Dupa ploi, cateodata, rasar copii

Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 

Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

Casa si acasa

Cand devii un calator cu chirie pierzi pe "acasa" in amintiri. Cam asa ma gasesc de cand am adunat vreo 9-10 adrese in portofel. Ani in plus, etaje mai sus.

"Cel mai acasa" se gaseste la adresa din buletin. O adresa cu alee de piatra, marginita de trandafiri, carciumarese, zambile, ghiocei, barba imparatului, ochiul boului, flori de piatra, nemtisori, zorele si nu mai spun ca ma insir prea tare. O casa mare, primitoate, trudita mai bine de 20 de ani, cu balcon roscatiu de lemn, bolta de vita, cu holda la dreapta si imprejmuita cu gard de lemn. Seara te adulmeca parfumul de cimbru si mirosul florilor. Daca mirosi mainile mamei, tot a cimbru iti adie pe la nas. A gatit iar ciorbita buna!

O gradina mare inconjoara curtea si acolo se fac fructe si fan plin de flori. Acolo am copilarit si pe drumul plin de pietre. Dar gradinile sunt moi. Si viata la munte e asa curata si vioaie!

"Acasa" din buletin ma asteapta un tata incaruntit si o mama arsa de soare. Tati cu un ras sonor, mami cu un zambet rotunjor. Intru pe poarta: are un sunet pe care il pot reproduce in minte oricand. Catelusa incepe sa latre. Apoi rasuna vocile parintilor. Si imi bag nasul in flori, ma asez cu picioarele incinse pe scara rece si beau o cana cu apa de la fantana.

Acasa e locul acela asezat pe tarana de munte, unde zilele sunt blande, linistite.

Cineva drag a sarutat pamantul cand a plecat in lume si i-a promis ca se va intoarce la el. Eu mi-am promis sa plec la Bucuresti. Poate mai departe. M-a primit aspru, dar ne-am completat. Totusi, unde e "acasa" aici? Cateodata te trezesti dimineata si te intrebi carui loc apartii, carui scop. Esti intr-o casa straina pe care o locuiesti pe jumatate. Ca un om fara tara. Ai vrea sa te cuibaresti in locul tau si numai al tau. Sa stii ca e la tine. Ca cineva te primeste ca intr-o imbratisare calda careia ii apartii. 

Si cu cat trece timpul, de fapt nu stii daca mai exista acasa. Esti al tuturor, esti al nimanui. 

Miros de fan cosit

Sunt zilele in care seara, dupa ploaie, miroase teiul de te muta cu nasul direct in floarea lor. Si mai sunt zilele cireselor pietroase, ale soarelui cald si ale inceputului de vacanta.

Saptamana trecuta, ajunsa la Pipera, m-a izbit un aer de concediu. "Revedeam" locuri, praf, parfumuri, zambete. Mi s-a facut dor de Apuseni.

Intr-adevar, orice s-ar face, gazonul tuns nu are miros de fan cosit. Si e vremea cand coasele asudate dau de zor iarba jos, mainile intorc cu furcile palele de fan, rasar porcoaie prin gradini numai bune pentru "pitilici", copiii se suie fericiti pe capite, sa le calce si se invartesc de ametesc in varful parului. Aveam oroare de inaltime, inca am, dar ca sa scap de povara caratului fanului, greblatului si trebaluielilor de pe langa cuibul acela crescand de paie, ma suiam sa visez. Te dadeai jos ametit, cu paie in san, in incaltari, cu rani pe picioare, dar cu aer racoros si inflorat prin par si cu marele premiu de a vedea la picioarele tale toata valea cu acoperisurile rosiatice. Bineinteles ca iesea cu discutii legate de cat de bine "calci capita", ca e prea burtoasa sau prea supla, ca e prea inclinata sau prea desantata. Te adapai din varf de furcoi, unde se proptea ori o sticla, ori o cana mai mare cu apa.

Dar cata munca este pana fanul ajunge in pod! Risipit, intors, strans, risipit, intors, strans si tot asa, pret de cateva zile. S-a impamantenit o vorba pe la noi, incorecta, dar cu farmecul ei: "siripit". Depinde cat de darnice sunt soarele sau norul. Lumea palavrageste prin gradini despre o singura treaba. Fetitele aduna din brazdele proaspete "coada soricelului" pentru ceaiul din iarna. Si au doua furcute, dupa marimea lor, facute de bunicul, cu care fac treaba tot pe masura lor. Din lemn. Acum, fierul si plasticul au inlocuit mesteritul uneltelor astora cu care lumea pieptana si dichisea pamantul.

