Casa albinelor

Celofanele se rupsesera... Evadau din casa sarind prin sparturile nailoanelor care nu puteau fi inlocuite cu unele noi. Era o mica aventura sa sara pe geam si sa calce pe pamant moale, sa iasa afara sa se joace cand nu aveau chef sa doarma. In camere calcai pe pamant prafuit. Caramizile gaurite serveau ascunderii cateunui secret. In dormitorul neterminat si racoros erau scule, paturi, ceaiuri pentru iarna, o masina de spalat si rufele murdare, o bucata de linoleum pe jos, caramizi. Era locul intunecat si sumbru, ascunzisul pentru tanci. Din baia de-alaturi salutau bucatile de staniol pentru confectionat podoabe de pom si rochia de mireasa a mamei transformata in costum de zana zapezii. Cada si boilerul monstruos nu aveau sa fie nicicand folosite. Altele si altele noi urmau sa le inlocuiasca.

La inceput a fost doar bucataria, cu rol de camera buna la toate. Pluteau aburi de tot felul. Soba dogorea si covorul era ponosit. Podelele mereu spalate cu lesie, peretii umeziti, vopsiti mai intai in galben, apoi in verde. Podul adapostea nuci, scanduri, tigle, praf si viespi, veverite si dihori. Batea vantul a greu si frig acolo. Dar soba dogorea. Cu lada ei de lemne, cu vatraiul plin de cenusa, cu surcelele si painea prajita pe plita. Tot in bucatarie era un pat cu patura portocalie, o masa cu musama si un cazan cu apa pentru rufe. In cuptor se coceau placinte cu mere si dovleci, negrese si foi pentru prajitura cu crema de lamaie, preferata bondarului sef. La zi de post, faceau mancare de prune si macaroane cu nuca, iar de vremurile erau grele, dulcele era halvaua turceasca. Se strangeau in jurul tigaii asezate pe un scaun si imparteau cu bucurie. Tot in bucatarie, albina tata isi radea barba in fata oglinzii unei lampi cu gaz. Lacrimi, bucurii dar mai multe neputinte, munca multa, umezeala si tremur, dezamagiri si vise, si putere... cata putere sa construiesti cu doua farame si patru maini o familie si o casa!

Intr-o iarna a aparut o catelusa. Statea mica si speriata sub scara de lemn, pe culcus de haine vechi, iar zapada cadea de pe casa. Au salvat-o de la foame. Din bucata lor de paine, ea avea coltucul. A rezistat, a crescut mare. A facut si pui dragalasi. Pe aceeasi scara, mirosea a paine calda adusa de tata cand se intorcea de la serviciu. Pana el scotea apa din beci, albinutele pui mancau jumatate de rumena. In beci coborau pe scari facute parca sa tina secole. Cand venea ploaia, le acopereau cu doua table. Fuga, repede, sa nu se scurga apa! Gemuri, dulceturi, zacusca, tuica, muraturi, sticle de lapte, sifoane si apa, bete de marar agatate in cui, rafturi cu mere si borcane. Ani de zile, cu farasul si cu galeata, tone de apa au fost adunate si scoase afara din acea pivnita. Si era frig, si ploua mult. Dar izvoarele nu secau si izvoarele astea au trecut cu bine secete ani de-a randul.

Apoi a fost holul cu presuri si cu frigider dupa care albinutele se ascundeau sa se sperie reciproc. Apoi sufrageria cu canapeaua verde, cu pal pe jos, cu clanta rasunatoare. Se mai iteau soricei, pe dupa godin si somnul era temator. Acolo mirosea a gutui si a mere insiruite. Si a carti. Biblioteca mare, care intre timp a devenit mica pentru ca albinutele au crescut mari, era plina cu cartile insemnate ale mamei albine. Si era si tabloul cu veverita sau cel cu castel de pe perete, si albumul de nunta al frumosilor parinti. In sufragerie se punea fasolea la uscat, incaltamintea peste anotimpuri si se petreceau sarbatorile. Sampania pufnea de tavanul crapat si apoi curgea in paharele care nu erau folosite decat pentru musafiri sau astfel de momente. Dincolo de usile de jos ale vitrinei se aflau dulceturi pe care le mai incepeau cu pofte mari, seturi de vesela si lingurile de lemn. 

