Pe urmele lui Michelangelo III

Roma intr-o seara si-o zi iti lasa un gust boem, obosit, aspru, indulcit de vivacitatea de pe strazi.

Dupa ce revezi Toscana din trenul care se poticneste in tunel, asteptand cu urechile infundate sa pleci din intuneric, Roma te primeste cu aceleasi probleme legate de "cum faci, dom'le, sa-ti iei un bilet de metrou?". Te scobori pe cinci scari rulante lungi in fundul pamantului cu nervii putin intinsi pentru ca era sa pierzi trenul de dimineata si pentru ca te-ai invartit juma de ora in gara pana sa afli ca beletul, dom'le, se ia de la chioscul de ziare. La metrou te intampina o negura putin difuza, un miros neprietenos, inghesuiala si da, mizerie.

Cu putin noroc, gasim trenul care ne duce spre La Celsa, undeva prin pustietatile Romei. Dam de o sosea marginita de boscheti, de un deal cu vilisoare si de o strada plina de gropi, inclinata la vreo patruzeci si cinci de grade, pe care trolerele noastre inainteaza cu viteza melcului. Si uite asa, urcand, ne-am dat seama ca am gresit drumul, asa ca am facut cale intoarsa. Iar liftul, eehh... daaa... liftul cel de toate zilele nu era mai putin incapatanat nici de data asta. Cu trei usi rabatante care opuneau rezistenta si care nu ne lasau sa intram intr-un spatiu demn de casa Degeticai, cu doua trolere si cu accese de calduri, dupa trei minute de cazna la intrare si tot atatea la coborare, am reusit sa-l dovedim si sa ajungem in splendida noastra camera cu usa lata de cincizeci de centimetri, cu dus-lac-pe-jos, cu pereti scorojiti si scaune instabile. Mirifica periferie era la picioarele noastre. 

In seara aceea am fost sa vedem Catedrala San Pietro. Nu am putut intra in interior pentru ca purtam pantaloni scurti, dar aveam sa revenim a doua zi. Am reusit sa ma trezesc intr-o imensa piata arsa de soare, plina cu inidieni, chinezi si aparete foto, multe scaune prafuite, garduri de lemn, pancarte care te faceau sa te simti intr-un spatiu limitat, asaltat, nicidecum linistit, pur, asa cum il simteam de fiecare data in preajma Invierii. Dar sunt acolo niste coloane frumos asezate pana la cer parca. Si mai sunt statui, si o fantana unde se joaca porumbei si copii. Iar acestea iti mai iau din ametelea ce te cuprinde.

Putin mai departe este castelul Sant' Angelo, unde imi tarsai picioarele pe pietrele de pe jos si privesc la niste tanci care se joaca cu mingea. Vine inserarea. Trecem podul, tot al ingerului, impartit pe din doua de un violoncel apaludat de palme romantice. Dincolo de raul Tevere dam de strazi largi, de catedrale deschise unde poti asculta alte voci ce te inalta. Linistite. Vedem  acea Italie din filme, cu giurgiuvele din lemn, cu vopsea scorojita, cu balcoane asaltate de azalee, in sfarsit zarim italieni pe strazi, terase imbracate in simple fete de masa in carouri rosii. Asa aveam sa incep a indragi Roma. Iar  Roma e ca si italiencele: pistruiata si arsa de soare, putin aspra si foarte puternica, mandra de ea si increzatoare in sine, galagioasa dar dragastoasa, vioaie si boema. Mai mult chiar: e romantica!

Iar Piazza Navona este (da, este) un parfum pe care trebuie sa-l respiri daca ajungi acolo. In timp ce un rrom canta frumos la o vioara electrica o muzica clasica duioasa, un italian cu trabuc in gura si cu un nepotel in brate dansa, purtandu-l pe micut spre muzica ce cumintea intreaga forfota de tacamuri, muzici, susur de apa, voci, pensule, biciclete, baloane de sapun. Acolo l-am cunoscut pe Nicolas, un argentinian care picteaza evantaie si nu numai. I-am admirat pielea putin maslinie, mainile lungi, dara alba de pe degete (o neglijenta de artist), finetea si cumintenia cu care trasa linii dellicate din acuarele. Am vorbit, am schimbat adrese si-am plecat impacata. Tot acolo, un tanar facea insecte din frunze, altcineva baloane de sapun imense pentru copii cu brate deschise. Si copilul din mine radea. O ultima privire catre reflexiile podurilor in rau, catre luminile catetralei Sfantu Petru si seara se incheia ca o poveste cu final fericit.