La final, daca nu te alerga ploaia - spaima facatorilor de fan, a gradinilor frumoase dar, mai ales, a stomacului rumegatoarelor unde aveau sa ajunga smocuri de iarba uscata, pregateam o limonada. Tati aducea apa rece de la fantana, iar eu eram retetar cu renume in obtinerea unei limonade cu sare de lamaie si zahar excelente. Asta daca nu aveam sirop din muguri si conuri de brad pe care, in loc sa il pastram pentru tusea din iarna, il alintam in cani cu apa rece.

Ce frumos arata gradinile tunse! O pata galbuie se inalta din firul otavei ce creste molcom si mai crud. Ne luam paturica rosie, calduroasa, cu care ma acoperisem cand aveam varsat tot asa, printr-o vara calduroasa a copilariei si chitara (sau o carte) si ne asterneam cu soarele, sub pomi, la un rasfat. Dormitul in fan nu-i afacere, va spun! Inteapa unde ti-e lumea mai draga si te mananca pielea de parca ar merge furnici pe tine.

Lumea se uita interesant la mine de cand am inceput sa citesc o carte de Noica. Si-or spune ca nu am fata eu de asa ceva. De parca ar trebui! Era ieri o tinerica cu pantaloni scuuuuurti de se vedeau atarnand captuselile buzunarelor, cu casti in urechi, citind prin centrul vechi ceva. Ultima moda, coapse tinere si muschi fini. Ce mai: model de podium. Ea avea fata de cititor? Morala!?

A fost concert Goran Bregovic. Din el am retinut ca mi-a placut mai mult Furdui Iancu. (Mi-am adus aminte de spectacolul pe care l-am pregatit unor francezi, prin clasa I, cu cantecele lui.) Goran a avut treaba sa se certe cu nu stiu cine toata seara ca sunetul e prost, nesincronizarea a stapanit un concert cu versuri latine, pe ritmuri balcanice, cu inflexiuni de manele. Ciorba asta a avut cam prea multe pentru mine, pentru a mai incerca vreodata un concert cu el.

Asa ca mai bine iau o gura de Paolo Nutini, cu o portie maaaare de iubire pentru "mia sorella", ca tot mai culege o floare de tei in plus din copacul ei cu flori:
These streets: http://www.youtube.com/watch?v=swIKGLqIitI&feature=relmfu

Nu sunt dom'le decat un om normal

M-am nascut pe caldura mare, in Oltenia cea caniculara, in gustarul anului lui Cernobâţ. Doar un anisor am staruit intr-un bloc, la gara din cetatea Baniei, dupa care ne-am mutat colea, mai la munte, in regat, unde am stat o vreme intr-una din casele bunicilor pana am reusit, pe la Sfanta Parascheva, sa ne mutam in casa noastra in care bucataria servea de de toate. Dar era casa noastra!

In jur, gradina cat cuprinde, chiar doua. A aparut si un cotet demn de animale domestice. Inaugurarea am facut-o cu o vecina, cu care ne planuisem sa dormim pe scandurile proaspat intepenite in cuie, in forma de casuta. S-a aciuiat pe la noi si o catelusa, din bani din CAR s-au mai facut una-alta la "acasa" noastra, s-a delimitat si curtea printr-un gard, au aparut flori si holde, pomi fructiferi si asa s-a ridicat gospodaria. "Omul sfinteste locul!"

Dar nu s-au facut toate cu usurinta cu care eu astern niste cuvinte aici. Imi aduc aminte ca multi ani am stat cu niste nailoane in loc de ferestre, la camerele nelocuite, pe care ne mai strecuram din casa, cu mare mandrie de fapta noastra. Si vuia vantul pe acolo nenica de starnea mici tornade in universul mic: tornade de vis, de escapada, de frig si imprevizibil. Si pamantul din camerele neterminate, cimentul ostil de pe veranda, noroiul de afara te faceau sa te zbarlesti nitel. Dar nu imi puneam intrebari, nu ma comparam cu nimeni. Era normal. Este normal. Toate au un inceput, care e de dorit sa fie cat mai nevoielnic, sa invete omul sa pretuiasca rezultatul acela dulce al muncii. Si sa nu uite.

