Vagabondul (12) - Poveste nepublicata

Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)

Pe urmele lui Michelangelo I

E rau cand te indragostesti de un loc dintr-o carte si impresiile iti sunt putin necajite de realitate.

Vacanta asta a inceput cu un viscol puternic in februarie, cand nici macar nu am ajuns in aceeasi statie de metrou pentru a plati cazarea. Dar cine stia ca urma sa am cel mai frumos zbor? Acolo sus am reusit pentru prima data sa-mi alung fricile si sa ma astern in admiratie, dedicand ganduri celor dragi. Stiati ca avionul face valuri-valuri in aer cand zboara? Insulele croate par niste licheni de sus, norii sunt ca niste munti si muntii ca niste nori.

Daca Giorgio Armani nu te-ar intampina in aeroportul din Roma, ai zice ca ai nimerit la rusi. Daca nu ai rata cursa spre gara Termini din motiv de nedat din coate, ai zice ca numai la romani se intampla. Si daca nu ai gasi decat un amalgam de foietaj taios umplut cu crema de vanilie drept pranz accesibil dupa 30 de minute de carat bagaje pe caldaramul incins, ai zice ca numai Londra-i scumpa.

Din om in om, din intrebare in intrebare am gasit peronul de est pentru Florenta, prima romanca, prima calugarita cu sacosa de la Swatch si am pornit intr-o calatorie de vis de aproape 4 ore inspre Toscana. Regionalul lor e asa rapid ca ti se infunda urechile, treci prin atatea tuneluri ca le pierzi numarul si visezi cu miile de maci care se iau la intrecere cu desenele de pe panouri, cladiri si poduri. Iar pe dealuri... Da, aici vroiam sa ajung, pe dealuri se itesc vile de dupa drumuri albicioase si serpuite, marginite de arbori inalti si incoronati bogat, insotite de parcelele bucuriilor lui Bachus. Va puteti imagina cum e toamna, cand se culeg strugurii, cand forfoteste mustul sa se faca vin si veselia oamenilor sa se faca placere? Filmul din amintiri se transforma in realitate. Si parca vedeam un Fiat cu o esarfa in vant urcand poteca printre arborii aceia care m-au fermecat. Si am ramas pe veci recunoscatoare  Camuciei Cortona si lui Castiglione del Lago pentru ca mi-au aratat Toscana cea frumoasa.

In gara Santa Maria Novella turisti, mirosuri, agitatie. Visul se stinsese, dar aveam sa-mi revin de indata sub ploaia marunta ce ma mangaia si ridica praful unui alt oras. Nu am scapat de aventurile cautarii autobuzelor si nici de cele cu liftul. Desi oboseala ne doborase, ne-am pornit intr-un ras isteric cand am reusit sa realizam pe unde se deschid usile liftului. Un dus cald si eram gata de masa. Cu ceva noroc, am reusit sa dam de un local deschis. Burtile noastre protestau intr-un mare fel, dar peste tot deschideau dupa ora 19:00. Asa ca am nimerit la... preparate din peste. Pentru ca nimic nu ne-a facut cu ochiul din toate tentativele subacvatice zarite in vitrina, am ajuns la un compromis care avea sa ne faca prima impresie placuta legata de orasul lui Michelangelo: un antreu de paine prajita cu ulei de masline si legume marinate, masline verzi si salam uscat, paste picante cu sos de rosii si o delicioasa inghetata tartufo. Seara a fost una senzoriala, vesela, papilele au fost exaltate. 

 

 In prima noapte am avut cutremur si nu stiam daca sa ma sperii de tipatul de langa mine, de fulgerele de afara sau de leganatul patului. A doua zi am aflat de atentatul cu bomba si uite asa ne-am inceput noi vacanta: cutremurator.

Bazilica Santa Maria Novella, desi luminoasa pe dinafara, e o tristete pe dinauntru: intunericul te copleseste, la fel si acele picturi imense prost luminate, invechite, in care cautam urmele pensulelor din Agonie si Extaz. Nu ma puteam concentra, era prea multa agitatie, prea dezolant. Am ramas cu gustul amar ca azi pictura e o perimare. Afara ploua, negrii vindeau umbrele si pelerine de ploaie, rromii cerseau pe la colturi. Labirintul stradutelor pavate cu piatra ne-au pierdut inspre Dom. Trecand de grandoarea acestei constructii, mi-am dat seama de imensa munca si imensul talent care au ridicat acest loc. Domul este o dantelarie de marmura verde si alba, o statornicie a acestui oras de secole asaltata de prea multe glasuri si blituri. A fost momentul cand m-am simtit vinovata ca am un aparat in mana si ca ingros numarul de turisti din acel loc. Aceeasi senzatie m-a coplesit cand am ajuns la Galeriile Uffizzi. Nu, nu am intrat, nu sunt genul care sa se duca sa vada muzee. Am preferat sa ma plimb pe strazi si sa fiu intrebata de un nene de la un restaurant cum ma cheama si ce stil de imbracaminte am.