Dupa o noapte in care am vorbit in somn, dandu-mi arama pe fata si in care ne-am leganat cu patul la fiecare miscare, am facut ochi dis de dimineata. Urma o zi lunga cu multe ruine, cu mult soare si constructii gigant. Intotdeauna am crezut ca e gri Colosseumul, dar el e din caramida roscata. Dar mie mi-a placut Columna lui Traian. Da, pentru ca acolo e si o parte din Romania asta draga.

Piata Spaniei e rosie de trandafiri si perechi se tin de mana, picioarele se racoresc in apa fantanei, calestile asteapta clientii sa-i plimbe pe tropaituri de potcoave. Imensitatea Monumentului a Vittorio Emanuelle iti ridica fruntea spre un soare mult prea cald, dar iti coboara privirea in fata atator suflete care au trudit sa ridice acele statui in slavile unui popor a carui putere a apus. In rest, fie-mi cu iertare, dar nu am simtit mai nimic intre acele ziduri care se darama, tinute in viata de niste schele.  Am ajuns si la Fontana di Trevi, unde ar fi trebuit sa ma simt indragostita... Dar eu m-am simtit asaltata doar de ticaituri artificiale, conectate la aparate. Nici urma de inimi imbratisate.

Dar am plecat impacata in urma a 7 zile in care am vrut sa ma apropii macar putin de povestea unui sparagator de piatra. Si am reusit! Trebuie sa recunosc ca am fost egoista si, desi lumea se imbulzea sa vina sa admire Pieta, am zabovit mult acolo, admirand ceva ce era doar o icoana in mintea mea. Si imi aduceam aminte cu cata truda isi obtinea Michelangelo luciul marmurei, si cum a vrut sa faca din chipul Mariei unul tanar si pur. Era asa cum mi-am imaginat-o: parca vie, cu ochi ce traiesc, de o delicatete ingereasca.

 

Asa se termina povestea. Fugit spre hotel, apoi spre gara,  cat pe ce sa pierdem autocarul spre aeroport. Si ne-am intalnit cu Sonila in aeroport, dovada ca toate drumurile duc la Roma si ca nici aici nu am fost fara sa intalnesc pe cineva cunoscut. Ne-am zgaltait cu un avion dubios care vuia ca o motocicleta pe Ressu la 11 noaptea, tot pe randul cu numarul 7, nerabdatoare de un Bucuresti inoptat, vazut de pe bancheta din spate.

Iar cand am ajuns Bucurestiul era plouat. Si mie imi canta in cap November Rain.

Pe urmele lui Michelangelo I

E rau cand te indragostesti de un loc dintr-o carte si impresiile iti sunt putin necajite de realitate.

Vacanta asta a inceput cu un viscol puternic in februarie, cand nici macar nu am ajuns in aceeasi statie de metrou pentru a plati cazarea. Dar cine stia ca urma sa am cel mai frumos zbor? Acolo sus am reusit pentru prima data sa-mi alung fricile si sa ma astern in admiratie, dedicand ganduri celor dragi. Stiati ca avionul face valuri-valuri in aer cand zboara? Insulele croate par niste licheni de sus, norii sunt ca niste munti si muntii ca niste nori.

Daca Giorgio Armani nu te-ar intampina in aeroportul din Roma, ai zice ca ai nimerit la rusi. Daca nu ai rata cursa spre gara Termini din motiv de nedat din coate, ai zice ca numai la romani se intampla. Si daca nu ai gasi decat un amalgam de foietaj taios umplut cu crema de vanilie drept pranz accesibil dupa 30 de minute de carat bagaje pe caldaramul incins, ai zice ca numai Londra-i scumpa.

Din om in om, din intrebare in intrebare am gasit peronul de est pentru Florenta, prima romanca, prima calugarita cu sacosa de la Swatch si am pornit intr-o calatorie de vis de aproape 4 ore inspre Toscana. Regionalul lor e asa rapid ca ti se infunda urechile, treci prin atatea tuneluri ca le pierzi numarul si visezi cu miile de maci care se iau la intrecere cu desenele de pe panouri, cladiri si poduri. Iar pe dealuri... Da, aici vroiam sa ajung, pe dealuri se itesc vile de dupa drumuri albicioase si serpuite, marginite de arbori inalti si incoronati bogat, insotite de parcelele bucuriilor lui Bachus. Va puteti imagina cum e toamna, cand se culeg strugurii, cand forfoteste mustul sa se faca vin si veselia oamenilor sa se faca placere? Filmul din amintiri se transforma in realitate. Si parca vedeam un Fiat cu o esarfa in vant urcand poteca printre arborii aceia care m-au fermecat. Si am ramas pe veci recunoscatoare  Camuciei Cortona si lui Castiglione del Lago pentru ca mi-au aratat Toscana cea frumoasa.