Am zburdat pe dealuri, am muncit pentru varsta mea, am invatat bine, am avut timp si de pasiuni, m-am uitat si la televizor cam cat era nevoie, am citit carti in vacanta, m-am bucurat pentru fiecare realizare a mea si a parintilor. Am avut o viata cu de toate. Am trait intr-un orasel tihnit, luand parte la schimbari, dar cu un mic acces la evenimente sociale si culturale. Totusi, nu am dus lipsa nici de asa ceva, iar acum cu atat mai putin, de cand stau in ograda lui Bucur. Zic ca as fi un om normal, ca am avut o viata normala, plina de intamplari din care am stiut sa imi cern invatatura. Iar acum continui pe acelasi fagas, mirandu-ma de toate inventiile nascocite de lumea "civilizata" pentru a trai cat mai comod.

Stiti ce? Ne pierdem din trairile normale, din deprinderile care erau ale noastre, ale umanitatii. Trebuie sa evoluam, nu zic nu, dar baza trebuie sa ramana. De multe ori, ma bucur ca agricultura a ramas la stadiul de "subzistenta" cum spune Uniunea, in timp ce tot ea sustine sa o pastram asa pentru ca inca mancarea mai are gust la noi si inca nu ne-am pierdut acel "quelque chose" numit specific national.

Dar degeaba ma framant eu cand boala secolului este depresia, copilul nu mai cade pe pamant, nu mai citim carti si nu mai scriem cu stiloul, avem menajere si bone, bagam divort la fiecare secunda, mancam prafuri si hormoni si uitam de noi. Ma acomodez si eu la conditiile secolului, dar incerc sa ma tin cat pot mai departe de "aparatele" astea care ne tin in viata, ca si cand am fi in coma.

Cele mai faine vacante nu au fost in locuri "exotice", ci acolo unde am inhalat praf, m-am topit de caldura, m-a ars soarele, am vorbit cu oamenii, am mancat taraneste, am respirat aer sarat, proaspat si am simtit cat o mie de oameni ai generatiei de acum la un loc.

Era o vorba: "cine nu are un batran sa isi cumpere". Eu as adauga la aceasta: "cine nu are o casa la tara, sa isi cumpere". Nu zice nimeni sa ne mutam acolo, dar hai sa nu mai facem pe fandositii si sa uitam de oaia de la care luam branza, de mirosul de fan cosit, de cum se spala rufele la copaie, de cum se cara apa de la fantana, de cum se da mancare la o gaina, de cum se pune un mar in gradina si se culeg perele toamna. Putem fi oraseni, dar nu ne strica sa cunoastem cum e in varful dealului.

Si pentru ca tot am o stare asa.. intr-un fel, ce-ar fi sa ascultam niste Moloko? Where is the What if the What is in Why? http://www.youtube.com/watch?v=8Rlklm8tSoM&feature=related

E dimineata

Va inchipuiti ca am putut sa plang la finalul primului volum din "La Medeleni"? Si nu oriunde, ci la metrou. Si nu oricum, ci cu lacrimi care au inceput sa mi se scurga din nas, in vazul unei doamne ce ma privea si se intreba ce necaz am eu de dau apa la soricei asa, la prima ora. Amarata, am inceput sa caut prin geanta o urma de servetel. Stiam ca nu am, dar gestul conta. Maneca a fost salvarea. Mai apoi, dezechilibrata de mersul in dodii al metroului, dar si de supararea cu moartea lui Mos Gheorghe, am "imbratisat" un rocker care zambea satisfacut de baletul meu fara noima. Mai am si eu momentele mele penibile. :D

Saptamana trecuta, batranelul cu flori din Pipera avea numai lalele rosii... mari. In gri si verde, o pensula lasase o dara de rosu. Si miroseau asa bine. Mmm...

In poienita plina de flori s-au adunat si acum barbati si baieti la un fotbal. Cu porti improvizate din crengi, pe maidan s-a incropit jocul din echipe ad-hoc, incomplete, colorate ca un camp de flori. Cu praf pe adidasii jerpeliti, cu burta plina de dupa masa de dimineata, piesele de pe teren se miscau voios. Eu si domnitele din familie am incropit un volei cu reguli proprii, cu care am mai intins incheieturile intepenite prin birouri sau pe la muncile casnice. Aer adiat, nasturasi si papadii, o mama ce alerga prin padure dupa toporasi (a mea), soare bland si bucuros de o asemenea zi a Invierii, strigate aspre sau tinere de pe terenul chelit de iarba maruntica, ocazii ratate, mame cu tanci prinvindu-si cu mandrie sotii in actiune: cam asa arata prima zi de Paste si in copilaria mea si asa a aratat si in acest an. Plamanii se umpleau de oxigenul din padurea de alaturi. Copiii isi vedeau de biciclete, altii erau "copii de mingi" in spatele portilor, cate doi isi aruncau sepcile in sus, intr-un soi de "viva" nerostit, fetitele isi urmau tatal in teren nestiutoare si erau luate pe sus si readuse pe margini.

