duminică, 27 octombrie 2013

Oameni frumosi - Mihai Barbu



Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.

marți, 1 octombrie 2013

Ma, mie imi place dimineata asta!


Stiu ca voua nu, sau nu tuturor. Ma gandeam si eu, recunosc, cum sa plec din casa pe o vreme ca asta in timp ce E cu Z doarme de rupe patul. Si cum ar fi fost daca mi-as fi luat lapopul de ieri acasa? Ehh… mult mai bine la prima ochire. Deja ma gandesc la iarna ce va sa vie, dar nu m-apuc de facut provizii, va promit. 

Prima data am zarit dimineata din baie. Clatina copacii si batea cu ploaia in geam. Cand am plecat din casa mi-a zbarnait umbrela si bineinteles ca peste cap halehap a fost. Am renuntat la ea, nu de tot, ca e cadou, dupa ce m-am chinuit sa o resuscitez. Mi-a iesit partial. Sper a nu supara daruitorul, dar e facuta intr-un apartament de chinezi. Sigur. Dupa treaba asta, mi-a trecut prin fata o masina capitonata cu frunze. Frumoasa priveliste. Si am iertat-o ca era de neam prost: neagra, lunga sa ocupe doua locuri de parcare si iubita cu un terchea. Imi curgea ploaia din Bretonel intr-o veselie cu fistic si vantul imi spunea ca nu-s prea frumoasa in dimineata asta. Treaba lui ce crede. Ahh... sa va spun: Bretonel e un tip asa la vreo cativa ani trecut, care umbla dupa Amelie, brunet dar cu inceput de grizon. 

La metrou, caldut. Ma chinui din toate partile sa scot cartea mea cu Marcelica, Doylica si Mihai. Doar v-am spus ca savurez kilometri vanduti. La Unirii e atat de plin ca ma gandesc sa sar pe metrou si sa dii nenica pana la capat! Urc si eu in al doilea, la inghesuiala cu tot corporatismul care a renuntat azi la masina. Din cauza de frana ma trezesc in bratele barbosului, in timp ce domnisoara chicoteste din burduful metroului. Alta domnisoara, nu eu, pentru ca barbosul ma priveste ca un macho gata gata sa imi dea si una. Dar se abtine, pentru ca-s fata draguta si ii arunc un zambet topitor. Gata distractia, ca E cu Z privegheaza de undeva cu nuielusa. Si mai e si pus la suflet. Ma plimb eu prin Mongolia, trec la rusi si ajung in Pipera. Aici incepe betia. Ce aer, dom’le! Cine l-a comandat? Parca imi miroase si a nuci verzi. Sau albe, cum vreti voi. Pana vad copacul daramat, dar, mai ales, pe domnisoara. Ce-am eu cu domnisoara? Doar nitel haz, sarut manusitele ei de simpatica, dar nu pot sa ma abtin. Incepem de la tocuri? Neahhh! De la umbrela rosie mai bine. Iar sub umbrela rosie si peste fusta cu tocurile de mai devreme, o frumusete de pelerina verde din plastic subtire, din aceea de se baga pe cap. Si o umfla ploaia nenica de acum cred ca isi ia zborul. Si fasaie domnisoarica din toate soldurile ei camuflate nu. Langa, o domnita se lupta sa se tina sa nu cada in boltoaca tot din cauza de umbrela pistonata de vant. Iar pe stanga, un schelet abandonat. Tot de umbrela, Doamne fereste de altceva. In fata, un tip. Mama, ce tip: palton, pantof sport maro, palarie gri si un sal verde fluturandu-mi emotiile pe la nas. Se intoarce ca in filmele cu viscol si imi ofera o poza pe care nu o fac pentru ca nu am aparatul la mine. Dar o retin. 

Ajung la firma. Ma uit in geamurile pe care le petrec. Azi arat a curca plouata, dar geaca de piele ma face mai smechera. Deci azi sunt o curca plouata smechera. Puteti sa-mi ziceti si asa. Dar la birou e cald si ma usuc. Si devin iarasi o diva cu adidasi. Unde pui ca vine miros a mandarine si parca simt cum vine Craciunul. O colega ma intreaba: 

- Cum ai venit?

- Ma, mie imi place dimineata asta!

Iar alta:

- Buna dimineata, voua, astea cu umbrele intregi! Eu am abandonat-o pe a mea la metrou. 15 am numarat pana la birou, lasate asa, in puzderia lumii.

(Va spun, imi place de mor. Azi sunt prietena cu toata lumea. Multumesc, inca o data, Mihai Barbu. Calatoresc si-mi place.)