In gara Santa Maria Novella turisti, mirosuri, agitatie. Visul se stinsese, dar aveam sa-mi revin de indata sub ploaia marunta ce ma mangaia si ridica praful unui alt oras. Nu am scapat de aventurile cautarii autobuzelor si nici de cele cu liftul. Desi oboseala ne doborase, ne-am pornit intr-un ras isteric cand am reusit sa realizam pe unde se deschid usile liftului. Un dus cald si eram gata de masa. Cu ceva noroc, am reusit sa dam de un local deschis. Burtile noastre protestau intr-un mare fel, dar peste tot deschideau dupa ora 19:00. Asa ca am nimerit la... preparate din peste. Pentru ca nimic nu ne-a facut cu ochiul din toate tentativele subacvatice zarite in vitrina, am ajuns la un compromis care avea sa ne faca prima impresie placuta legata de orasul lui Michelangelo: un antreu de paine prajita cu ulei de masline si legume marinate, masline verzi si salam uscat, paste picante cu sos de rosii si o delicioasa inghetata tartufo. Seara a fost una senzoriala, vesela, papilele au fost exaltate. 

 

 In prima noapte am avut cutremur si nu stiam daca sa ma sperii de tipatul de langa mine, de fulgerele de afara sau de leganatul patului. A doua zi am aflat de atentatul cu bomba si uite asa ne-am inceput noi vacanta: cutremurator.

Bazilica Santa Maria Novella, desi luminoasa pe dinafara, e o tristete pe dinauntru: intunericul te copleseste, la fel si acele picturi imense prost luminate, invechite, in care cautam urmele pensulelor din Agonie si Extaz. Nu ma puteam concentra, era prea multa agitatie, prea dezolant. Am ramas cu gustul amar ca azi pictura e o perimare. Afara ploua, negrii vindeau umbrele si pelerine de ploaie, rromii cerseau pe la colturi. Labirintul stradutelor pavate cu piatra ne-au pierdut inspre Dom. Trecand de grandoarea acestei constructii, mi-am dat seama de imensa munca si imensul talent care au ridicat acest loc. Domul este o dantelarie de marmura verde si alba, o statornicie a acestui oras de secole asaltata de prea multe glasuri si blituri. A fost momentul cand m-am simtit vinovata ca am un aparat in mana si ca ingros numarul de turisti din acel loc. Aceeasi senzatie m-a coplesit cand am ajuns la Galeriile Uffizzi. Nu, nu am intrat, nu sunt genul care sa se duca sa vada muzee. Am preferat sa ma plimb pe strazi si sa fiu intrebata de un nene de la un restaurant cum ma cheama si ce stil de imbracaminte am.

 

Am incheiat intr-o vitrina Nike, privind umbrele si trecatori, pavajul care reflecta siluete, adapostindu-ne de picurii unei ploi care avea sa ne insoteasca pana a doua zi de dimineata.

Florenta avea sa ma mangaie abia de acum incolo.

Miros de fan cosit

Sunt zilele in care seara, dupa ploaie, miroase teiul de te muta cu nasul direct in floarea lor. Si mai sunt zilele cireselor pietroase, ale soarelui cald si ale inceputului de vacanta.

Saptamana trecuta, ajunsa la Pipera, m-a izbit un aer de concediu. "Revedeam" locuri, praf, parfumuri, zambete. Mi s-a facut dor de Apuseni.

Intr-adevar, orice s-ar face, gazonul tuns nu are miros de fan cosit. Si e vremea cand coasele asudate dau de zor iarba jos, mainile intorc cu furcile palele de fan, rasar porcoaie prin gradini numai bune pentru "pitilici", copiii se suie fericiti pe capite, sa le calce si se invartesc de ametesc in varful parului. Aveam oroare de inaltime, inca am, dar ca sa scap de povara caratului fanului, greblatului si trebaluielilor de pe langa cuibul acela crescand de paie, ma suiam sa visez. Te dadeai jos ametit, cu paie in san, in incaltari, cu rani pe picioare, dar cu aer racoros si inflorat prin par si cu marele premiu de a vedea la picioarele tale toata valea cu acoperisurile rosiatice. Bineinteles ca iesea cu discutii legate de cat de bine "calci capita", ca e prea burtoasa sau prea supla, ca e prea inclinata sau prea desantata. Te adapai din varf de furcoi, unde se proptea ori o sticla, ori o cana mai mare cu apa.

