lumea-si sufla in fulare si pun in sacosa 3 fructe tropicale si 1 fir de frezie fara miros, asteptand sa vina iarasi primul anotimp.

Imi plac...

(Fotografie facuta de Peter Lindbergh)

Fotografia. Si mai mult Robert Doisneau. E ghidus. Ca si mine. Ma pierd cu totul printre galerii de fotografii si rasfoiesc cu nesat pe cei ce imi ajung aici, in inima. Van Gogh. Culoare, truda.

Imi plac pufarinele, bomboanele Raffaello si turta dulce de cand abia le prindeam in pumn. Sa-mi fie cald, indiferent de anotimp. Sa admir florile si sa vad batranei tinandu-se de mana, pe strada. Tinandu-si de mana anii. Sa ascult franturi de conversatii cand merg printre oameni si sa le pun cap la cap, construind povesti. Sa ascult muzica si sa ma inspir din ea pentru ceea ce urmeaza sa dau si altora. Sa studiez comportamentele si sa pierd vremea cu prietenii, fara niciun ban in buzunar. Delicios.

Sa rad... Da. Mereu se gaseste cate cineva care ma indeamna sa rad. Inca de cand eram in clasa a VIII-a, profa de fizica mi-a spus ca voi obtine multe cu zambetul meu. Oare?

Sa scriu. Aici, pe hartii, pe telefon. Oriunde. Sa vorbesc cu oamenii despre orice glumind, gesticuland. Sa imi umble cineva in par. Ahh... Simt ca imi iau zborul. 

Sa ploua si sa nu ma grabesc. Eu si picaturile care cresc lacramioarele. Sa fac copiii sa rada. Imi iese intotdeauna. :-) Sa ma zbat sa obtin ceva si sa cer mai mult de la mine si de la cei din jur. Aici sunt sacrificiul si lupta care ne inalta. Am furat cuvintele astea. Da. Sa fac tot ce pot sa imi inving fricile. Sa vorbesc cu parintii mei.

Sa descopar fiecare anotimp ca si cand ar fi prima data. Soare rasare, soare apune. Dar ca iarna nu-i niciunul in spirit. Sa urc pe munte si sa ma rastorn in zapada. Contempland cat de frumoasa e natura. Sa citesc la metrou si sa ma imbrac colorat. Traiesc in culori si daca nu as citi, mi-as pierde culoarea.

Floarea soarelui, dar parca iubesc din ce in ce mai tare lalelele si muscatele de pe veranda de acasa. Prajiturile cu crema si cu nuca si focul cu lemne din casele vechi. Bulinele si esarfele. Am primit o esarfa cu buline. 

Sherlock Holmes. Obsesiv. Cred ca avea dreptate tatal meu cand imi spunea ca mi-ar sade bine ca detectiv. Nu mai stiu imprejurarile; eram tare mica. Delta si oamenii cu ochi blajini. Cu tot cu nisip, praf, miros de peste si saracia ei curata. Sa bifez orase pe harta. Sa ma comport ca un copil cu (r)Irina si sa dorm la Mari. Sa merg la concerte si sa privesc cum ninge. Inchid ochii adeseori si ascult muzica. Si un baiat sensibil ca o adiere de vant.

Sa aflu ascunzisurile oraselor, sa am mult spatiu si verde in jur. Mai greu in capitala, dar am eu oazele mele. Oamenii care rosesc si feminitatea. Le gasim greu, dar am chiar langa mine si in mine. Cuvintele cu subinteles si veselia. Imbratisarile... daa... cele care te descotorosesc de ce-i mai rau si iti aduc un sarut pe buze. 

Dezordinea Bucurestiului si acum "Go Do". Sa fiu deschisa si, de fapt, sa nu sti mai nimic despre mine.

Credinta si religie

Cineva ma intreba de curand, fara a izbuti sa smulga un  raspuns de la mine, daca sunt credincioasa. Ei bine, am sa raspund aici - aveam demult in gand sa scriu despre credinta si religie.

In primul rand, a spune ca esti credioncios sau nu e ceva intim si nici nu trebuie sa fie altfel. A flutura in vant cu faptul ca esti credincios e cam acelasi lucru cu a-ti pune cenusa in cap si a te imbraca in zdrente, cum faceau fariseii pentru a-si demonstra apartenenta religioasa. A te lauda cu credinta anuleaza, de fapt, crezul.

Eu... am invatat sa cred cat trebuie. Cu masura, fara a fi bisericioasa. Fara a uita sa ma spovedesc in fiecare seara Cui trebuie, fara a uita sa multumesc si sa doresc binele tuturor. Asa ma invata profesorul meu de religie din liceu. Isi facea lectiile conform programei, dar apoi discuta cu noi. Si poate ca nu erau lucruri prea ortodoxe, dar eu intelegeam ca dorea sa ne arate normalul de a fi "credincios".

Dar eu am invatat ce inseamna sa fii credincios cu adevarat de la parintii mei, chiar de la mine, cand am reusit sa am destul discernamant. Mama mea a fost atee pana cand a indraznit sa se roage. Si atunci si-a dat seama ca nu e singura. Tatal meu tine mereu post negru in Vinerea Mare, se spovedeste si se impartaseste. Aducem impreuna lumina din noaptea Invierii si o stingem de pragul de sus al casei. E o aventura sa o sarim peste parleazuri, sa o purtam peste dealuri, sa o ocrotim de vant si de stingere. El mereu reuseste. 

Noi nu facem cum zice lumea: asta inseamna religie. E vorba, insa, de respectul pe care il dam acestui aspect din vietile noastre. Nu sunt genul care se acopera in biserica sau care nu intra din motive absurde, nu sunt genul care se duce sa pupe cruci, care sa dea acatiste sau sa se spovedeasca. Nu vad motivul pentru care trebuie sa ma spovedesc in fata unui om. Si sa fim seriosi, cu totii stim ca majoritatea preotilor au ajuns sa fie niste neintinati. Oare Dumnezeu chiar nu stie tot ce fac? Ce logica are sa-mi dea iertarea un om ca si mine?

Iertarea, pedeapsa, rasplata le primesc oricum, si nu de la un "slujitor de biserica". Dar da, imi place sa fiu miruita, tin post (cel mai adesea pentru o curatare a trupului, pentru sanatatea fizica). Postul sufletesc... il tin cu masura normalului, a echilibrului. Si asta inseamna ca nu sunt o abstinenta, o calugarita, o rupta de lume. Nu! Traiesc normal, numai ca ma gandesc si la altii cand fac ceva. Si, mai mult, ma gandesc la ce e moral. Dar cine nu calca stramb?

Daca sunt de acord cu religia in scoli? Mmm... as prefera o educatie in spiritul credintei, al bunei conduite. Totusi, mi se pare necesara o materie inrudita si as alege profesori, nu preoti, pentru acest lucru.

Si chiar de-am fi singuri, avem nevoie sa credem in ceva ce reprezinta Iubirea. 

Asa ca, dragul meu "intrebator", da, tin post pentru mine, sunt credincioasa pentru mine, imi respect religia in care m-am nascut, dar nu ma supun "regulilor" bisericesti decat in masura in care mi se potrivesc. Si pentru ca mi se pare singurul potrivit pentru astfel de momente, va doresc zile cu liniste si bucurie, cu mai multa curatenie si iubire in suflete, alaturi de http://www.youtube.com/watch?v=s4X7VH90LJI&feature=related