Dar s-a facut si primul dormitor cu soba de teracota. Si inca o soba in alta camera, geamuri in toata casa, camere tencuite. Multumita sticlelor cu tuica vandute colegilor de munca, au reusit sa plateasca si lucrarile pentru instalatia de gaze. Prima zi a fost sarbatorita cu sampanie si toate usile deschise, toate camerele incalzite, toate sufletele multumite si luminate. Era  atat de bine! Gata cu lada de lemne, cu aschiile si rumegusul de pe jos, cu desenele flacarilor pe pereti, cu mirosul de brad, cu bratele de lemne aduse de afara. Intr-o iarna, viscolul a zburat tigla de pe casa, dar au trecut si peste asta. Mortare, galeti cu ciment, maini asprite, mancare pentru zidari nepriceputi, mirosul de basamac. Albinutele copii se alergau si dadeau si ele manute de ajutor. Renuntari pentru fiecare lingura cu varza care se ardea uneori, paine pe datorie, imprumuturi la fonduri de ajutor reciproc. Un sacrificiu continuu si din greu in mai greu. Micutele albinute erau bune la carte, frumos educate, cu acitivitati extrascolare care faceau totul sa nu para in zadar. Si era curat acolo, in casuta lor. Iar aleea era plina de flori, pietruita, holdele bogate.

Iar acum e ce-i acum. Un loc cald si primitor, o truda de zeci de ani, un loc in care stai cu drag. Camere cu parchet si mobile noi, geamuri etans, baie albastrie si bucatarie aramie, gresii si faiante, gard roscatiu, pompa de apa in fantana din beci, balcon de lemn, holdele tot bogate, albinele tot muncitoare. Un loc tanjit, plin de greutati nestiute sau uitate. Doar peretii si sufletele de acolo mai pot spune povestile. Si poate apa care a izvorat in nestire.

Casa se naste din tarana si are in unghiuri paienjeni. Cat e locuita, panzele se tes de la capat mereu. Si praful nu se-asterne prea mult. Iar dulceata n-are gust daca nu e pitita pentru zile bune. Dumnezeu nu-ti da vreodata mai mult decat poti duce. Viata nu-i prea grea sa te doboare. Si din greu, si cu rost se ridica o casa de albine.

Cum arata o zi perfecta!?

Sa te scoli intr-o dimineata de octombrie caldut, cu nori lunguieti pe cer si sa te plimbi pe strazi. Sa plasezi la posta un plic cu niste tablouri care au placut cuiva. Sa ti se para toti oamenii frumosi, sa privesti printre blocuri si sa zaresti toamna in frunze, in copaci plangareti de culori, sa te patrunda nitel dimineata cu vantul ei care face dare pe cer cu pensule albe si subtiri. Sa rasara aburi de pe sinele de tramvai si de pe strazi, sa urce in frunze si de acolo sa se transforme in pulberi aurii pentru ca soarele are chef de joaca. Sa primesti o garoafa pentru ca e o zi speciala, din intamplare. Sa te sune o prietena cu care sa razi de povesti de weeke-end in apartamente centrale. Sa mananci o salata buna si sanatoasa, cu aroma de busuioc. Sa faci planuri pentru iesit pe munti si sa te intalnesti cu prietena ta cea mai buna de care ti-a fost dor si care ti-a adus ciocolata si ceva colorat pentru ca stie ca asta iti place. Sa mergi la o expozitie si sa saluti oameni care iti rad de bucurie pentru ca te reintalnesc. Sa te caute cineva pentru ca a citit din tine si crede ca esti un om frumos care i-a iesit in cale, sa te invite in tari straine fara sa te stie. Sa iti povesteasca altcineva despre tari asiatice. Sa ajungi intr-o curte cu mese de fier forjat, unde se canta la violoncel si sa razi pana te dor obrajii. Cu oameni care iti sunt aproape de suflet. Sa castigi o bere ce canta si sa mergi cu ea pe strazi, facand haz de lume. Sa bei vin si ciocolata calda si sa vorbesti tare, pentru ca asa faci tu: vorbesti tare si nu iti dai seama. De bucurie ca ai o zi perfecta. Sa te incalzesti cu puloverul gri pe care ti l-a adus prietena cea mai buna si sa iti vina sa plangi de bucurie ca e in viata ta. Sa vorbesti aiurea cu cei de la masa si sa constientizezi ca a fost ziua ta norocoasa. Sa simti ca iti pleznesc obrajii. Ai ras mult si te dor. Sa te conduca cineva pana la metrou pentru ca mai sunt baieti care au maniere, sa te ia in brate si sa-ti multumeasca apoi pentru ca ia-i dat lui cadoul tau. "Dar din dar se face rai." Si sa te pregatesti de plecat pe munte, iar toata lumea sa-ti spuna cat de special e acel loc in care vei ajunge.

