Despre toate astea...

A venit toamna. Cad frunzele. De ieri, ploaia nu mai conteneste. Staaai, nu-i o compunere de clasa a IV-a!

Sunt pesti care inoata in acvariu. Fericiti. Canta un playlist cu Mozart. Apa a fost improspatata si nu mai uiti sa le aprinzi lumina si sa le dai de mancare zi de zi. Iti plimbi degetul pe sticla pentru ca stii ca il vor urmari. Cataracta l-a facut pe unul dintre ei sa devina apatic. Mereu te gandesti la el, cat sufera. Ce poti face? Ai fost la farmacii, te-ai informat pe internet. Nu se trateaza definitiv, doar se tine in frau.

Cine te pregateste pentru toate astea? Ai timp sa iti scoti hainele de iarna de sub pat si sa le pui in dulap. Puloverele sunt mototolite ca niste hartii stranse in doi pumni suparati. Ai timp sa iti speli incaltamintea scofalcita de vara, sa o pui la uscat in balcon tocmai acum, cand ploua si e frig. Cand se vor usca, cine stie cand, le vei ascunde in rucsacul de munte pana in mai. 

Mergi pana la Ikea si te uiti, mai intai, la sutele de masini din parcare, apoi la miile de oameni din magazin. Ce furnicareala pe o vreme batuta de vant! Nu esti ca ei. Inchizi robinetul la apa sa nu curga prea multa pentru ca tu ai, in timp ce altii o refolosesc cu ceilalti din familie. Refuzi cu inversunare punga de plastic de la Mega Image, cu zambetul pe buze, scotand din rucsac cartofi, piersici, patrunjel si ciocolata amaruie luate de pe raft. 

- Uitati, nu mai am nimic in rucsac!

Te simti din ce in ce mai diferit. Nu ai vicii, nu faci excese. Cumperi cate putin, sa nu se strice, sa nu se invecheasca. Ai haine de la altii. 

Mergi la Ikea sa iei in final niste material de perdea... sau de draperie... doi intr-unu' sa fie. Mai bine asa. O vei coase chiar tu pentru ca poti, pentru ca ai timp, pentru ca esti tu cu tine si pentru ca iti place sa stii de toate. Si vei gauri si peretii care nu se lasa gauriti pentru ca vrei sa fie cald si intim. 

Ai timp sa dai drumul la o lumanare parfumata si sa iti faci ceai pe care sa il bei din cana cu Paris pe care ai gasit-o intr-o cutie la fostul loc de munca. Cadillacul roz e mai frumos langa lampa cu sare de Himalaya care imprastie o lumina portocalie pe birou. 

Ai timp sa le raspunzi prietenilor cu mesaje lungi, pe care le trimiti ca pe niste scrisori. Sunt prietenii tai care s-au imputinat pentru ca asta face timpul, ii impuntineaza si ii face mai buni. Si le scrii cat de bine e sa fii tu, sa muncesti din greu pentru tine, sa inveti lucruri noi pe care acum o luna nu le stiai. Le spui cum te dor ochii pentru ca de dimineata de la 7 pana seara la 10 si ceva tu lucrezi la calculator. Totusi, ai inceput sa faci exercitii de ochi. Din cand in cand, te ridici de pe scaun sa mai mananci cate ceva, sa bei apa, sa dansezi, sa faci in fuga niste gimnastica, sa te uiti la blocurile gri din cartier. Ai timp sa iesi cu oameni care iti sunt aproape si iti ofera sprijin atunci cand nu mai poti. Iesi cu ei la o plimbare, iti spui pasurile, inveti sa privesti lucrurile si din alta perspectiva si o iei de la capat un pic mai intelept. Ai timp sa ii iei in brate si sa te plimbi cu ei pentru ca asta iti place tie, sa pui picioarele astea hodorogite deja sa te plimbe pe afara, pe unde se traieste.

Ai timp sa gatesti si sa faci piata, sa te bucuri de mirodeneria de la tarabe, de oamenii care forfotesc, sa faci gimnastica de dimineata si sa incerci sa faci ceva cu lustra cheala din tavan. Ai timp sa faci fotografii sapunului natural pe care inca il pastrezi pentru momente ca acestea, pentru idei care scapara si nu trebuie lasate sa zboare. Stati, pasari, nu plecati! Sunt cocorii, care zboara in V...

Ai timp sa privesti porumbeii care au iesit la zbor cat a fost vremea buna. Ai timp sa speli geamurile si usa zangalite de maini ude, de stropi, vapori si praf. Sa stergi de praf fiecare coltisor si sa iti aduci aminte de povestea fiecarui lucrusor uitat de vreme. La naiba, urasti sa stergi praful, dar uite si tu ce istorie renasti cand faci asta! 

Ai timp sa citesti seara de seara, chiar si dimineata, sa lenevesti cu laptopul in brate si sa te uiti la documentare recomandate de prietena ta plecata in Lyon pe care o iubesti tare mult. Vezi Humans care te copleseste si te scoate la iveala asa cum esti: mic, cu povestea ta care e imensa pentru lumea asta. Nu esti ca ei, iti mai spui o data. Esti omul acela care sta pe loc si in jurul lui totul se misca repede. Tu inveti sa ai rabdare si sa fii cat mai putin risipitor. 

Cine te pregateste pentru toate schimbarile? Pentru timpul petrecut cu tine de care te sperii atunci cand il imparti cu cineva? Cine te pregateste pentru bucuria asta? Cat de teama iti e sa recunosti ca da, oricat de mult iubesti pe cineva, ti-e atat de bine sa fii cu tine din cand in cand? 

Ai timp sa iti recapeti fortele si increderea, sa iti dai seama ca faci bine, chiar daca nu faci ca ceilalti, ca poti zambi si ca te poti bucura de ordinea ta, de curatenia ta, de stelele tale, de pilota ta umpluta cu fulgi care tine de cald cat esti singur. 

Nu esti ca ceilalti. Fruntea ta tot incruntata va fi, gandurile tot vor sapa la cele doua santuri dintre sprancenele tale. Gandurile se invart ca tiribombele. Nu esti ca ceilalti pentru ca mereu te gandesti la cei din jur, sa fie bine, sa nu fii in plus, sa nu superi natura. Nu esti ca ceilalti pentru ca vrei sa fii cineva mic, dar important in univers. Nu esti ca ceilalti pentru ca esti o pasare libera care nu se poate acomoda in colivii, pentru ca nu te adaptezi mizeriei, ci faci din caramizi vechi case noi. 

Ti-e frica de razboi, de oameni rai, de intuneric si singuratate. Daca toate astea ar veni maine, tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta sa fii mai bun.

Ai timp sa fii tu... Cat mai e timp...

Manifest. Linii de monolog.

Putina sinceritate. Timpul cu noi. Franarea cursei. Stop actiunilor fara rezultate.

- Mai, voi vreti sa faceti chestii marete, sa calatoriti lumea, sa simtiti c-aveti maini?

"- Prin noi, nu pe langa noi!"

- Ce atata zgomot si fuga? De ce va e frica? De ce nu va tineti de vise? Ce atata conventional? Ce daca zice "CuTare" ca nu asa se face?

- Mai, mi se pare ca renastem prea putin. Unde e vointa?

- Hei, voi de colo, de ce nu va dati demisia, frate, si plecati? De ce va faceti viata dupa binele altora? Ce, nu aveti destule riduri pe frunte?

- Pai si eu cu ce traiesc daca...?

- Cu iubiri de-o zi nu-i bine?

 - Bai... trece timpul. Unde-i tineretea, voi o mai aveti?

- Noroc ca-i alcalin pepenele galben de la cina!
- De ce te preocupa?

- Cand totul e plastic...

- Nu mai e timp! V-au sucit astia mintile si va iriga cu unde. Sa cresteti mari.

- Unde e Dumnezeu in toata povestea? L-ati uitat in banii pe lumanari. Ce, credeti ca Dumnezeu interzice oamenilor sa faca dragoste? Nu-i pacat?! O prostie scornita de auritele cupole.

- Va zic, nu mai stati! Luati-va lumea in cap si porniti! De buna voie si nesiliti de nimeni.

- De ce ne mai agatam? De piercing-urile de pe fata ale vecinului cu "n" caini?

"- Mi se pare ca sunt tot timpul ocupat si nu am timp de nimic. Dar, cu toate astea, mi se pare ca nu fac nimic."

- Du-te de fa ceva! Departe...

- N-am terminat. Ziceti si voi: cum?

- Maine NU de la capat. Maine de la ALT capat.

Vagabondul (14)

Se aseaza in pat dupa ce, cu o lingura de lemn incisa la flacara aragazului, si-a apasat pe coada din coltul gurii. Stie asta de cand era copil. O sa mai dureze pana se vindeca, dar stie ca asta e singurul leac mai rapid.

I s-a nazarit acum in minte mirosul acela de paine calda si proaspata, amestecat cu miros de rosii incalzite de la arsita de afara si cu mirosul de uzina de la care se intorceau parintii, parca si putin prafos.

Dar aici e aer proaspat, dinspre baie vin parfumuri de solutii. Vrea sa plece. Cu ardoare vrea sa plece. Se scoala din pat si suna:

- Hai!
- Hai!

Isi ia bicicleta si pedaleaza cu ravna pe strazi. In cale ii iese o masina. Mana incepe sa ii tremure pe ghidon. Se opreste. Transpira la fiecare emotie. Coboara linistit si asteapta. Deja stie mai mult.