Dar cata munca este pana fanul ajunge in pod! Risipit, intors, strans, risipit, intors, strans si tot asa, pret de cateva zile. S-a impamantenit o vorba pe la noi, incorecta, dar cu farmecul ei: "siripit". Depinde cat de darnice sunt soarele sau norul. Lumea palavrageste prin gradini despre o singura treaba. Fetitele aduna din brazdele proaspete "coada soricelului" pentru ceaiul din iarna. Si au doua furcute, dupa marimea lor, facute de bunicul, cu care fac treaba tot pe masura lor. Din lemn. Acum, fierul si plasticul au inlocuit mesteritul uneltelor astora cu care lumea pieptana si dichisea pamantul.

La final, daca nu te alerga ploaia - spaima facatorilor de fan, a gradinilor frumoase dar, mai ales, a stomacului rumegatoarelor unde aveau sa ajunga smocuri de iarba uscata, pregateam o limonada. Tati aducea apa rece de la fantana, iar eu eram retetar cu renume in obtinerea unei limonade cu sare de lamaie si zahar excelente. Asta daca nu aveam sirop din muguri si conuri de brad pe care, in loc sa il pastram pentru tusea din iarna, il alintam in cani cu apa rece.

Ce frumos arata gradinile tunse! O pata galbuie se inalta din firul otavei ce creste molcom si mai crud. Ne luam paturica rosie, calduroasa, cu care ma acoperisem cand aveam varsat tot asa, printr-o vara calduroasa a copilariei si chitara (sau o carte) si ne asterneam cu soarele, sub pomi, la un rasfat. Dormitul in fan nu-i afacere, va spun! Inteapa unde ti-e lumea mai draga si te mananca pielea de parca ar merge furnici pe tine.

Lumea se uita interesant la mine de cand am inceput sa citesc o carte de Noica. Si-or spune ca nu am fata eu de asa ceva. De parca ar trebui! Era ieri o tinerica cu pantaloni scuuuuurti de se vedeau atarnand captuselile buzunarelor, cu casti in urechi, citind prin centrul vechi ceva. Ultima moda, coapse tinere si muschi fini. Ce mai: model de podium. Ea avea fata de cititor? Morala!?

A fost concert Goran Bregovic. Din el am retinut ca mi-a placut mai mult Furdui Iancu. (Mi-am adus aminte de spectacolul pe care l-am pregatit unor francezi, prin clasa I, cu cantecele lui.) Goran a avut treaba sa se certe cu nu stiu cine toata seara ca sunetul e prost, nesincronizarea a stapanit un concert cu versuri latine, pe ritmuri balcanice, cu inflexiuni de manele. Ciorba asta a avut cam prea multe pentru mine, pentru a mai incerca vreodata un concert cu el.

Asa ca mai bine iau o gura de Paolo Nutini, cu o portie maaaare de iubire pentru "mia sorella", ca tot mai culege o floare de tei in plus din copacul ei cu flori:
These streets: http://www.youtube.com/watch?v=swIKGLqIitI&feature=relmfu

Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

M-a izbit parfumul atat de cunoscut, cand am urcat in 313. Cand afara ploua si e frig tare, sa te urci intr-un autobuz, la caldurica, este ca atunci cand te afunzi sub o patura moale, cu un ceai fierbinte, dulce acrisor (ca si parfumul), in maini. Traseul il stiam in sens si invers, dar parfumul nu era nicidecum al autobuzlui.

Chiar asa, ce ne spunem cand nu ne vorbim? E un titlu gasit si regasit pe niste afise, la metrou. Cred ca exista "1000 de chipuri" in care vorbim, fara glas. Simtim uneori, anticipam ce se va intampla sau emitem mental semnale, ganduri catre anumite persoane si, ceea ce e si mai frumos, trimitem sentimente. Am putea spune: simbioza, chimie. Unele mesaje se pierd, altele ajung, fara stire, la destinatie si, culmea, primesc si raspuns.