Sub soarele bland, pe pamantul putin crapat, spre seara am asezat o masa mare, la care ne-am adunat 9 persoane, cu o friptura la gratar ce a mocnit cu mirosuri bine cunoscute si s-a inviorat cu salate colorate. Ore in sir, pana cand soarele s-a ascuns si a a lasat loc racorii, am tot povestit despre tinerete si batranete, prezent si trecut, laolalta cu apusul. Ne-am perpelit pe nasuri care au inceput sa protesteze apoi, cu inrosiri buimace, dar toxi-infectia mea alimentara tot nu a trecut. De 6 zile nu imi da pace, dar ii vin eu ei de hac.

Cu pijamale noi aduse de iepuras si lasate pe pat (asa e traditia la noi - sa purtam ceva nou in ziua de Paste), in lenjerii parfumate si racorite o zi pe sarma de afara, Invierea ne-am petrecut-o in asternuturi, de data aceasta. Totusi, ca in multi alti ani, am cantat si de data aceasta Prohodul, in seara de vineri, molcom si linistit, urmarind ghidusa greselile cantarii pe 3 voci, in "cetele enoriasilor" si sanctionandu-i in gand pentru neatentie pe cei ce luau notele aiurea sau nu cantau bine versurile.

Am fost pe la morminte, podidindu-ma plansul la locul de veci al strabunicii si i-am spus mamei, ai carei obraji incep din ce in ce mai mult sa semene cu ai strabunei:

"-Uite, maica are in jur toporasi, crescuti asa, la "intamplare!".

Am mai spus si cu alte ocazii cat de bucuroasa era sa ne primeasca primavara cu buchetele de toporasi, adunate de noi de pe marginea drumului. Ii separa in cescute si isi umplea camaruta curata ca o floare de narcisa. Dumnezeu a avut grija si de aceasta!

Lumea vine in Vinerea Mare la mormite sa aprinda luminite pe muchii de ceara, sa planteze sau sa puna flori in glastre, sa dea de pomana copiilor pofticiosi de dupa postul cel lung, rudelor sau nevoiasilor. Ouale vopsite in rosu au poposit in bucataria bisericii plina cu paini si alte asemenea ovale spoite sau nu pentru a fi date oamenilor, in seara de sambata spre duminica, odata cu painica stropita cu vin, numita "Paste".

Mormantul unuia dintre ctitorii bisericutei noastre, aflat la intrare, pe stanga, te "umileste" cu simplitatea lui: o cruce de lemn, acoperita cu o coronita din brad si flori, marginit de marmura neagra. Atat si-a dorit. Un om care s-a intors la timp (asa as zice eu, poate gresesc) din greselile vietii, din avantul avutiei, intr-un inceput de declin al belsugului, stiind sa incropeasca o bucurie si un mare bine comunitatii. Paradoxal, a murit in urma unui soc facut, crezand ca, de fapt, sotia lui murise. O gasise lesinata in casa. Si tot paradoxal, muncind cot la cot cu oamenii, a cazut de pe clopotnita bisericii, atunci cand era in constructie, in cap. Atunci a scapat.

Gradinile din copilarie s-au umplut de vile sau sunt pecetluite cu anuntul "De vanzare", casele vechi se darama sau sunt locuite acum de alte suflete, noi garduri strajuiesc parcelele inverzite. Doar florile Pastelui vegheaza sa infloreasca, in fiecare an, in aceleasi loc, in acelasi timp cu sarbatoarea aceasta mare si sa lumineze beznele ca niste lumanari din ceara alba, pura. Drumul lung e acum unul scurt. Ce era mare, acum e mic, la fel ca si pernele ale caror fete le schimbasem de dimineata si imi dadeam seama cat de grele si magnifice mi se pareau inainte.