Padurea asta e splendida. In fata, copaci inalti cenusiu-violeti, cu mici itiri de frunze, la poale flori mov si galbene. Si aerul e caldut, de primavara, insorit. E bine. E liber.

Nu s-a mai dus la interviul acela. Toti pun aceleasi intrebari tampite. Nu vrea sa le spuna ce vor sa auda. Oare o sa dispara cuvantul "indigo"? In schimb, si-a luat lumea-n cap pentru o zi si a pregatit o surpriza, numai ca i s-a imbolnavit complicele. A mai si gresit cetatenia in biletul de avion, dar tot surpriza se numeste.

De curand, a venit cineva sa il viziteze. Un drag de om din Iasi de care il leaga o fina si calda legatura. Mai nou, a inceput sa ii scrie scrisori. Uite asa, sa fie mai personal, mai real. Si a mai venit cineva pe la el, cineva plecat mai bine de patru luni prin Africa. I-a desfacut in pat comorile si l-a pus sa-si aleaga. A luat ceva pentru el si ceva pentru mainile calde. Nu s-a putut abtine. Africa a schimbat mult sufletul intors acasa. In bine, in frumos, in generos si curajos, marinimos si iubitor de lume.

Vede din ce in ce mai multi oameni identici. In lucruri de suprafata. Pe internet sunt toti fericiti. Isi creeaza imagini publice. In Sibiu a trait o realitate calma, lina, inradacinata. I-a placut acolo mult. Intre timp, liliacul a inflorit, in spatele curtii e un lac cu barca, Pisicot are pui, closca sta pe oua si bicicletele roiesc pe strazi. Oamenii sunt si tristi, si bucurosi.

Au mai fost si altele, dar vagabondul ce atarna intr-un portret, pe perete, e, poate, mai preocupat sa traisca decat sa isi mai aminteasca.

Pledoarie pentru mersul pe jos

Pipera. Ora 17: 35. Imi fac loc printre trebaluti. La gura de metrou sunt munti de flori, martisoare, de sezon. Azi facem Aviatorilor - Unirii. Trebuie sa imi cumpar ceva de incaltat, hibrid de domnisoara sportiva. Ieri am fost in recunoastere si oricum mi-e cam dor de traseu. De obicei, merg de la Universitate pana la Gorjului. Fac cam 90 de minute, dar e asa lung de la Eroilor la Politehnica de mi se lungesc si mie urechile uneori. Cand stateam in Dristor ma prelungeam de la Romana la Piata Ramnicu Sarat. Oriunde as sta, planul meu ar fi sa imi gasesc un traseu de mers pe jos. Imi place, imi limpezeste mintea si sufletul, ma curata, ma inveseleste. Ajung acasa floricica. Nu ma scoate nimeni din ale mele, se stie. Fara aceasta portie, sunt buna de nimic. Fix. A devenit parte din mine: fara nu se poate. Toata treaba asta m-a facut ca acum sa gandesc in timpi si trasee de mers pe jos, nu in timpi si trasee de metrou.

Dimineata o incep, daca nu de 5 ori pe saptamana, macare de 4 ori, cu vreo 50 de minute de gimnastica. Am aproape un an vechime de acum, fara cei din liceu, cand m-am initiat intr-ale troznitului de incheieturi, cu alti bazdaci in cap. 

Fac astea pentru a ajuta si eu natura, ca ea nu poate duce in spate toata sanatatea mea materiala si nu. Am spus si contui sa spun si altora, nu pentru a zice ca "io-s tare, ca-s diferita" sau cum mai cred ei, ci pentru a arata ca exista si un alt fel de a trai. In plus, nu costa nimic pe nimeni. Nici macar nu fac reclama, poate doar trotuarelor. E afara, unde ciripesc si pasarele, trec si oameni. M-am gandit si eu ca respir toate gazele de esapament si ascult paraiala masinilor, dar cred ca mi-e mai bine asa decat intr-un spatiu inchis, tragand de lei, gheparzi, hiene, adica "fiare" la un loc.  

Pauza mea cu mine, in care ma cert, zambesc, visez, fac planuri, ma linistesc, ma bucur uitandu-ma in jur, mirosind flori, iarba, zapada. Imi adun povestile, nascocesc idei, mai vad ce e nou, mai popoesc. Toate ca toate, dar daca am de ajuns undeva, eu fac programul in functie de mersul pe jos. Mie mi-e bine asa, chiar daca au fost si mirati pe langa mine, si neintelegatori, si incurajatori. Eu, pe picioarele mele. Iar sus, pe munte, plamanii mei nu zac.

Unii zic ca as trai mai mult cu vreun an sau doi pentru trebsoara asta, eu zic ca, daca ma aciuez pe langa o padure, o sa adaug cel putin 20. Imi iau si caine. Si privesc la stele. Visez, cum am spus. Dar nu vreau sa adaug mai mult, nici sa arat cu degetul, intelegeti voi ce vi se potriveste. :)

Sistem si limite

Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

Vagabondul (13)

Au trecut lunile si despre vagabond nu v-am mai spus, dar a adunat in el mii de miresme pe care abia astepta sa le faca cetine si ghirlande pentru parcele de aer respirabil. 

Intre timp, a venit iarna si, chiar mai frumos, sarbatorile. Doamna care cersea doinind in iarna trecuta i-a trecut acum pe la fereastra, iar un nene a inceput sa injure de vis-a-vis. Nu stia daca pe acea amarata sau pe altcineva, dar au inceput sa il rascoleasca acele cuvinte aruncate in aer cu atata ura. I-ar fi zis vreo doua, insa s-a abtinut, inghitind un ditamai nodul.

S-au stins toate gandurile urate de atunci si-au inceput, in schimb, sa sune zurgalaii cetei care umbla de cateva zile cu ursul, prin cartier. Chipuri de copii si batrani incep sa rada. Rad la el pentru ca stie ca ii intelege, iar mamele abia isi tin in frau tancii porniti intr-un dans entuziast cu colindatorii. 

- Or fi ei dupa bani, dar macar duc mai departe traditia in cartierul asta muncitoresc.

Ceturile din ultimele zile si gerul napadit pe strazi l-a facut sa simta Craciunul. Asa, inainte de vreme. Nu l-a mai simtit de ani de zile si, Doamne, ce dor ii era de el! Ca de mama si tata. Si de casa parinteasca. Simte de pe la Mos Nicolae cum i se umple inima si nu i se mai goleste.  Rade ca un apucat, din orice. De atunci, de cand a plecat in oras sa vada luminitele si sa cumpere un cadou mainilor calde cu bani de imprumut chiar de la destinatarul cadoului, e fericit. 

- Vreau sa mergem la un concert de colinde, a spus!

- Mergem! 

Atmosfera aceea apasatoare, coronitele si ornamentele din brad impopotonate cu funde si globuri, oamenii pe strazi imbracati ca pentru Poluri si umbletul prin magazine dupa programul de munca, nasurile asuprite si servetelele tamaduitoare, aburii fast food-urilor si cainii adormiti pe frunzele uscate, toate l-au facut sa simta ca vine Craciunul. Aleluia, cata multumire!

Era la metrou, intr-o seara si astepta o veselie de prieten. Unul nebun, de si-a vandut televizorul din casa si aspiratorul pentru a-i face cadou mamei o excursie pe care si-o dorise o viata. Si asteptand pe Ionut in frigul de afara, s-a lasat invelit de cuvintele unui om care statea la tigara si mangaia un caine. Mai oameni, cainele acela era cel mai fericit caine din cati vazuse el vreodata. Avea nevoie de acele atingeri, de acea iubire, de o portie de om obisnuit cu maini frumoase, de fumator ordinar. Frumoase prin iubirea din ele. Dupa, a plecat cu camaradul sau si nu a privit in urma. Se mai adunase langa vagabond o tipa care l-a privit, impartind acelasi zambet recunoscator minutului.

Ionut a sosit purtand pe cap o caciula cu ciucuri, cum e la moda acum.

- Fac misto de astea, de se dau pisici cu palariile lor tampite. Ce zici, vii cu mine?

- Pai vin, numai sa nu ma duci la pisici, ca nu am chef!

- Hai, ma, ca o sa-ti placa! L-a luat frumusel de mana si au plecat acasa la Iza. Iza era cea mai tare prietena in bancuri pe care o aveau. I-au luat cadou 5 carti, toate cu bancuri, un kilogram de turta dulce si un buchetoi de lalele pentru ca buchet nu se putea numi si s-au dus la ea acasa. Intrase un individ cu motocicleta in ea, pe trecerea de pietoni si acum statea agatata in doua ditamai ghipsurile. 

Au stat toata noaptea la ea, au spus glume, s-au jucat, au baut vin fiert si-au adormit ca niste prunci pe covorul rosu din sufragerie. A doua zi, s-au trezit impodobiti ca niste brazi.

- Fir-ar globuletele si beteluta, ii zice Ionut Izei, tot culegand la bucatile de vata pe care Iza le presarase pe ei ca in copilarie, pentru a imita fulgii de zapada.

- Ce e, baieti, nu va place spiritul meu intreprinzator? 

- Dac-ar fi dupa tine, ai pune globuri si zebrelor din Africa.

Au plecat care incotro, spre munci, tragand de ochi cu ultimele carlige din dotare. Un nene statea pe o ciuperca aburinda, in parcare, incalzindu-si ziua intr-o nebuloasa de nedescris. Parca totul e din cartea "Mos Craciun & Co." de cateva zile. Ce sentiment ciudat si cald, in aceeasi secunda!