Dar, trecand la ceea ce unii oameni au reusit sa-si spuna cand si-au vorbit, de curand am avut parte de un "da" regal: mult visata, prea frumoasa nunta a doi oameni care, prin faptul ca se iubesc, a tresarit in multe suflete ca niste fetite cu rochite albe si inflorate pe un camp zglobiu, si a mai spalat niste pacate. Evenimentul acesta a dat un pic de voie buna lumii asteia incalcita in dezastre de toate felurile. Eu nu stiam prea multe despre cine, ce, unde, cand, dar nu am ramas indiferenta si in vinerea cu pricina, ca mai toata lumea de la birou, am lasat treburile deoparte si am privit. Chiar s-a facut "derogare" pentru a da sonorul tare la plasmele din cafeneaua de la parter si ne-am adunat, barbati si femei, sa privim si sa comentam evenimentul. Trebsoara asta mi-a inflorit o gramada de zambete pe la colt de gura. Frumos si sincer. Poate ca lumea, in toata taria asta de caracter pe care este nevoita sa o afiseze are, inca, un coltisor de minte cu care viseaza si zburda intr-o caleasca. Acum, ce o mai urma, om mai vedea.

Si, pentru ca noi ne-am amuzat prin glumite, "transmitand" in direct evenimentul, reproduc un pasaj din convorbirea mea cu cineva de la birou. Nu cred ca va aduce niciun prejudiciu, desi poate vi se va parea cam naiv si tampitel:

11:39 AM N, A

Sosesc, cred

La si 45 parca trebuie sa ajunga
:))

11:40 AM P, A

abia astept sa vad mireasa

11:40 AM N, A

Si eu

Pai ea e spectacolul

11:41 AM P, A

oricum e o frumoasa

orice si-ar pune

ce corp are si ce ochi

daaarrr

11:44 AM N, A

cica a zis ca se macheaza singura

Iti dai seama sa se potriveasca doua tipe cu aceleasi palarii? :))

11:44 AM P, A

ohoo

da

f tare gagica

cica si-a facut singura si rochia

asa se zice

11:46 AM N, A

Da?

Asta nu mai stiam

Mai citesc stiri dupa ce se intampla chestia

O sa vuiasca oricum

A venit cuplul John

Un el si... un el

:))

11:47 AM P, A

da :))

11:50 AM N, A

Daca ne invitau pe noi, ne luam si noi un sacou de la 38 si asta era

Palaria... smulgeam eu niste pene de bibilici din propria batatura

:))

11:51 AM P, A

:))

11:54 AMP, A

nuntile ma fac sa plang

:))

11:54 AM N, A

Sa vezi lacrimi pe tastaturi

Inundam terenul

Mie mi s-a ridicat parul pe mine... ala care a mai ramas dupa epilat

12:08 PM N, A

Ce s-a schimbat si Bekham

cum se scrie

Nu l-am mai vazut demult

12:08 PM P, A

e frumos

12:09 PM N, A

Iup

E mai brunetel acum

12:14 PM N, A

Dar ce zi urata au

La noi e asa soare

Trebuiau sa faca nunta acilea, pe Podul Grant )

12:14 PM P, A

la ce veselie e

nici nu mai conteaza

12:14 PM N, A

E in rosu

Cred

El

Dar cata disciplina

La noi cred ca erau claie peste gramada

12:16 PM P, A

dap

12:20 PM P, A

ala micu ce agitat e

12:20 PM N, A

Will?

12:20 PM P, A

nu harry

12:20 PM N, A

sau fratele?

Aahh

DAaaa

12:20 PM P, A

wiil e cool

12:20 PM N, A

Si incruntat

12:20 PM P, A

calm

12:21 PM N, A

E cavalerul

Pai el e mostenitorul

Ala micu.. .e mai trist asa

Tipa aia in alb nici nu vede de palarie decat cu capul intr-o parte

:))

12:23 PM P, A

stai ca munceam

am ratat

:))

cred ca vine si ea

12:25 PM N, A

Oare?

Daca nu mai vine?

:))

12:26 PM P, A

nu-i nimic

intrevin eu

:))

12:26 PM N, A

Ba eu!!

12:26 PM P, A

sunt tot a commoner

12:28 PM N, A

Ma enerveaza faza asta cu inchisul calculatorului

12:28 PM P, A

ce faza?

12:28 PM N, A

Pai ai patit si tu cred, acum

Ca mi se delogheaza calculatorul din senin

Si trebuie iar sa bag parola

Ctrl+alt+del

Si din astea

Imi mareste si mie salariul

L-am intrebat pe Ionut

12:31 PM N, A

Cel putin, asa am inteles

12:31 PM P, A

f bine

12:32 PM N, A

De la "XXXX" la "XYYY"

Ce cifre

:))

12:34 PM P, A

super

12:34 PM N, A

Ei or fi parintii ei?