Spunea Vlad Mixich de curand: "Va dati seama ce munca grea au ingerii? Cate forte trebuie sa potriveasca, cata munca sa faca ca doi oameni sa se intalneasca si ca unele lucruri sa se intample"?

Oameni frumosi - Beatrice Iordan

 

Beatrice Iordan are chip si zambet de copil. E o faptura ce pare fragila, dar pe mine m-a uimit cu simplitatea si puterea ei. Odata a venit sa imi multumeasca pentru niste fotografii, dar i-as fi spus eu de mii de ori "multumesc" pentru ceea ce face alaturi de ceilalti colegi, in cadrul formatiei Trei Parale. Alta data mi-a pictat sapte ingerasi asa cum a invatat de la tatal ei, pictor de biserici, pe care i-am daruit celor dragi mie si, mai tarziu, m-a invitat la o piesa de teatru pe podelele de lemn ale Muzeului Taranului Roman. Acolo m-am imprietenit eu, Zana Maselelor, cu Maruca, iar Maruca e mereu in public. Si eu cred ca asta o va ajuta sa creasca frumos tare.

Dupa nitel Hopa Trop intr-o lume plina de copii si de proiecte, am reusit sa ajungem aici. Aici, unde e veselie, modestie si unde am invatat ca...

Ana Neacsa: De cand v-am ascultat si privit in primul concert (ma refer aici la formatia Trei Parale), am ramas cu o imagine de oameni curati, care stiu sa traiasca autentic si sincer. Si mi-am spus: "mi-e drag sa privesc astfel de oameni frumosi!". Ce crezi tu, Beatrice Iordan, omul si artistul, ca ii face pe oameni frumosi?

Beatrice Iordan: Draga Ana, ma adresez tie pentru ca tu esti interlocutorul meu imaginar, nu ma simt cu nimic mai speciala fata de altii; pur si simplu fac ceea ce cred ca trebuie sa fac si ceea ce cred ca e mai bine. Imaginea de simplitate si frumusete de care spui mai sus vine, poate, din faptul ca facem lucruri care ne plac noua, incercand sa nu lasam loc de compromisuri sau orice alte lucruri care ne-ar intrista sufleteste mai tarziu. Desigur, in toate acestea un rol cu totul frumos si de netagaduit Il are Cineva de-acolo de sus, aflat printre nori, care ne deschide drumuri si ne face viata mai lina.

Poate frumusetea unui om vine si dintr-o implinire sufleteasca pe plan familial, dar si profesional. Nu stiu sigur. Dar pentru mine ele merg mana in mana; nu se poate unul fara celalalt. Cateodata, cand vin acasa, ii povestesc fetitei mele ce am facut "azi" si o incurajez si pe ea sa faca la fel. Este de fapt o rememorare a activitatilor de peste zi si un control legat de propria persoana. Asa pot raspunde oricand intrebarii: "Am facut bine ceea ce am facut azi?" Odata ce imi raspund la aceasta intrebare, stiu ce am de facut maine.

Ana Neacsa: Crezi ca ai un rol al tau, o bucatica a ta numita talent sau menire, prin care sa faci ca o parte din lumea ta sa fie mai buna? Iti propui sa faci un scop din a schimba ceva pentru cei din jur?