Cu doua zile inainte de Craciun, s-a intalnit cu mainile calde. Si au facut impreuna o fapta buna, insa pe asta nu am sa vi-o spun pentru ca faptele bune nu se spun. Dar a fost sincer si frumos. In seara aceea, umbland pe strazi, a auzit colinde. Canta Ducu Bertzi la Universitate, in parcare. 

- Auzi? Stii ca...?

- Da, stiu! Iti multumesc. Pe mine trebuie sa...

- Sa te impinga cineva de la spate. Nu-i nimic, te imping eu pe derdelus. 

Oameni frumosi - Mihai Barbu

Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.

Vagabondul (12) - Poveste nepublicata

Din jurnalul vagabondului, pe ca mi l-a dat. Sa fac ce vreau cu el:

"Suiera vantul asta la campie si fulgii-s putini! Dar poate au ramas suspendati la munte, cu trenul care nu mai vine. Sute de ochi stau lipiti de tabelele cu sosiri si plecari. Ma batai de pe un picior pe altul, mai ca dansez sa ma incalzesc. Un tanar arunca o tigara pe care o sting cu talpa cizmei. El stramba putin din nas, eu zambesc. In fata magazinului, un ins mai ponosit tine de labele din fata un caine maidanez. Il mangaie apasat si ii vorbeste cu voce aspra, stradala. Cainele se lasa leganat, desi cam chinuit. E, totusi, un alint. O doamna oarecum stranie in priviri ii ia locul, iar catelul se inmoaie ca un copil. Simte iubire, se cuibareste. Il apropie de obraz ca si cand nu ar fi un strain murdar in care paraziteaza puricimea. Il saruta pe blana umeda. Un individ se scutura cu totul la vederea scenei. Dar ce le pasa lor? 

Se anunta sosirea trenului. Toata lumea isi rupe privirile din tabela si porneste inspre linia unde trage trenul. Si eu cu ei. Ma inghionteste cineva si cand ma uit cine, tipul cu tigara. Poate ca vrea sa-mi reproseze ceva, dar imi intinde un zambet cu ochi luminosi, la fel de naiv ca cel pe care i-l aruncasem eu mai devreme. Mai stii ca isi bate joc de mine? Imi zaresc parintii prin usa trenului, asa ca las zambetele sa se dizolve si ma iau dupa ei. Tata imi face cu mana, iar ochii ii rad in cap ca de obicei. Mama se insenineaza si ii citesc bucuria in obrajii rotunzi si rosii. Le fac semn din maini ca vin dupa ei. Scartaie trenul, dar vantul parca nu mai bate asa tare aici, in multime. 

Cand au facut asta? Cand au albit, cand s-au adus de spate? Si de ce cara inca tot ce au mai bun in sacose care le atarna pana in pamant? Tata ar fi vrut sa fie pilot, mama profesoara de romana. Au ajuns muncitori, dar se iubesc pe zi ce trece mai mult. Le sarut obrajii si ii iau in brate. Ma strang un pic. Ma cert cu mama pe o sacosa pe care nu vrea sa mi-o cedeze in ruptul capului. Castig, bineinteles pentru ca sunt mai incapatanata. Imi fac drum prin buluceala: parca ar pleca trenul fara ei. 

Cand iesim de la metrou, ne pomenim izbiti de o ninsoare torentiala. Pesemne mi-au sosit parintii cu tot cu zapada din gradina. Imi aduc aminte ca am uitat sa iau paine, asa ca fac repede cale intoarsa cu tot cu umbrela din cuier a proprietarului. Nu mi-am mai cumparat alta dupa ce mi-au furat-o de la birou pe cea verde. De necaz, asa. Dau sa scot si manusile din buzunar, dar ceva pica din buzunar. O tigara. O tigara? 

- Ha ha. Deci asa-mi esti, fumatorule! O tigara si 9 cifre. Doar nu s-o astepta sa il caut ca o disperata la fiecare din cele zece posibilitati. Arunc tigara la cos si las un zambet sa-mi alunge nalucile din capul acesta care gandeste prea mult. Poate ar fi trebuit sa pastrez numarul? Dar daca e fumator, nu-mi place. Clar!

In drum spre magazin, o femeie ma striga din capul scarilor unui parter de bloc, sprijinindu-se intr-un cadru:

- Tu, fata in rosu, tu frumoaso! Te vad asa tanara si buna, sa nu te superi si sa nu judeci dinainte. Uite plasa asta, te duci la magazinul din colt sa imi iei o juma’ de vin? 

- Doamna, dar nu ma mai intorc. Ma duc la serviciu. Ce era sa-i zic femeii? Credeam ca ma trimite dupa medicamente, cand colo ea vrea alcool.

- Domnisoara, dar nu e mult pana la magazin. Uite colo, pe colt!

- Sanatate multa, ii zic si plec cu umbrela contra vantului care mi-o da peste cap. Reusesc sa o aduc la loc. Nu parea a fi betiva, era chiar frumoasa. O fi folosit cadrul acela doar sa impresioneze? I-auzi, acum striga la altcineva. Sigur se va indura cineva de ea.

Ajung la magazin unde un nene cara lazile cu paine, acoperite cu celofane. O fi igienic? Dau sa inchid umbrela, dar cred ca a facut entorsa de la vantul de mai devreme si nu mai vrea sa-mi cedeze. Ma caznesc cu ea cateva minute, dar nu se lasa convinsa si pace. Cainele din colt ma priveste bland. O abandonez si patrupedul, dragul de el, dupa ce o adulmeca si ii da cateva tarcoale, si-o face asternut. Macar atata bine sa fac si eu!

Cer o paine pave de la o doamna pe care o zaresc dincolo de tejghea, dar ma trimite la alt raion. Trebuia sa-mi treaca prin capsorul acesta plin de vise ca la magazinul de cartier nu se vinde paine la vitrina cu branzeturi. Data viitoare am sa fiu mai cu bagare de de seama. Si, culmea, cand scot banii, nu, nu alta tigara, ci medalionul pe care il pierdusem acum doua saptamani. S-o fi ascuns prin captuseala, nabadaiosul! De departe preferatul pentru cele doua versuri reproduse dintr-o vedere primita vara trecuta.

Semnat “E”, un aventurier barbos, cu ochi blanzi si calzi. Senini. Omul prin ochii caruia am vazut altfel. Mi l-am comandat la o tinerica ce vindea “cercei lunatici”.

Ies pe usa cu painea atarnand in plasa si rup un coltuc pentru caine, dupa care unul pentru mine. E proaspta si, mai ales, calda. Asa, ca atunci cand eram copil si mancam jumatate de paine cand venea tata de la serviciu. O asteptam toata ziua, vremurile erau grele. Si tot mustacind eu asa cu amintirile mele, o bataie pe umar pune capat grabei in care ma avantasem. Ma intorc: nimeni. Zic sa incerc si in partea cealalta si dau nas in nas cu zambetul lataret al sarlatanului:

- Fumam o tigara?

- Pe aceea din gara?

- Nu, pe cea din buzunarul tau.

- Ahh… deci m-ai buzunarit.

- Doar ca sa-ti las un indiciu.

- Cred ca s-a pierdut in captuseala. 

- Atunci sa impartim coltucul tau de paine. Pare sa-ti cam placa. Na ca la asta nu m-as fi asteptat.

Rup o bucata si ii dau. Tacem. Imi mai cere. 

- O sa duc painea pe jumatate. Mai bine ma intorc sa mai iau una. 

- Cu atat mai bine, imi spune cu ochi mici.

Dupa ce cumpar cea de-a doua paine, de data asta de la raionul potrivit, si ies din nou in zapada, nimeni. Ma apuca un ras strasnic pe care il indes in fular si in gluga si pornesc repede spre casa. 

La trecere, buluceala. O fi ceva de e toata lumea asta stransa aici. Ce se mai inghesuie oamenii la scandal, n-ai vazut! Ma strecor agil, incercand sa traversez, la micimea mea nu-i problema oricum, si deodata simt cum inepe sa ma doara tot corpul. Ametesc si ma clatin. Cu ochi sticlosi si o urma de zambet, strengarul ma priveste si tace. Tace asa cum a tacut Alexandru, colegul de banca din clasa intai. Am ramas cu amintirea plamanilor lui intinsi pe sosea. Invatatoarea tocmai ne citise ceva cu niste copii, un joc de minge, un accident de masina. Alexandru devenise agitat de o saptamana, primisem si o palma din partea lui. Era frumos, prea frumos pentru a dainui. “Aduna-te cu firea, Anuto!”

- Ce stati si va uitati? Urlu, dar parca nici eu nu ma aud. E ca in cosmarurile in care vrei sa alergi, dar ceva te tine. Urechile imi tiuie, poate de atata frica si incordare. O tigara era mai buna in loc de asta. Cu toata ura mea pentru ele, dar un fum ar fi aratat mai bine in albul zilei. Ce tampenie! Oare o sa visez iar ingeri?"

(http://www.youtube.com/watch?v=tFOlQrv_2aM)

Dupa ploi, cateodata, rasar copii

Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 

Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

Vagabondul (10)

Vagabondul umbla. Si ii canta o strada intreaga. Aplauze, glasuri necunoscute, 12 noaptea si oameni frumosi in jur. L-am zarit apoi pe podul suspendat. Nu singur, cu mainile calde. Ii batea vantul in par. Franturi de conversatie mi le aducea tot vantul:

- Uita-te la un punct fix cand trec masinile pe sub tine sa vezi ce senzatie!