Din florile ce se tin pe masa pe sub care lumea trece in dupa-amiaza de vineri, dupa ce m-am miruit, am primit si eu una. Mami mi-a spus sa imi pun o dorinta, asa ca, atunci cand m-am apropiat de baietelul care le impartea, imi doream una mare si frumoasa, sa fie o dorinta pe masura. Si tot ochind cu privirea o floare asisderea cu planurile mele, vad ca se desprinde din buchet una micuta, o narcisa galbuie asa... curios. Dar, floricica mea nu era oricare ci, in loc de una, avea trei flori, toate rasarite din acelasi muguras, aparute una cate una sub privirea mea uimita. Cine cunoaste narcisele, stie ca numai o floare creste dintr-o tulpina, si tot numai una infloreste. Am zambit cu tot sufletul: pestisorul meu auriu era o narcisa ce imi oferea 3 dorinte mari si late. Mi-am pus doua. A treia a ramas pentru mai tarziu.

Am facut si o tura pe la cascada Urlatoarea zilele astea. Ce-i drept, ne-am ratacit nitelus, dar am gasit calea cea plina de iviri de soare, de clopotei violeti si batatorita de treceri. Din pacate, multi cocalari pe acolo, dar nu asta am retinut din acea iesire, ci cum aerul se juca racoritor prin narile si plamanii mei, punga de pufuleti din varful urcusului, mireasma de rasina proaspata, usa jumatate violet, jumatate alba, cele 4 rozete de lemn imbibate in pamant, rascrucea cu traseele montane, mult soare si bucuria de copil. Si cate si mai cate!

Verisorul meu de 8 anisori canta intr-o zi, din toti rarunchii "Ti-am dat un inel" si alte cateva versuri de Holograf. Crezand ca e singur prin casa si nimeni nu il aude, dupa o partida de dat din cap pe hip hop, si-a luat rolul de cuceritor in serios si a inceput sa cante odata cu melodia, versurile cele frumoase. Noi toti am dat sonorul la minim la televizor si da-i si asculta cel mai simpatic concert live.

La planificarea pentru masaj, am tras biletul cu numarul 1. Alt noroc, si eu care ma consideram o ghinionista. Si uite asa au trecut cateva zile pline, calde, mangaietoare ca si mainile parintilor. Simt cum incep sa imbatraneasca nitelus si mi se rupe sufletul dar, cu voia Lui Dumnezeu, o sa mai fie vreme multa sa ne bucuram de asemenea momente, rare dar ca niste baterii pe termen lung.

Pentru ca nu stiu cum se numeste noua melodie de la The Mono Jacks pe care as recomanda-o, ma reintorc la o "veche iubire": http://www.youtube.com/watch?v=n4KrOOm8Nj8

Ce mica e livada mare!

Hurts... Cred ca prin octombrie, anul trecut, i-am ascultat prima data, dupa care am aflat ca vin in Romania. Pentru ca imi scotoceam in minte o idee de cadou, am zis ca ar merge sa cumpar niste bilete la concertul lor. Am intrebat, mai intai: "Iti spune ceva Hurts?" si, pentru ca raspunsul a fost "nu", m-am reorientat. Peste ceva vreme, persoana imi trimite melodiile unui nou album cumparat. Erau chiar Hurts. Un pic de alergare in cerc, dar bine ca nu a ametit nimeni! :-)

Concertul din noiembrie, insa, s-a anulat pentru 7 aprilie. Bilete: "sold out". Lumea disperata sa gaseasca oameni ce renunta la "tickets to heaven". Intre timp, ajunsesem sa imi doresc tare mult sa ajung la concertul lor, asa ca le-am scris organizatorilor: "Pai daca tot e cerere de bilete, Nova Music ar putea schimba locul de desfasurare a concertului, astfel incat sa poata intra mai mult popor. [...] :D"

"Minunea" s-a produs dupa ce chiar renuntasem sa mai dau "refresh" pe pagina evenimentului. Dupa ceva peripetii mi-am luat "cuponul magic" in ziua cu anuntul si l-am prezentat celor din jur. :)) Seara deja primeam mesaje de multumire pentru propunerea mea, prin care reusisem sa fericesc mai multe persoane.

In ziua concertului, asa cum am fost sfatuita, am ajuns cat de repede posibil. Aproape ca renuntasem sa cred ca mai nimeresc adresa, dupa ce am strabatut un Barbu Vacarescu innebunit de inflorirea in alb si roz, luat la picior dintr-o parte in alta. Ma ratacisem? Din fericire nu.