Beatrice Iordan: In viata mea nu imi propun neaparat scopuri. Nu imi propun sa schimb ceva pentru cei din jur si nu vreau sa sune a egoism. Eu iau totul asa cum este si cum mi se da, iar pe urma nu  fac altceva decat sa duc mai departe ceea ce mi s-a dat. Cred ca o cheie in viata este aceea de a deschide bine ochii si de a vedea ce ti se da, ramanand ca tu sa preiei si sa duci mai departe. Degeaba iti propui si iti doresti sa fii ca altul, nu vei reusi niciodata. Si mai mult, vei avea mereu sufletul indurerat ca nu ai ajuns acolo unde ti-ai dorit. Sa fii tu insuti si sa dezvolti pe cat posibil ceea ce esti, eu cred ca asa ajungi sa fii implinit. 

Cat despre talent, nu cred ca exista om fara talent in ceva. Daca nu e artistic, poate e tehnic sau cine stie? Toti, absolut toti oamenii au ceva care este numai al lor. Eu, de exemplu, sunt lipsita total de afinitati tehnice. Cateodata tehnologia e un mare chin pentru mine si ma inclin cu respect in fata celor ce reusesc sa invarta pe degete acest aspect. Toti avem un rol in a face ca lumea sa fie mai buna.

Ana Neacsa: Pictezi, faci ateliere de teatru cu umbre si teatru de papusi, canti, esti mamica si sotie. Ce te bucura mai mult, ce sperante ai?

Beatrice Iordan: Tot ceea ce fac simt ca imi este dat si toate se imbina. Pictura, muzica, teatrul nu fac decat sa se completeze si sa ma ajute sa invat cum sa le fac pe fiecare in parte mai bine. "Meseria de mamica" este deasupra tuturora, insa. Este cea care ma ghideaza si ma determina sa fac lucrurile cat mai bine. Imi doresc ca fetita mea sa fie mandra de mine cu anii. Asta este pentru mine cea mai mare bucurie. 

Ana Neacsa: Neagu Djuvara spunea ca unii dintre noi ramanem cu tineretea la o anumita varsta. Simti ca ai ramas statornica in spirit la o alta varsta decat cea oficiala? Daca da, ne spui cum e tineretea ta?

Beatrice Iordan: Nu stiu ce sa spun. Simt ca timpul m-a schimbat, dar nu neaparat in rau. Am invatat mult, iar lucrul permanent cu copiii m-a ajutat sa ma inteleg pe mine mai bine, sa fiu mai grijulie cu ceea ce fac si in ceea ce simt, cu ceea ce vorbesc sau gandesc. Gesturi care nu par a fi importante pentru noi, pot afecta pe cei de langa noi. De aceea, trecerea timpului m-a facut atenta intr-un mod diferit asupra gesturilor mici care pot parea nesemnificative, dar care se pot transforma in lucruri rele. Da, ma simt tanara, cu toate schimbarile care au venit cu timpul. E tineretea aceea matura, care ma ajuta sa fiu o mama buna si iubitoare.

Ana Neacsa: Ce consideri ca te face pe tine deosebita? Pentru ca, pentru mine, esti deosebita de la muzica pe care o canti, de la tinuta pe care o ai, de la felul in care o implici pe Maruca in ceea ce faci, pana la felul in care zambesti ca un copil care nu are nimic de ascuns si felul acela naiv de a picta ingeri.

Beatrice Iordan: Cateodata cred ca parerea celorlalti este data de parerea ta despre tine. Eu nu ma consider altfel. Cred, in schimb, in puterea dorintei de a fi tu insuti si de a nu te lasa contaminat de parerile celorlalti legate de fiinta ta. Daca tu simti ca ceea ce faci este bine, si ceilalti vor crede la fel, iar daca te lupti din rasputeri sa faci lucurile care ti se potrivesc, n-ai cum sa dai gres. Eu cred ca aceasta e o cale prin care poti deveni implinit.

Cu Beatrice puteti sa va vedeti pe oriunde e rost de ceva cu folos pentru suflet. Deocamdata, insa, eu va las cu muzica: http://www.youtube.com/watch?v=IApa96T0o-E