 

Am incheiat intr-o vitrina Nike, privind umbrele si trecatori, pavajul care reflecta siluete, adapostindu-ne de picurii unei ploi care avea sa ne insoteasca pana a doua zi de dimineata.

Florenta avea sa ma mangaie abia de acum incolo.

Pasaportul

Acum zambesc, dar...
Am un dar neobisnuit de a atrage ghinionul dupa mine, ca pe o jucarie legata bine cu sforicica. Asa ca, nu se putea sa realizez eu ceva fara a trece prin furcile caudine ale neprevazutului.
Pornesc eu dis de dimineata din Bucuresti inspre insoritul Ploiesti, cu gand sa-mi urmez frumos traseul Trezorerie - Inspectoratul de Politie pentru a depune actele de pasaport. Floare la ureche imi spun. Stai asa, ca nu-i asa! Bineinteles ca la capitolul "scoate bani din buzunar pentru a plati taxe" nu am nimic de suferit. Problema vine dupa.
Nenea de la tejgheluta se uita suspect la mine (mai, mai ca ma cred si eu infractor) si ma intreaba daca eu sunt sigur in fotografia de pe cartea de identitate. Ii spun ca, de curand, la vama, un domn care avea si el treaba cu mutrisoara mea din cartea de identitate, mi-a spus ca ma tradeaza "nasucul", asa ca i-am atras atentia asupra punctului de atractie al fetei mele. Tot la fel de circumspect ma intreaba daca am mai avut pasaport, dar sa ii spun sigur. "Am eu fata de pungas mai nenea?", imi zic in gand. Eehh... trecem la usa urmatoare, unde o doamna draguta incepe sa imi caute datele in calculator. Si acum sa avem rabdare...
Avem problem! Intre numele Ana si Maria, in sistemul mirific si bine pus la punct al politiei romane este un spatiu, iar pe cartea de identitate NU. (Stiam dom'le de problema, dar uitasem de ea.) "Hopaaa... Nu miroase a bine". Da doamna un telefon si de la capatul celalalt i se spune: avem nevoie de certificat de nastere pentru a face schimbarea in sistem. Ii spun doamnei ca vin din Bucuresti, ca nu am certificatul la mine si ca, pentru a fi mai usor, as putea sa ii trimit o copie scanata, atunci cand cineva mi-l va gasi. Doamna imi replica clar: "avem nevoie de original!" Lumea deja se cam invartea cu mine. In primul rand, nu stiam sigur unde mi-e certificatul (ori acasa in C, ori acasa in Bucuresti). Apoi, atata drum dus-intors, termenul de 13:30 pana la care trebuia sa ma intorc, procura in cazul in care nu aduceam "docomentul" la timp. Uhh... Dureri de cap. Sa mai spun ca pana inainte cu o zi, pasaportul se elibera in maxim 2 ore si incepand cu ziua in care m-am infatisat si eu la serviciul pasapoarte pentru prima data, termenul a devenit de 3 zile? Halal urgenta!!!
Totusi, ce sa fac? Imi spune doamna ce mijloace de transport sa iau si de unde si pune un pariu mai mult cu sine (eu eram deja pierduta) ca voi ajunge la timp inapoi.
Incepe maratonul: cauta pe strazi, intreaba lumea de unde se poate lua autobuz, de unde maxi - taxi, unde e gara / autogara, pune lumea pe jar sa imi caute certificatul, da explicatii la telefonul care suna intruna. Alergat, tanspirat, nervi, tensiune, planuit, intrebat, ratacit pe strazi. Cam asta am facut eu vreo 4 ore. La ora 13:43 m-am infatisat din nou la biroul cu pricina, dupa ce fusesem in Bucuresti si ma intorsesem din nou in Ploiesti, dupa ce alergasem ca apucata pe strazi (reusisem sa ma si ratacesc pe acolo si sa ma invart in cerc, chiar sa imi rup si tenisii din picioare :D). Noroc ca mi-au iesit in cale oameni ce m-au indrumat bine, ca certificatul a fost gasit si adus la gara, ca am avut harti la mine si ca sunt iute de picior. Altfel... Bineinteles ca era ditamai coada si nu m-a lasat nimeni sa intru (toata lumea statea acolo de mult timp). Nu se putea sa fie cel cu cornite asa negru, asa ca, o doamna care m-a recunoscut si stia despre ce e vorba, m-a bagat la "racoare", inaintea celorlalti. Inutil sa mai spun ca eram zburatacita ca o gaina, nadusita de numa-numa, rosie la fata ca un rac.
Cum am iesit in fotografie, Dumnezeu cu mila. Vedem maine. Sper sa ma recunoasca cei din aeroport. Daca nu, am sa le dau in cap cu acel amarat de spatiu in plus pentru care am patimit atatea.