Lumina... de apus, cu nori razleti, violeti, cu cer albastru si culori calde, pe cladiri. O coada de vreo suta de persoane, daca nu mai bine, serpuia la intrarea in club. Era 19:05 si la 19 se deschisesera portile. Pe strada cu pricina, de o parte tigani, de cealalt centru spa, Trattoria il Calcio si Fratteli. Ce mai treaba! Buun. Intru, dar "fanele" deja ocupasera spatiul din fata scenei, catarate pe garduletul din fata. Cu chiu, cu vai am reusit sa ma postez in al doilea rand si sa tin cu dintii de locul meu, in speranta ca voi reusi sa prind cateva fotografii. Trimit mesaj cu locul in care ma aflu si spun ca nu ma misc de acolo decat pentru un loc in primul rand. Asa ca, daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Imi fac curaj dupa ceva pregatiri si rog pe fetele din fata sa imi faca si mie loc pret de vreo doua melodii, sa fac niste cadre, dar nu ma aleg decat cu un loc stramt in care incerc sa ma descurc cu zgaltaieli, imbranceli si coate. Bun si asa!

Una peste alta, a fost frumos, desi pentru unii cam scurt. Organizatorii au fost cam nemultumiti ca s-a intrat si fara bilet (deeh...). Coada de la final, pana la garderoba, m-a tinut intr-o balanganeala de pasi marunti vreo jumatate de ora. Ca o concluzie: mie mi s-a parut un concert impecabil. A inceput cu 5 minute peste ora stabilita, a durat o ora si ceva, trupa a cantat si a simtit muzica intr-atat incat am crezut ca vocalistul o sa rupa microfonul de podeaua scenei, publicul era o mare de voci, de dragoste si de bucurie, in care se mai arunca de pe scena, din cand in cand, cu trandafiri albi.

Dar... destul despre asta. Sa mai vorbim si despre curcubeul ce a rasarit cand am coborat din tren, acasa. Cer negru, soare, vant si un arc peste muncti, dintr-o apa in alta, picuri reci. Culori contrastante, asa cum imi plac mie, primavara. Muncitorii daramau piata copilariei mele, cu promisiunea ca vor face alta in loc, iar pe margine verdele crud al salatilor si rosul aprins al ridichiilor, postate pe un bot de masina, aminteau de destinatia acelui loc.

Pe seara, dupa ce ne-am incins la o discutie care se prelungea spre ora 21, pe mami o trazneste gandul: "Aoleu, curca e sub lemne!". Nu prea pricepeam eu mare lucru din asta si de ce era asa mare problema dar, imprumutand alarmarea drept conduita, am pornit pe afara, orbecaind pe intuneric mai rau decat gainile, in cautarea curcii. Problema era urmatoarea: curca "cazuse closca" iar de vreun an si ceva, vulpea isi tot facea drum prin zona. Pentru ca vantul batea, lumina de la bec se tot stingea si aprindea ca la discoteca, dupa care ne-a lasat prada definitiv intunericului. Ma uit pe sub prima gramada de lemne (tocmai s-a curatat gradina de pomii imbatraniti, ca de primavara si de primenire pentru asteptarea Pastilor) si nimic. Oricum nu vedeam decat niste intortochieri de trunchiuri. In timpul asta, mami se indrepta spre a doua gramada de lemne. Puteam eu sa caut mult si bine, ca tot nu aveam sa aud sau sa vad nimic. Dupa ceva sfortari, prinde trofeul, dar acu-i acu', cu nabadaiosul de carcel ce a intepenit-o pe loc, pe moment. Ce sa fac? De cine sa trag mai intai? Intr-un final, cu impanata scoasa la suprafata, pornim spre cotet, sa bagam oratania la adapost.

Dar aici, alta poticneala. Gardul daramat, usa cotetului inchisa, toate gusatele plocon la usa, oarbe ca deeh, asta le e increngatura. Toate astea din cauza vantului sugubat care si-a facut de cap cat noi tainuiam la caldurica, in casa. De aici a urmat comedia (pentru noi): cotcodaceli si zbateri de aripi, alergat dupa gaini prin batatura, adunat cocosii de pe gard, aliniati ca la tintire, alergat cu batul dupa bibilici, smuls penele unei "imbulinate" pana la puf, de am simtit caldura radacinii fulgilor la mine in palma. Pfuu... un pumn de pene am smuls la biata bibilica. Vai de viata ei! Eu radeam de ma prapadeam, iar la indemanarea mea, nu am reusit sa prind decat vreo 5, dupa lungi cazne. Totalul era de vreo 30.