Bai... sa te gandesti cand esti mica ca o sa ajungi o regina si chiar sa ajungi

12:36 PM P, A

f tare

:))

mama ei e f frumoasa

tot asa bruneta si slaba

12:38 PM N, A

Charles s-a ramolit tare rau

Nu primeste "papica" buna

12:39 PM P, A

:))

12:39 PM N, A

Ce nebuna sunt

Numai perle scot

Macar de ar fi sa le pot vinde... scot si eu un banut

12:42 PM N, A

Aoleu... palaria asta zici ca e cu coarne

12:42 PM P, A

regina are palarie galbena

s-au scos astia la apariuri

12:42 PM N, A

:))

12:42 PM P, A

da

12:42 PM N, A

S-a facut pariu pentru asa ceva?

12:42 PM P, A

ca multi au pariat ca se imbraca in galben

daa

:))

12:42 PM N, A

Ia uite-o!

Oare cine le canta la petrecere?

Elton?

Eu i-as fi invitat pe Coldplay

12:44 PM P, A

ala era prietenul dianei

mama lor

asa ca nah

12:44 PM N, A

Aahhh... ok

12:47 PM P, A

e asa simpla

rochia

si la par facuta la fel

12:52 PM P, A

gataaa

ta

1:06 PM P, A

e superba gagica

Am fost de curand sa cumpar ceva din Mega Image. La casa, doua lucruri mi-au atras atentia. Primul: mi-a scapat o moneda de 10 bani pe jos si o tanti de langa mine s-a aplecat sa o ia. Prin minte mi-a trecut ca o adiere ca e foarte amabil gestul doamnei, desi avea o varsta. Spre surprinderea mea, banutul a aterizat in alt buzunar decat al meu. Al doilea: imi cumparasem pufarine (Am spus vreodata cat de mult imi plac? La fel de mult ca si turta dulce.) si punga era rupta. Cateva bobite aterizasera in zona de marcat produsele si baiatul de la casa le ia frumusel si le baga in gura. Am plecat cam uimita. In drum spre casa, am cumparat lacramioare de la o doamna din Roata, de unde am mai luat si altele de-ale gurii, facute in gradina. Se aduna pe la noi, la margine de strada, tot felul de bunatati. Imi venea sa il iau la palme pe un politist care venise sa ii ridice pe oamenii cu zarzavaturi, intr-o dimineata. De alti indivizi mai colorati asa nici ca le pasa.

Si ca tot e vorba de oameni responsabili cu regulile, am fost sa fac fotografii in Politehnica. Totul bine si frumos pana am ajuns la intrarea dinspre Semanatoarea. Fotografiind eu un caine tolanit pe iarba, cu burta in sus, "privit" de o domnisoara de pe un afis, agentul de securitate imi zice ca nu am voie sa fac fotografii. Bineinteles ca m-am zburlit la el, el la mine, tanti care era cu el in "ghereta" la fel. Cu mandrie pentru functia ocupata, paznicul meu si-a potolit fomeia si a continuat sa ma ia pe mine de sus. Spre satisfactia mea, dupa telefoane date pe la sefi, pentru ca oamenii nu mai aveau semnul de interzicere fotografiere la intrare, am fost sfatuita sa fac cate poze vreau. Ieee! Mai tarziu, aceeasi poveste, aceleasi telefoane, aceleasi concluzii si rezultate. Am facut poze cu duiumul, pe la toate claridirile ca cine stie? La cum sunt romanii, nu mi s-ar parea prea mult sa vad acum semne care sa imi interzica manifestarea pasiunii in campus. :D Daca o fi asa, mi-ar parea foarte rau sa fiu eu cea care a declansat atata treaba din partea serviciului de paza.

Mi-am facut un "Bucket list" si astept sa vad care va fi procentajul realizarilor pana la sfarsitul anului. Intre timp, "Obama killed Osama" (oare?), a fost si un cutremur pe la Romanica pe care cred ca l-am luat drept leganare, iar altii isi ocupa timpul cu replici de genul "io la Budapesta". ;))

Mai bine sa ma bucur de aerul asta curatel din ultimele zile, de dupa atatea ploi (cam suparatoare in cele din urma) si sa ascult o melodie: The Pierces - We are stars http://www.youtube.com/watch?v=C1yYy6oD2mA