In rest... voie buna si vine vacanta!!!

Intamplare ciudata

Desi or sa fie multi care or sa rada, cel putin pentru amuzamentul lor am sa povestesc o intamplare care mie mi-a dat fiori.
Ca orice om, dupa o zi de munci intensive, m-am asezat sa dorm. Am inchis usa la camera mea (desi nu de tot) si mi-am inceput calatoria cu Mos Ene. Ma trezesc pe la 1 si un pic, auzind un fosnet in camera si parchetul trosnind incetisor. Zic, prima data, ca mi se pare, desi, privind inspre usa, vad ca aceasta e larg deschisa. Ma gandeam ca o fi fost din cauza curentului format, deoarece in camera cealalta lasasem geamul deschis. Poate au cazut niste haine si, cum se mai intampla, mai troznesc obiectele din lemn. Buun. Incerc sa adorm din nou, dar zgomotele de mai devreme revin, inlaturandu-mi indoiala ca as fi singura in camera. Imi fac curaj si deschid lumina: in 2 secunde, o pisica birmaneza, cafenie si mare traverseaza camera si se duce in camera pe unde intrase. Bineinteles ca inima mi-a luat-o razna. Ochii mi s-au indreptat la cartea de sub berna, aflata pe pat. (O sa revin asupra acestui detaliu.) Apoi, incercand sa fiu si eu barbata [da... ce mai vitejie :))], ma duc sa verific daca mata mea mea mai da vreun semn. Vazand ca nimic nu mai misca, inchid geamul si usa si ma duc din nou in pat. Cainii pe afara incep sa se vaite, un mieunat de pisica ce parea destul de indepartat incepe sa faca "scandal", se mai aud zgomote, dar nimic sa imi atraga atentia in mod deosebit.
Ma lupt sa adorm si ma gandesc sa citesc cateva randuri de carte, sa vina somnul mai repede. Ma opresc, totusi, zbarlindu-mi-se parul, la amintirea personajelor cartii, printre care si... motanul celui cu cornite. Trebuie sa spun ca acest motan al lui Bulgakov este unul destul de umanizat si de fidel statutului sau, negru si gras, indeplinind fapte din cele mai iesite din comun si sinistre. Unde mai pui ca, tot in ziua precedenta, cineva asemanase un motan dintr-o fotografie tot cu personajul cartii? Dupa rugaciunile de rigoare care reusesc sa ma linisteasca, adorm pana pe la ora 3:57, cand aud un mieunat suparat si gherute pe usa. Uhh... Imi dau seama ca inchisesem neastamparata in casa. Ezit sa ma duc sa o scot, dar ce sa faci cu pisica vaicarindu-se intruna? Nu tu somn, nu tu liniste. Ma avant cu un bat in mana (gasit pe la baie) spre camera cu pricina, deschid geamul, inchid usa si ma bag iar in pat. Aud incercarile pisicii mele, 3 la numar, de a iesi pe fereastra si ma cam apuca toate cele la gandul ca poate nu am deschis indeajuns de mult fereastra evadarii. Totusi, povestea ia sfarsit.
Bineinteles ca lumea ma ia acum cu "pis, pis, pis, te-am visat azi-noapte-n vis", cu "ce faci, pussy-cat?", cu "vreun motan prin casa, ceva?" si cate altele. Radeti dragii mei ca rad si eu, dar eu abia mi-am revenit dupa sperietura.