- Parca ma iau pe sus valurile. Ametesc. Ma murdaresc. Rad. Zbor. Imi e teama, dar e bine. Toate astea in gand.

Pe banca, in fata blocului din intersectie, un prieten le da sa asculte o melodie. Spunea despre fericirea lucrurilor obisnuite. In toi de noapte, acordeaza defect o chitara. Face dragoste cu tandrete si asculta Leonard Cohen.

- Nu esti frumoasa! Nu esti frumoasa deloc! Tristetea din priviri: cam asa spuneau ochii atunci, dar nu avusese rabdare. Esti superba, mai ales acum! Si deja norii erau prea jos. Ce frumosi suntem aici, acum, iubindu-ne!

Intr-o seara, dupa ploaie, se plimba pe stradute. Cocotat in varf de stalp, un copil. Si ce facea copilul? Ghidus, a schimbat semnul de intezis. Si uite asa masinile au luat-o razna pe acea strada. Cand a coborat, l-a zarit, dar copilul nu s-a intimidat. Si-au vazut de viata.

E prima culoare. A toamnei. Face zilele frumoase cui poate, de cate ori poate. Si uneori pare indeajuns. Din pacate, nu intotdeauna. A cazut, s-a ridicat cu rani, a fost doftoricit. Ochelarii i-au zburat, apoi i-au fost sterpeliti. Acum are geaca de piele neagra si un gand mare. Doar unul?

I-a iesit petrecerea surpriza. Fagarasul are miros de ceata si de iarna. Cu povesti despre alpinisti in varful cu nasuri umede si cu ceai cald. Si acum a plecat spre mare. Ca-i toamna si ca-i frumos toamna la mare, cu stanci in apusuri in toate pastelurile pamantului. Si cu nisipul sub talpile inconstiente. 

Intr-o zi... ce sa faca? A stabilit cu mainile calde: Eroilor, ora 16. S-a facut 17. Nimic conditionat de timp. A ajuns in gara, a cumparat bilete pentru doi. Doar el stia. Plecau inspre aeroport. Sa bea un vin, sa viseze la calatorii. Sa viseze si atat. Sa zambeasca si sa se bucure. Poate c-ar fi fost mai tare sa fie o calatorie cu avionul? Poate nu. Sa te bucuri doar visand... Nu poate oricine. Dar cine stie data viitoare?!

Ii e dor de el. De el insusi... vagabondul. De iarna si de sentimentele cu miros de crema de maini.  Haimanaua e pe sevaletul din camera, bicicleta-i langa. Haimana e si el.

Atat de multe frumoase, ramase nescrise! Ramase in suflet. Cate stele!

P.S.: Vagabondul a raspuns cu NU intrebarii: "Considerati ca va descurcati cu un program normal de munca de 10 ore pe zi?" Unde e normalitatea?

Luni

Buna dimineata fara timp

Timp de pastrat.

Buna dimineata pe fuga...

In fuga am descuiat

Usa. Si am plecat.

Am lasat in urma zambet

Pe pat, in perne.

Am rasarit in umblet

Iar sus se-asterne

Linistea. Un deget,

Pe buze un vis

De trimis.

Zi cu ganduri de invins.

Ma-ntorn. De simtiri ma legan,

De iubiri m-astern.

Si-astept... cu-al tau senin

Sa ma-nchin.

Fruntea sa-mi iubesti,

Sufletul... sa-mi lasi!

(https://soundcloud.com/ludovicoeinaudi/monday)

A piatra pietricica

Poate ca nu-i a patra. Oi fi numarat de doua ori? Ahh... Poate-i a cincea si am uitat! Zici tu asa? Mmm... mai bine lasa!

Si cum ziceai ca sunt? Ca atunci cand sunt in bratele tale? De mod, de timp. Frumos - putin spus. 

Ce gust are? Fin. De-mi zboara visele. De-mi pun tot sufletul si rascolesc un camp de spice. Si vin altele si mai si. Sarat, de bicicleta. De amaretto de cuvinte adunate si apuse cu reflexii pe peretii paharului care a facut poc. Sa zboare de la asa inaltime, sa se ciocneasca intre ele si sa faca flori. Asa as vrea.

A nu stiu cata pietricica cu gust de compot. Si cu varfuri de palme gadilate, pline de vant din toate directiile. 

Cum e furtuna acolo? Cand? In dimineata cu glas de copii? Am intrebat cum. Pai e de la etaj si de zdrobit de zambete. E de oprit pe perne multe. E de inotat cu acvarii portocalii. N-am cu cine... vorbesc aiurea.

A patra pietricica e ceva intim. Dar cum de mai stiu sa numar dupa ce am adunat un cos plin ochi cu licurici de pe un camp violet? Pai cred ca simt ce simte cand transmit. Da, e cel mai bine spus. 

Navigam in tot felul. Si, totusi, e minunat sa gasesti motivul pentru care sa pui ancora si sa te odihnesti. Apoi sa continui cu nesat cu velele in aer. 

A patra pietricica cu buzunare de Gavroche. Haimana ca si mine, mazgalita intr-un oras. Si cum fura haimanaua carti, n-ai vazut! Si mi le aduce mie, auzi la el! Vina - ce dulce moment indoit si nesemnat!

Pietricica asta are licheni pe ea. Si e o harta pe care o vad in desenul asta. Una care incepe sa numere de la sapte si sa spuna: "soarele rasare de doua ori pe zi". Una mie, una tie...

Ploi

Ploi vin,

Ploi trec.

Ploi se-ntuneca 

Si ploi ridic.

Ploi ce schimba,

Ploi ce-nceata.

Ploi de stele

Si ploi pic.

Ploi de vise,

Ploi din nori.

Ploi cu soare

Si ploi n-are.

Eu ploi,

Ploi de noi.

Ploi cu zambet

Si ploi, ploi..

Ploi cu fulger,

Ploi aievea.

Stropi de tunet

Si ploi zic.

(Ce face un dezmatat al vietii in orele cu pereti de sticla si cadru de otel !)

Gol de prea plin in muntii Retezat

Cu gol in mine de prea plin. Asa e dupa multa bucurie. De asa oameni cu suflete blande intalniti in Retezatul darnic, primitor, gentil. Colorat ca primavara islandeza cu bujori de munte, clopotei, flori galbene si licheni pravaliti odata cu stancile. Oamenii acestia mici care au vrut sa ia cu ei muntele acela mare. Si au reusit, bucati cat niste fiori.

Au pornit timizi, dornici si curiosi cu un tren lung de noapte, in care Ana Teodora le-a cantat despre tata cu o chitara noua si o voce putin ragusita. Pe intuneric, intim. Si parca somnul acela chinuitor pe scaune a fost mai bland asa. Dupa un mic dejun ad hoc in gara Petrosani si o vafa pe iarba, la umbra Ohabei de sub Piatra, au pornit impreuna cu ceilalti munteni pe carari cu pietris si fluturi multi, prin dumbrava cea minunata cu covor de muschi si stele, cu ferigi in deslusire si cascade tunatoare, cu rasini picurand pe brazii dezgoliti la poale. Mai apoi printre jnepenii in inflorire, ca niste lumanari in dezmat. Spune lumea ca iarna calci pe ei; iti vine sa crezi ce nebunie sa fii deasupra lor? Pasesti pe cararea din pietre ca o caprioara, te simti acolo cu natura, mangai acele si conurile fragede si reci si le dai ce ai mai bun din tine. Prinzi apusul fumegand dintr-un varf, cu pastel de gri galbui, tulbure si infrigurat. Poiana-i plina de lacusoare efemere, de flori cu puf de alb, de smocuri de iarba carnoasa si sanatoasa, de roz in trompete. Urci pe o piatra si te zgribulesti, scoti un baton de susan din buzunar si simti dulce si inserare. Ti-e teama de frigul care va veni, dar e doar in mintea ta. Nu vei fi singur. Si ce imens bland te cuprinde privind in jur!

Cabana Gentiana are trepte abrupte pe care ti-e teama sa pasesti. Agatate niste "cutite pentru ursi". Apa-i din izvor; faci un mic drum pana la ea. Paturile sunt ca in tabara de la Zarnesti. Adormi pe lana aspra si te trezesti neintors.

Cand a trecut prima zi? Un rasarit matinal, cu ochi carpiti, dupa ce telefoanele au luat-o razna, un urcus pe tancuri, topaind pe rocile ascutite si imbujorate de licheni in milioane de contururi, cu alaturari inzapezite si rau inflorat. Cam asa ajung sus oamenii nostri din ale caror trupuri ies aburii diminetii muncite. Iar de acolo se vede Bucura cel albastru si parca o moleseala se lasa in muschi.

Ploua cu boabe de gheata. Aveau habar? Nicidecum. Soarele rasare si mazgaleste poleit corturile dupa o tropaiala zdravana pe acoperisurile fasnete. Un curcubeu grabit zambeste cu capul in jos, nori albi se inalta din vale si acopera muntii din zare. Ca o ceata din lapte de munte. Si glasurile se itesc din corturi, vesele, dornice de mai mult. Norii se pravalesc de dupa varfuri, se sparg si isi dau mana in dansuri alambicate. Au iesit la promenada. In Retezat se vorbeste mult, din corturi colorate. Ungureste nu mai zic! E o rumoare de vorbe, dar daca te ridici deasupra lor, nu se mai inteleg decat vantul si clipocirea apelor. Si, Doamne, ce bine-i in apa de rau, gol golut cum te stie natura, alaturi de pietre si flori, cu atingeri racoroase si vant alene! E ca si cand...