In casa, sora mea fierbea vin. Ce i-o fi venit cu vinul cand noi inghetam in bataia vantului cu "mai putin zburatoarele"!? Eu ca eu, dar mami a lasat totul de pe ea pentru ca se umpluse de fericirea pasaretului si mirosea tare imbietor. Cand m-am dus sa ma spal pe maini, dupa ce becurile ne-au fericit cu lumina lor, am observat de ce ma ustura pe mine un deget: aveam infipte in el 3 penite negre. "Black swan".

Seara s-a incheiat cu un vin fiert, cu un film la care am adormit, asa cum imi placea cand eram mai mica, in dulceata caldurii si a asternuturilor, in timp ce afara vuia cu vreme aspra.

Dimineata m-am trezit in vreo trei anotimpuri, cu nori razleti, soare, cer albastru. verde crud, muguri gata sa pocneasca si fulguiala viscolita de pe munte. Am adunat urzici cu tati, cum faceam mai demult, cu ciorapi in mana, sa nu ma urzic. Am "socializat" (tare amuzant i s-a parut definitia comunicarii dintre noi, ingropati in iarba, in gradina pustiita de vieti a vecinilor). I-am spus sa zicem "Bogdaproste!" si "Sa fie pentru...!".

Cand am plecat de acasa, de pe munte venea zapada infuriata, cu nori negri ca de furtuna cu traznete si fulgere. Trecand pe langa livada cu meri, i-am spus surorii mele:

"- Ce mare mi se parea livada asta candva! Acum mi se pare asa mica!", iar ea mi-a raspuns:

"- Ce mica e livada mare!"

Pe drum, din viteza acceleratului, am admirat un apus pe care l-am pastrat, chiar si cu reflexii de geam murdar, alaturi de niste cuvinte in spaniola, pe un suport mental, dar si digital. Demult nu mai fotografiasem peisaje!

Si... sa nu uit! In drumul meu spre serviciu, am intalnit in 2 zile consecutive, la metrou, un "Pepe". Asemanare izbitoare: figura, ochelari de soare, codita, par carliontat, aceeasi inaltime si atitudine, acelasi mers cam cracanat (ma scuzati :P) si o servieta cam ponosita. Oare si personajul meu e in proces? :D

Odata cu primavara a venit si mosuletul cu flori, in Pipera. Sa-i dea Dumnezeu sanatate ca tuturor ne e drag! Si, pentru ca a fost saptamana Hurts pentru mine, nu pot sa nu adaug: http://www.youtube.com/watch?v=eAWvNPr6r7k

"Flori si mucegai"

Cand eram acasa, in Comarnic, dupa masa de pranz, ma duceam cu mami pe aleea ce marginea casa si admiram florile. Aleea e plina si acum de trandafiri pe care atunci ii curatam mereu, sa infloreasca din nou si din nou. Imi placea sa ma cred o britanica, cu palarie de paie si sort, ingrijindu-si gradina plina de roze. Cu mami vorbeam despre diverse. La fel si in diminetile in care se trezea pe la 7, isi facea cafea la ibric si mirosea in toata casa. Nu puteam rezista sa raman in pat. Soarele rasarea odata cu zambetele pe fetele noastre. Si acum, cand simt miros de cafea, parca ma intorc acasa.

Ultima data cand am fost acasa, mi-am adus un brat de crizanteme, colorate in toate felurile. Au ramas bulgarasii galbeni, ce se usuca alene, in canuta de pe birou, strajuind o fotografie nereusita la printat.

In seara aceasta am pus grau la incoltit. Era o traditie pe care o respectam si acasa cu strasnicie. Pentru un an mai bun si imbelsugat. Cand eram copii, ne zgaiam la felul in care incepe verdele sa creasca din acele bobite pe care trebuia sa le udam cand ne intorceam de la scoala. Si cat ne mai rugam sa fie bogat graul, sa avem parte de mai bine in casa. La scoala, am confectionat si omuleti din rumegus si ciorapi, carora le crestea, in loc de par, grau. Erau tare haiosi.