Am primit apusul prin imprejurimi, cu rhododendroni aprinsi, cu stanci lunecoase si viu in orice. Am alunecat, m-am lovit, m-au trecut toate caldurile, m-am ridicat, am ras si am plecat mai departe. Sa descopar lacuri cu forme de inimi, harti trasate de licheni, plantute minuscule in spectacol. Nu singura. Cu oameni care stiau, ca si mine, cat de minunat e ca ne aflam acolo.

Seara la cort cu ciorba la plic, discutii scolaresti, impartit de seminte si ce mai e bun prin tolbe, oameni descoperiti, oameni regasiti, soarele apunand dupa un munte, luna mare rasarind dupa un altul... ce bine! Frigul noptii avea sa ne razbeasca nitelus, dar suflet langa suflet se incalzeste.

Si a venit o dimineata gri cu nori rosietici, dintr-un basm din Norvegii. Asa mi-am imaginat. In dimineata aceea am baut o ciocolata calda la salvamont si m-am simtit dintodeauna acolo, la poale de munte. Au fost vorbe putine, priviri in zare din ochi ca seninul si ageri in departari, cu duhul vesniciei la picioare, pe scanduri de lemn, in haine groase. Au fost povesti marunte, pritocite alene, cu care ne-au umplut sufletele doi oameni. Cu ei mi-am facut plinul si am plecat cu umerii acoperiti de o patura tesuta dintr-o poveste pe care vroiam sa o aflu. Simpla, cum imi place mie. O zi inchisa a urmat apoi, cu apus aburind si o seara in care am pornit viteaza sa urc saua ce ne despartea de parcul national. Vroiam sa vad dincolo de zidul ce mi se inalta pan' la cer, in fata. Am facut nitel pe grozava, dar am renuntat, simtind ca nu-i bine sa cer mai mult, ca inca nu-i momentul. Am cedat, mi-am recunoscut temerea si micimea si m-am intors din urcus. Dar am privit cu mainile calde alaturi cum aburii urcau din parc prin poarta ce se deschidea in munti, cum ceilalti priveau uimiti la valea din care se inaltau norii ca niste ceturi din cand in  cand contenite. Am pornit cale intoarsa si culmile s-au aurit, lacul a primit bucuros reflexii rozalii de cer, pietrele s-au perpelit si ele in inserare si noi am adormit, la adapost mai bun, cu iminile pline.

Ultima dimineata, ultimul rasarit, ultimele gene adormite si-au gasit alintul intr-un apus albastru al Selenei ce m-a purtat cu gandul la o imagine de-a lui Ansel Adams. Si am privit naucita la acel moment. Nu mai era prezent. Eram niste suflete cu trepied pictate in peisaj.

Apoi am strans cortul, lasand in urma aburii fiintelor noastre, pasii si visele implinite. Multa bucurie. Din nou pe pietre, prin apa, urcand, coborand, jnepeni, flori galbene, reflexii, padurea minunata, muschii stele, picuri de rasina, mangaieri de pietre, soare arzator, fragi pe margine de drum, scaldat cu picioarele infierbantate in apa ce urca pana in crestetul capului, dor de intoarcere, licheni, stanci, ore de mers cu nesat.

S-a incheiat cu ganduri adunate in pumni pentru cei ce vor urma. Cu o ciorbita calda si un dus pe fuga. Cu caise si pufarine mancate pe margine de drum alaturi de povesti, cu nori lenticulari zariti in departari si o gara ponosita, cu inghetata Polar si drag de viata. Un tren groaznic - ce pret mic pentru aceasta calatatorie!, un rasarit pe sine al unui soare mare.

Iar din toate astea, sper ca am invatat cu totii ceva in plus despre viata. Pentru ca un om frumos din cale-afara ne-a dus acolo si ne-a spus cu voce blajina ce avea el in suflet, ce adunase el in ani de urcusuri si coborasuri si ne-a lasat pe noi sa alegem ce facem mai departe. Pentru ca a inteles sa se joace cu zecile de gaze care ne-au insotit ca un semn de buna purtare pe tot parcursul acelor zile in timp ce ne povestea despre experientele traite. Si nu sa le alunge. Pentru ca, prin ganduri despre fotografie, ne-a spus ganduri pentru inimi deschise si pentru ca a avut langa el oamenii pe care i-a meritat. Pentru ca a stiut sa ne transmita din maretia trairilor, din respectul pentru munte, din linistea contemplarii si bucuria nespusa a unor momente unice.

Am muncit la idei si trairi: sa fiu mai intelegatoare si mai domoala, mai deschisa si mai blanda. Sa renunt cand "ceva" ma indeamna spre acest lucru, ca natura ma doboara si prin simplul fapt ca exista asa mare si frumoasa, ca am oameni minunati langa mine pentru ca aleg sa fie asa, ca bucuria unora nu se manifesta ca bucuria altora, ca exista firi diferite cu trairi diferite si cuvinte putine si simple care spun mult. Ca iubesc deopotriva natura si locuitorii ei, ca suntem schimbatori ca si ploile, soarele, curcubeul si grindina acestor zile, ca am limite pe care le pot depasi si altele pe care nu pot. Ca fotografia de peisaj e o bucurie cu sculat de dimineata si cu intors la lumina de frontala spre sanatatea propriei fiinte, ca as vrea sa multumesc si mi-e imposibil pentru toate acestea si pentru faptul ca am langa mine pe cineva cu care sa impart toate acestea, bune si rele.

Si am mai invatat, dar nu spun tot.  Si voi mai invata. Si parca tot nu-i terminat. Pentru ca nu se poate termina. Sufletul se prelungeste la infinit de atunci...

(Multumiri lui Dorin, lui Serban si tuturor oamenilor acelor zile. Si zambetului Naturii).

Hai, e verde!

Hai sa traim goi goluti, ca soarele! Sa radiem bland si bun, cu sufletul facut copac. Sa numaram pasi in roua, cu glezne dezlegate in naluci! Sa traim un deja vu pe scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii.   Sa sarim de nebuni din scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii. Sa cadem in genunchi, sa ne julim si sa strigam de fericire ca ne doare. Ca suntem vii si traim o lume prin vene nepustii. Sa respiram fire blande de spice de grau prinse pe margini cu ochii marii.

Haide in lume sa dam aer viselor, sa nu ne mai apuna zambetele pe dupa oameni. Sa ne deschidem plamanii in miros de tei. 

Sa zboare pinguinii in apele Antarcticii, sa fie soare si ochelari de soare, sa mancam inghetata si sa fie gheata la Polul Nord, sa se invarta Pamantul si Calea Lactee sa existe cu toate stelele ei ce atarna de cerul festival. Sa se nasca copii cu inimi de munti, sa ne dam pe biciclete milioane de spite si sa facem vanatai de viorele, sa   bata vantul sa se legene florile. Si mintile! Sa se goleasca buzunarele si sa fie pace... liniste. Sa ne atarne picuri de lapte din barbi si sa dansam la Rio tango, cu bronz pe piele, sa ne pictam trupurile cu inramuriri, sa cante marea la chitara "padure nebuna" si sa dorm, sa dorm... sa fie poienita plina de nasturei si licheni, sa ma gadile furnicile in palme, sa ne fie luna pat de muschi crescut, sa mancam portocale pe margine de lac tavalit prin nuca de cocos si sa ne spunem tot. TOT. Sa nu ne mai intristam, ci sa ridicam ochii in ploi de micsunici pe strada Parfumului, cu gard viu de suflete albe. Sa nu ne oprim din a ne spune mangaieri, sa cernem nisipul cu degetele de la capatul lumii. Sa ne cataram pe liane si sa ne invelim veselia cu coaja de mesteacan!

Sa fugim, oameni, sa fugim!

Vagabondul (7)

Dupa ce trage de ochi in oglinda de la baie si isi spala nervos dintii de teama sa nu ramana vreo urma de noapte pe ei, da drumul la fereastra si incepe sa numere: 1, 2, 3, 4. Parca nu mai e asa tanar si viguros, se gandeste in timp ce isi priveste miscarile in oglinda dulapului. Asa, de la o vreme, parca vede umbre usoare pe la gene, muschii nu mai stau asa veseli. Oasele-i troznesc pe ici, pe colo. Trage tare de muschi, sa simta cum ii ard. Se bucura ca inca merge schiopatat din cauza febrei musculare. Si 5, si 6, si 7, si 8. Si 1, si 2...

Apoi isi freaca intr-o ceasca de cafea seminte de floarea soarelui si susan cu magiun de doua ierni. Ii da energie. In restul zilei isi va umple de cateva ori o cana cu ceai verde si sticla cu apa fara osmoza de la aparatul "Cumpana". Va manca de pranz de la pachet, intre mese doua fructe si doua maini de fulgi de grau. Spre seara se va intoarce cu bicicleta si va alerga cu cainele vecinului care a prins drag de el. Doarme la final de zi de nu mai stie nici patul ce-i cu el. Exercitiul acesta de vointa ii face bine.

Dupa ceasca cu binefaceri, insa, se imbraca cat ai clipi. Cateodata sterpeleste cate ceva din celelalte rafturi care nu-i apartin, dar i se iarta. Scoate nasul pe geam si simte ca se va face soare, chiar daca acum e ceata. Ceva colorat, lejer azi. Lumea va intoarce capul. Sigur. Zambeste. Ii place sa fie neconventional.

Isi desface bicicleta lasata peste noapte legata de scara de pe etaj si porneste cu servieta de la unchiul Edgar spre compania purtatoare de vise. Un betiv ii trece prin fata, tinand in admiratie o jumatatea de bere langa tampla si privind pe furis la ea, cu ochi rosii, mijiti, focosi, indragostiti. Ca si cand ar privi la o femeie putin cam groasa, dar cu forme apetisante, pe care vrea sa o guste inca din amorteala diminetii.

Mai incolo, un nene curata mucurile de tigara din fata localului de pariuri. Face o mica pauza, timp in care isi scuipa in palme cu putere, le freaca strasnic si priveste in jur cu mandrie, dupa care ia din nou caldaramul la rostuit. Adora sa vada barbatii maturand, poate dintr-un exces de zel sau dintr-un amuzament care il unge pe suflet.

In departare, blocurile turn se desprind din ceata cu iz occidental. Ii plutesc in aer colturile paltonului, iar cordonul tot da sa-i alunece din gaici. Doi caini ies dintr-o curte si se grabesc coltosi spre rotile bicicletei. Se opreste scurt si incepe sa le vorbeasca duios. Reteta clasica. Ii sunt dragi cainii, desi de doua ori l-au patruns cu gurile hraparete dincolo de epiderma. Imprietenit cu gasca, porneste mai departe pana ajunge la gura de metrou.

- La naiba, am uitat PRO Sport-ul azi, pe noptiera. Sapte numere. M-am grabit cu unul si uite si tu, spune nea Mirica unui client. O fi din acela fidel. Poarta camasa in carouri de pe vremea lui Pazvante, sapca gri spalacit, roasa pe la cozoroc si niste blugi la fel de lesinati si suferinzi, dar care inca se tin pe la incheieturi.

Sambata dimineata ies pe strazi tanticile cu coliva in cosuri. Pentru mortii lor, dar pentru gurile pofticiosilor. De unde vine el, cosurile astea sunt mari, cu flori si stergare creponate, cu belsug pe la toarte: cozonaci si colive dichisite, napolitane si covrigi insirati, mere si biscuiti, turte dulci si cine mai stie!? Femeile pleaca tantose inspre biserici . Si-ar dori sa le vada si pe acestea mai saltarete. Dar nu, in orasul mare femeile cu cosuri cu coliva sunt mai triste si mai putin faloase. Poate ma zgarcite. Ahh... cum si-ar dori acum o lingura cu coliva, dar cum sa ceara? I-ar zice tanti ca-i nesfintita si nu se poa'. Sa vina la biserica, dar nu le are el cu biserica.

Soarele incepe sa-i dogoare. De la covrigarie ii vin miazme din acelea care-i plutesc pana in plamani, iscodind toata fiinta. Nici nu-i opt si la terasa cu mici rasar codruri de franzela galbioara pe farfurii de plastic. Si fumuri cu arome de carne, ca doar fumurile ce mai sunt din micii de azi. O matusa cara de o plasa albastra de rafie si o urmareste pierdut, gandind la ce are de luat: patru gramezi de urzici sa-si faca cu mamaliguta. De o saptamana pofteste.

- De unde sunteti?
- Din Fundeni, dar sunt maritata! Intrebase doar de unde e, de ce i-o mai fi spus si despre maritis? Nu o ceruse de nevasta.

De data asta, nu-si ia lalele. Le asteapta de undeva, de departe. Mai bine isi ia niste ceapa verde si leustean, sa iasa ciulamaua buna.

Cat de fermecatoare si de ispititoare e viata asta pe la periferii! Sunt curtile acelea cu cate o masina cu faruri rotunjoare, cu alei pline de zambile si cu miros de primavara pe la porti. Le iubeste. S-a intelenit in acest loc mai adanc decat... N-ar mai vrea sa plece, asa pacatuia alta data. Ii place aicea, iubeste cu toata samanta cu care a pornit in lume, iubeste din adancurile muschilor pe care ii arde acum dand la pedale. Nu de ochii lumii, doar de ochii sufletului sau. Saliveaza gandind la mancarurile bune care se lasa admirate din scarile bloculurilor, la mainile crapate ale barbatilor cu matura in mana, la limbajul acela murdar al muncitorilor care se inghesuie in metroul si asa aglomerat, la aerul acela crud si pamantos care-i tremura in plamani acum, ca-i primavara si copacii sunt fericiti. Saliveaza gandind la atelierele ce se mai ivesc de prin cotloane, cu gramezi de scule prafuite, la oamenii din topor pe care ii gaseste destepti si simpli, la culorile acelea galbejite din ziduri, unde si-au lasat amprenta caini, si betivi sprijiniti in nestire, la oamenii fara casa care isi poarte boccelele si bocancii de iarna pe orice anotimp.

Ii place aicea. Ii place ca se traieste.

Vagabondul (6)

Intins in ultima zapada a primaverii, numara ingerii. El insusi unul din zapezi abia curgatoare. Vantul despica pielea in coji de gheata. Aspru. Cristale se izbesc de asfaltul pe care se lungise sa isi dea seama cand va veni primavara. In afara de un ropotit de masini si de pasi, momentul schita iz reavan de pamant in care sa creasca radacini. Mmm... daaa... ce bine!

- Nu lucrurile! Lucrurile iau forma, apoi o pierd. Lucrurile dau bucuria momentului. Dupa care? O descompunere. Gandurile acestea se spargeau de ochii lui odat' cu fulgii ce-i siroiau pe fata. De ce sa nu te bucuri intins pe spate de aripile acelea? Ce-ar fi daca te-ai atasa? Ai suferi groznic pentru ca  se topesc asa repede, nu iti raman stranse cioburile de alb, intr-un pumn. Nu-ti apartin.

Suflet cu identitate, minte frumoasa daca vrei. Astea esti, asta e tot ce ai. Lucrurile... duca-s-ar pe apele Morii! Maine nu mai e decat un bocanc ros de sarea de pe strada. Si ce daca pici cu fundul in cea mai mare mocirla cu pantalonii cei noi? Ai sa razi mai incolo. Si nu-i mai bine? Zambet difuz. Intins, cu ochii de soare alaturi, se gandea la toate astea si la singuratate. De fapt, le glasuia. Inca un om care isi stie ca e singur, desi  faceau ingeri impreuna in norii albi. Ii mangaia tamplele dar stia ca, desi cu inima in palme, tot el in el era.

Si-a ridicat mana stanga. Apoi pe cea dreapta. Are doi fluturi in palme, mazgaliti din liniile vietii si cine mai stie ale cui. Inima din palme bate tare uneori, mai ales cand atinge cei doi sori. Cateodata, simte cum ii pulseaza si tamplele tot in palme. Isi concentreaza acolo toata fiinta. Si daruieste mai departe. Prin fluturi.

"- Esti cel mai aiurit fluture" isi spune propriei maini si-si lasa "incheietura mainii, [...] acolo unde sangele e totdeauna verde si trufas" sa zburde pe chipul singuratatii de langa ea. Acel chip pe care il vede din cale-afara de copil. Gandurile unor "frumosii nebuni...".

- Cum ar fi daca ai pierde toate fotografiile?

- As face altele noi. Ar fi ca si cum ar fi primavara. Senin, fara regrete, fara suparari. Ca si cand asa as iubi din nou, mai mult.

Popas de privit in raza de soare. Raza de soare de dupa care fulgii inca aluneca repezi si nestaviliti.

- Din ce sunt mainile tale?

- Din fluturi, nu ti-am spus? Zambeste.
(http://www.youtube.com/watch?v=pzNmP2D734k)

Vagabondul (5)

"Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!" citea in cartea unui rus. Niste cuvinte putine, care nu-i dau pace de atunci. Si daca e asa?... Si ce daca? 

Statea si privea stelele Bucurestiului de la etajul acela ametitor si se gandea cum sa faca sa isi traiasca visul. Nu numai pentru ca a citit acele randuri. A primit un aparat foto pe film pentru care a confectionat o husa din piele maro. Si a fotografiat stelele cu el, tinand in mana o tigara. Ieseau cerculete de fum din plamanii aceia mici, ce incap intre oasele acelea mici, din trupul acela mic. Cu ochii lui negri ca noaptea. Noaptea in care se vad asa frumos stelele. Si tigara are gust de altceva, ceva nou pentru el. E prima data cand incearca si e doar putin aiurea, putin inecacios. Ii vine sa danseze si danseaza pe balconul acela rece, batut de vant, cu gugustiuci ganguritori in diminetile lungi. Ii vine sa deseneze. Ia carbunele si mazgaleste pe perete o jumatate de chip, un portativ si niste chestii. 

Abia ce s-a intors de la Paris. Si-a incercat norocul. 10 zile nefocusat si peste tot. A stat in casa unui bogatas: lumea se invartea invers acelor lui de ceas. El, ca de obicei, un pierde lume, iarna, vreme. S-a tuns de curand ca un Gavroche, si-a luat puloverul jerpelit din lana de la mama, paltonul si fularul lung.  Parea de capatat printre acele mobile de colectie, bauturi vechi si costisitoare, piscine si oameni de bani gata. Spunea "multumesc" servitorilor si era privit cu mirare. "Frate, ce lume tampita!" Intunecat asa, pe strazile acelea la care a visat atat, si-a purtat sperantele. Cand a ajuns acasa, oprind pe marginea soselei pentru o gura de aer, a cazut intr-o gura de canal. A ramas naucit. S-a ridicat repede, ca si cand nici nu ar fi fost nimic. Ca sa vezi cum poti sa te duci la fund cand crezi ca zborul e tot ce traiesti de cateva zile, in feerie, cu oameni faini, pe bani putini. De fapt pe banii altora. Zambeste si mai trage un fum. Si iar cerculete, si iar stele.