Da, uneori, trebuie sa ne intoarcem acasa, sa simtim ca traim, alteori sa plecam in lume. Iar cine e crescut fara sa simta un pic greul, munca, sacrificiul si pamantul sub unghii, imi pare rau, dar nu stie ce e viata. Cine a avut totul de-a gata si nu a trebuit decat sa isi frece coatele prin scoli, nu este un om complet in fata mea. Un om incomplet este si acela care a uitat de unde a plecat, acela care da din coate si calca in picioare pe cei din jur sa ajunga mai sus, un om care nu stie sa salveze un sentiment si alege calea cea mai usoara.

Mama mea imi spunea azi, ca si alta data. “Ca om, suferi mult cat traiesti si te duci in jos. Si crezi ca nu e posibil sa te afunzi mai mult. Dar renasti din propria cenusa. Si, totusi, viata asta este cel mai frumos dar care ni s-a dat.”

Si, totusi, de maine, graul va incepe sa isi arate “coltii”.

[Recomandarea mea de acum: http://www.youtube.com/watch?v=VcjzHMhBtf0]

[Si inca una: http://www.youtube.com/watch?v=SQIdXKz4sE8]

:)

Parfumul invatarii

Da, e un miros al caietelor pe care nu il pot uita. Si nici pe al creionului rosu cu care liniam fiecare margine cu patratele sau spatii echidistante. Era putin acrisor. Si ce parfum avea septembrie, cand parca apropierea lui 15 incepea sa emane un iz de banci de scoala, de pantofiori noi, de sortulet albastru calcat si de batistuta pusa in buzunar de mama. Ce mare parea clasa, ce multi copiii, ce impopotonate unele capete de fetite cu funde mari in par.
Adoram sa am penarul plin, sa am cu ce sublinia si colora. Tineam mult la stiloul meu pe al carui capac scria "Lily", pe care l-am pierdut intr-o buna zi. Iar creionul galben Rottring era camaradul cel mai uzat, cel mai fericit sa se afle intre degetele mele.
Cartile in spate, caietele si penarul in fata. Un mar, doua pachete (senvisuri), linia sau chiar intreaga trusa de geometrie. Isi mai facea loc si o sticla cu apa. Echipamentul de sport intr-o plasa maaare. Acestea mai tarziu, cand deja aveam invatatoare, diriginta... Am inceput, insa, cu "ghiozdanelul", miniaturala gentuta in care, dimineata, mami punea mancarica pentru gradinita. Ne jucam cu "mari", "mici" si "patratele", construiam. Tremuram ca varga la fiecare Craciun, cand Mosul ma lua pe genunchiul lui.

De la 4 anisori am inceput sa explorez lumea, sa ii descopar invatamintele... Si eram mereu cu un pas inainte fata de sora mea (mai mare cu un an); ii rezolvam problemele la matematica. Kilometri zilnici prin gradini, peste parleaze, prin noroaie sau praf, prin iarba si flori, pe bucati de asfalt, prin zapezi cat mine de mari.
Si ce bataita am mancat pentru a putea scoate si eu din capsor primele ganduri asternute in caietul special de "compunere". Pana atunci, caietul cuprindea numai gandurile mamei, pe care le prezentam ca teme scrise de mine. Tin si acum minte ca atunci am luat primul 10 pe merit la acea materie, ca o lasasem pe invatatoarea mea cu gura cascata de povestioara mea cu norisorul si floricica ce vorbeau ca doi prieteni. Si prima pagina de caiet cu litera "a", o durere ingrozitoare de cap si incurajarile mamei, fata de masa alba, racoarea camerei.
Camasuta cu buline negre si volanase, fustita in carouri verzi si rosii, cutata, pantalonii rosii si helancuta de culoarea oului de rata, costumasul cu scene hawaieneze, sandalutele lacuite cu rosu si alb, cizmulitele pufoase roz cu negru, espadrilele albe cu bulinute colorate ca bombonelele... Si parfumul cartilor nou editate, al acuarelelor si al creioanelor frantuzesti...
Si mai e mirosul de lipie pe care o cumparam cu prietena mea, in orele de info la care chiuleam sau ne invoiam pentru diverse motive, mancata pe la colturi de scoala in liniste, daca nu dadea directorul de noi...

Sa nu uit de prezenta tatalui, mereu insotindu-ne pe unde plecam, mereu cu piciorul in prag, adorat de colegele de clasa, mandru cu fetitele lui. Cu el mergeam sa "ne incaltam de scoala"...
Ahh... ce efect au amintirile... si ce parfum are invatatura...