Intr-o zi, mergea pe o straduta si i-a intalnit pe doi. El cu buze vinete, chip alb, ochi difuzi. Ea colorata. Vesela. Tinand de mana o ramasita de carne si oase. I-a intrebat, ca si cand se stiau dintr-a saptea:

- Ce faceti?

- Ne iubim pana la capat. Si l-a sarutat pe frunte pe cel care ii scapa printre degete.

- Si mai e mult pana la capat?

- Cateva luni, spun medicii. Eu sper la cateva luni si-o zi, spuse fata cu ochi curati. 

S-au imprietenit ca si cand se stiau dintr-a saptea... Au iesit la un ceai cu aroma de pepene. Dar nu asta conta, ci cum ar fi fost daca... daca ar fi fost si el indragostit de cateva luni si-o zi. Cum ar fi fost?

Fum, noapte, stele. Vrea sa lase dare. Putini stiu. Nu vrea renume, ci sa il stie lumea de om bun. Da, pe langa atatea bucatele artistice pe care le incepe si nu le termina, pe care nu le face temeinic, el vrea sa fie un om bun, sa daruiasca toata iubirea din el pe care oricum o scurge in zambete aruncate aiurea pe strada. Lumea crede ca e tamp cu ranjetul acela senin care apare dintr-odat'. Ba nu! Doar iubeste mult. Din cale afara. Daca il iei de maini, simti cum ti se scurge caldura in vine. E prea de tot, dar asa e! Si acesta e visul lui, pe care-l inchipuie in fiecare fapt al sau. Si aici sunt toti anii aceia buni... Vor trece, dar lumea va sti, intr-o zi.

Pat, racoare, stele, luna. Doua trupuri calde. Miros de primavara pe vine si un vis care e pe cale. Cateva luni si-o zi. :)

Oameni frumosi - Florian Barsan

Oameni cu carte, oameni blajini si cu capul pe umeri spun ca noi nu mai avem modele, mentori in ziua de azi. Noi - tinerii, copiii celor de mai sus. Nu am avut bunici aproape dar, pentru ca exista un echilibru in toate, am avut parte de un astfel de om, printre altii. Model, mentor, exemplu? Prea putin. Mi-a fost OM in viata, om cu suflet si daruire, un al doilea tata si nu am sa supar pe nimeni cu asta - parintii mei stiu cum stau lucrurile.

Florian Barsan: Confidenta. Special pentru NAMI.

Am sa incep cu un citat din Eminescu (opera lui fiind o piesa importanta din puzzele-ul care-mi defineste caracterul) si astfel incerc sa raspund intrebarilor tale:

"Las sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza. 

Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza, 

Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz, 

Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine; 

De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane 

Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz."

(Mihai Eminescu - Memento mori)

De fapt am fost in dilema cum sa incep povestea mea: asa ca mai inainte sau parafrazandu-l pe tata care deseori spunea: “mai tata, mai bine e sa fie bine!”. Aceste vorbe pline de intelepciune, bunatate, filosofie chiar ma urmaresc mereu. Erau rostite de un simplu pietrar cu sapte clase care pleca in fiecare dimineata la serviciu, nu inainte de a-si lasa sufletul acasa pe coltul mesei… sa-l avem noi (mama si copiii) pregatit in lipsa lui, sa ne mangaiem dorul. Fie-i odiha usoara…

Dupa cei sapte ani de-acasa, dupa multele desteptari pe care ni le-a dat mama mie si fratelui meu sa ne puna la invatat (pe la ora 5:30 dimineata, ca atunci intelegeam noi mai bine lectiile), mai tarziu deci, l-am gasit pe Eminescu si, pe langa multe lucruri gasite in poeziile sale, mi-am dat seama ca viata este trecatoare si diferita de la individ la individ si ca ceea ce exista sigur si la fel pentru fiecare dintre noi este moartea. Atunci mi-am zis: nu ar fi nimerit sa incerc in viata asta trecatoare, oricat de scurta pentru unii sau lunga pentru altii, sa ma iubesc pe mine astfel incat sa-i pot iubi pe semenii mei, sa fac lucruri frumoase, sa fiu corect, nepatat, curat precum seva ce curge prin corzile vitei de vie de se poate, iubitor de frumos, credincios, altruist (sa nu zic atotbinefacator, ca asa este doar Cel De Sus), sa-mi respect cuvantul, onoarea, sa iubesc oamenii din jur, familia, natura si tara? Oare asa sa fie? Oare asa sunt eu?

De ceea ce sunt sigur este faptul ca totdeauna am incercat sa fiu asa, sa-mi pastrez linia dreapta, fara sinusoide in traiectoria ei. Oare am reusit? Nu stiu sigur. Ce de intrebari! Ceea ce stiu este faptul ca mi-am dorit acest lucru si m-am straduit totdeauna sa fiu un om bun. Daca am gresit odata sau de mai multe ori, nu a fost intentionat. A fost fara voia mea: o eroare, o gafa. Mi-a parut rau si imediat am cautat sa repar. Probabil ca despre aceasta stiu mai bine cei ce m-au cunoscut cu adevarat. Mi-a placut mult sa fac bine altora, uitand de mine de foarte multe ori, producandu-mi mie greutati astfel. Dar am mers pana la capat indiferent de am castigat sau am pierdut, indiferent de s-au suparat sau nu cei din prejma mea . Mi-am respectat crezul. Iar daca n-am reusit sa ating perfectiunea este pentru ca m-am bagat in prea multe. Dar mi-a placut sa fac acest lucru, sa incerc sa fac tot ce-i frumos, chiar de nu mi-a iesit totul ca la carte. 

Si-am inteles faptul foarte important ca tot ceea ce faci cu sufletul iti iese, chiar de nu ai scoala sau pregatire in domeniu. Stefan Luchian spunea: "pictura se face si cu sufletul , nu numai cu penelul", iar Nicolae Iorga "Ceea ce straluceste este pentru clipa prezenta, ceea ce este autentic este nascut pentru eternitate".

Mi-au placut dintotdeauna artele si in continuare-mi plac Bach, Mozart, poezia si uneori proza, colindele, muzica usoara, rock si fado spre exemplu. Ii pun la acelasi nivel pe Monet cu Grigorescu sau Luchian, pe Andreescu cu Pissarro sau Cézanne, pe Coanda cu Darwin si asa mai departe, pe multi romani alaturi de multi straini. Cu mandrie. Dar cel mai mult pe lumea asta, iubesc copiii. In ultimii ani, mi-am dorit sa imbatranesc frumos, chiar m-am gandit la o facultate de arte plastice la pensie, cu toate ca unii-mi spun ca as face-o degeaba, ca mie nu-mi mai foloseste. Dar mi-ar placea in atelier cu tineri, alaturi de profesor, cu multe sevaleturi si panze pe aceeasi tema. Sunt vise, ca fara ele n-ar decurge viata frumos.

Insa am sa–mi fac sigur o camera numai a mea, asa pentru ”batranete”, cu toate ca eu ma simt vesnic tanar (cred ca am vreo treizeci si cinci de ani acum), am sa-mi atarn pe pereti toate amintirile frumoase din viata ce a trecut si am sa ma hranesc din ele. In fiecare zi o amintire. Si asa am sa traiesc mult, dupa numarul de amintiri, fireste. Si am sa-mi iau doi-trei copii buni sa-nvatam sa cantam la chitara, doi-trei sa-nvatam sa pictam si mai sper sa fiu si sanatos sa fac toate astea… ca fara speranta!?

Ma tot intorc la intrebarile tale. Da, am privit si eu dupa avioane ca orice copil si mi-am dorit sa devin aviator, ba am si interpretat un rol de aviator in clasele primare. Am alergat cu cercul, voi nu stiti, poate parintii vostri sa stie, am facut cazemate, am vorbit de stafii, am invatat sa confectionez fluiere din lemn de salcie, sa confectionez arcbalete si sa trag cu ele, ne-am jucat de-a Winettou sau de-a Cocosatul din Notre-Dame, am trait cu prietenii de varsta pe Insula Misterioasa, am fost Tarzan si Robinson Crusoe, m-am dat cu saniuta, dar mi-am si mesterit una, am ascultat povestiri din razboi de la nea Simion croitorul (un vecin) si am cantat romante in seara de Revelion cu tata. Din curiozitate, am crapat putin cutia Pandorei si am inchis-o imediat la loc, i-am admirat cu iubita pe frumosul Orion si pe Sirius (cainele sau) pe bolta cereasca, in timpul noptilor mele romantice de la Susai sau Plaiul Foii. Uneori m-am simtit si Don Quijote luptandu-ma cu morile de vant, dar nu am cedat si le-am invins. Am fost si sunt si eu un trecator normal prin viata asta frumoasa.

Ana Neacsa: “Balaurul verde” – va rugam mereu sa ni-l cantati si cred ca, pentru fiecare din noi, dumneavoastra erati balaurul. Cum este sa fii balaurul bun al zmeilor pitici care vin tematori la dumneavoastra sa invete si altceva decat carte?

Florian Barsan: Prin 1968 imi placea Adriano Celentano si mi-am facut o chitara din carton cu care cantam in fata oglinzii Lady Madona de Beatles. In vacanta de vara, inainte de a incepe clasa a VIII-a, m-am angajat la calea ferata si din banii castigati mi-am cumparat uniforma. In vacanta de dupa clasa a IX-a mi-am cumparat o chitara adevarata tot cu bani castigati in vacanta mare, apoi am facut liceul si o facultate sa fiu in “trend”, cum se spune astazi (care nu mi-a placut, dar nu se stia la Comarnic atunci de arte plastice). Insa asa am ajuns subinginer, am cantat cu Victor Socaciu muzica folk si, asa cum spuneai tu, am devenit ”balaurul verde”. Am absolvit Universitatea Populara la Brasov (chitara clasica), vreo 10 ani am fost director la Casa de Cultura, Mos Craciun... Aveam 40 de ani si scriam asa:

Ma-nalt si ma sparg ca piatra-n urcus

Cum canta vioara sacazu-n arcus.

Ma duc si ma-ntorc precum Luna in zari

Sa-mi secere muza din plete ninsori.

Si-mi sopteste adesea pendula din cui

Ca iedera treptele vietii sa sui,

Sa ajung mireasma din floarea de tei,

Pelegrin sa ma simt si-n roua scantei.

Inorogul din Semnul Fecioarei m-apasa,

Ca luntrea pe apa cornu-i se lasa

Spre usa din spatele firii cununa

Unde fecioarele toate in palma s-aduna.

Si lacrimi de roua suspina prelung

Ca-s suflet rodit din coarne de plug,

Iar clepsidra presara cu dulci adieri 

Din clopotul urnei patruzeci primaveri.

(Florian Barsan - AUTOPORTRET 40)

Ana Neacsa: Care-i partea cea mai buna si mai frumoasa din viata dumneavostra de pana acum?

Florian Barsan: Mi-am construit casuta impreuna cu sotia si familia. Cand am plecat cu banii imprumutati la CAR sa cumpar lustre pentru sufragerie, m-am intors acasa cu o pianina pentru Razvan (cine ar mai fi facut asa ceva pe vremea comunismului?). Am investit in el mai ales suflet, sa ajunga el bine. Am studiat pictura impresionista, invatand astfel sa pictez, impreuna cu el, i-am luat prof de pian si am facut muzica pentru el. A ajuns un architect bun, se vorbeste. Tot pentru el!

Am facut monumente funerare, am dat lectii de chitara cat m-am priceput, am cantat in restaurant si la nunti, vocal si chitara bass, m-a preocupat si ma preocupa apicultura, cu toate am mers in paralel, asfel ca de fiecare data am avut un as in maneca pregatit si m-am orientat sa-mi fie mai bine in familie. Iar la varsta actuala, asul din maneca mi-as dori sa fie nepotul meu care, acum cand scriu aceste randuri, are doar trei luni jumatate.

Acum voi face o paranteza, sa nu cumva sa scap un lucru esential. Am intalnit-o pe sotia mea care a fost alaturi si fara de care n-ar fi fost la fel. Mi-a permis sa traiesc doua vieti: una pe care am impartit-o cu ea si este foarte frumoasa, o viata normala de pamanteni cu greutati si impliniri, cu fericire si uneori tristete, cu satisfactii, clipe minunate, iar cea de-a doua unde nu am putut trai decat singur cu ale mele, cu pictura, muzica, cu orele de exercitii descifrand partituri, cu repetitii sau nopti cand lipseam de langa ea stand mai mult laga sevalet sau chitara, plecand de acasa de multe ori sa-mi vad de elevii mei s.a.). Stii ce am raspuns in interviul ce l-am dat in Ziarul de Sinaia, in urma cu cativa ani, poetului comarnicean Vasile Ioan Ciutacu la intrebarea “Daca ti-as da un buchet de flori sa-l daruiesti, cui l-ai darui?” Citez: ”Poete, vii cu trei buchete ori fara nici unul pentru ca unu ti-ar trebui tie sa-l oferi sotiei mele, unul l-as darui eu sotiei mele iar pe cel de-al treilea l-am pune noi doi la icoana Marthei Bibescu”. Am fost putin rautacios cu el, nu?

Dupa asa-zisa Revolutie, in naivitatea mea si a tuturor romanilor normali la acea vreme, m-am apucat de constructii cand am vazut ca altceva nu mai merge. Fiul meu avea nevoie de sustinere si nu aveam posibilitati dintr-un salariu de bugetar. Tot invatatura m-a ajutat, ca m-am pus cu burta pe carte si am invatat constructii, apoi calculatorul si tot asa. Multa lume ma intreaba cand am timp sa fac toate aceste lucruri. Timp este destul, numai sa nu-l irosesti pentru lucruri inutile. De exemplu, acum pierd timp destul in fata calculatorului. S-ar potrivi o schimbare.

Si una peste alta viata se consuma, zic eu frumos, nu? Cu multi prieteni. Ce mandru sunt ca va am pe voi, prietenii mei, familia, nepotul, trecutul si viitorul in fata!

Ana Neacsa: Cand ma gandesc la domnul Florian Birsan, ma gandesc la o mustata de poveste si la doi ochi blajini, la un om simplu si pasionat, la o caldura care imi lipseste in Bucurestiul acesta alert. ”Daca loviti chitara, inseamna ca imi trageti mie o palma.” sau “Ascultati-va unul pe atul!” sunt cateva lectii de viata pe care mi le-am insusit din cuvintele pe care ni le adresati la repetitii. De unde v-ati luat dumneavoastra lectiile de viata?

Florian Barsan: Lectii de viata? In jurul nostru sunt numai lectii de viata, numai ca trebuie insusite doar acelea care vibreaza cu sufletul nostru, cel dobandit in cei sapte ani de acasa (daca-l posezi), sau acelea care se suprapun cu experientele mostenite de la inaintasii familiei, neamului nostru, dascalilor, mentorilor sau universului in care ne balacim (scuze pentru termenul vulgar; daca-l consideri nepotrivit schimba-l, am vrut sa fiu cat mai direct si natural. n.a.: Nu, nu ma supar, domnule profesor. Zambesc si imi place.)

E tarziu: ora 0:30/21 dec 2012. Colindatorii canta la poarta casei mele, Mos Ene si visele imi dau tarcoale, asa ca am sa intrerup pentru o alta data, nu stiu cand va fi. Somn usor!

9 febr 2013. Revin acum dupa o internare, iata ca pe nepregatite motorul imi face feste. Dar nu ma las. Punct.

Trag cu coada ochiului la intrebarile tale. Din nou. Modelele mele de viata au fost Parintii, iar apoi cred ca dascalii (Teodor Neacsu, Alexandru Steriade si de ce nu invatatorul Spanu, care la 102 ani inca isi cumpara singur painea facand aproape doi kilometri, neacceptand sa-l ajute cineva; in fata Monumentului Eroilor Comarniceni era singurul om de pe trotuar care isi scotea palaria cand trecea) si personajele din cartile citite si filmele care rulau prin cinematografe, care erau mult mai educative decat cele din ziua de azi. Chiar daca sunt si eu adeptul evolutiei, cred ca din punct de vedere al educatiei copiilor, perioada esentiala in viata oamenilor, la nivel macro se merge pe un drum gresit. Nu cred ca este normal sa nu placa copiilor de astazi desenele Disney, Stan si Bran sau Charlie Chaplin. Nora mea se amuza cand spun ca nu inteleg unele filme din ziua de azi… oare sa-mi fie rusine?

Ana Neacsa: Cum e cu implinirea ca om? Va intreb pentru ca imi place sa cred ca sunteti un om care a adunat de toate pe parcurs si pentru ca, atunci cand va poposesc in sufrageria cu pian si picturi am impresia ca ma odihnesc in viata unui om implinit.

Florian Barsan: Toata viata am intalnit modele la tot pasul. De la gargarita ce zboara in necunoscut de pe varful unui fir de iarba, truditoarele albine, florile care cresc si la anu, omul ce se roaga in fata altarului sau copiii din prajma mea, napastuitul din caruciorul cu rotile, omul care a pasit pe Luna sau cel care trudeste pentru binele planetei etc. Toate acestea m-au facut sa am incredere in mine, sa fiu mai bun, sa stiu mai mult. Sa ramana ceva in urma mea, sa nu trec degeaba prin asta lume, dar nu mai mult cat sa nu fiu un om normal. Cu alte cuvinte ma simt un om implinit care inca nu si-a terminat rostul sau pe pamant. Mai am multe proiecte de realizat. Cel mai important ar fi sa fiu sanatos sa mai traiesc macar 20 de ani, ca restul se va realiza de la sine. Si, totusi, sunt un invingator.

Iar daca cineva mi-ar cere un sfat acum, i-as raspunde cu siguranta, SA TRAIASCA FIECARE CLIPA CA SI CUM AR FI ULTIMA si sa nu uite niciodata ca, la despartire, sa isi sarute aproapele pentru ca exista probabilitatea sa piarda ultimul sarut pe care avea ocazia sa-l ofere acestuia.

Si daca-mi permiti, vreau sa inchei cum am inceput:

Nu credeam sa invat a muri vreodata;

Pururi tanar, infasurat in manta-mi,

Ochii mei naltam visator la steaua

Singuratatii.

Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,

Suferinta tu, dureros de dulce...

Pana in fund baui voluptatea mortii

Neinduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercule inveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari...

Pot sa mai reinviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,

Vino iar in san, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma!

(Mihai Eminescu - Oda in metru antic)

Nu-i asa ca-i… sublim si inaltator?

Cu imbratisari pentru Ana:

Comarnic 9 febr 2013

Florian Barsan