Hai, e verde!

Hai sa traim goi goluti, ca soarele! Sa radiem bland si bun, cu sufletul facut copac. Sa numaram pasi in roua, cu glezne dezlegate in naluci! Sa traim un deja vu pe scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii.   Sa sarim de nebuni din scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii. Sa cadem in genunchi, sa ne julim si sa strigam de fericire ca ne doare. Ca suntem vii si traim o lume prin vene nepustii. Sa respiram fire blande de spice de grau prinse pe margini cu ochii marii.

Haide in lume sa dam aer viselor, sa nu ne mai apuna zambetele pe dupa oameni. Sa ne deschidem plamanii in miros de tei. 

Sa zboare pinguinii in apele Antarcticii, sa fie soare si ochelari de soare, sa mancam inghetata si sa fie gheata la Polul Nord, sa se invarta Pamantul si Calea Lactee sa existe cu toate stelele ei ce atarna de cerul festival. Sa se nasca copii cu inimi de munti, sa ne dam pe biciclete milioane de spite si sa facem vanatai de viorele, sa   bata vantul sa se legene florile. Si mintile! Sa se goleasca buzunarele si sa fie pace... liniste. Sa ne atarne picuri de lapte din barbi si sa dansam la Rio tango, cu bronz pe piele, sa ne pictam trupurile cu inramuriri, sa cante marea la chitara "padure nebuna" si sa dorm, sa dorm... sa fie poienita plina de nasturei si licheni, sa ma gadile furnicile in palme, sa ne fie luna pat de muschi crescut, sa mancam portocale pe margine de lac tavalit prin nuca de cocos si sa ne spunem tot. TOT. Sa nu ne mai intristam, ci sa ridicam ochii in ploi de micsunici pe strada Parfumului, cu gard viu de suflete albe. Sa nu ne oprim din a ne spune mangaieri, sa cernem nisipul cu degetele de la capatul lumii. Sa ne cataram pe liane si sa ne invelim veselia cu coaja de mesteacan!

Sa fugim, oameni, sa fugim!

Vrea ca lumea sa se opreasca

Era seara. Hilde isi facea rugaciunea, asa cum o invatase cineva in copilarie. Nici nu mai stia cine. Si cand a inchis ochii, a aparut un copac. Dar nu orice fel, ci unul de basm, incotosmanit pana la gat in muschi verde si carnos, intortocheat si gros ca un mosneag din nord. Ca bunicul. Si o lumina cadea pe el in culorile curcubeului. A deschis ochii sa vada daca deja visa, dar nu. Era in pat, in genunchi, spunandu-si rugaciunea. Si cand i-a inchis la loc, copacul a reaparut, ca si cand ar fi asteptat-o. Galbui si movuliu, verde intens. Cam asa se falea barbosul care parea a umbla creanga prin padure. Si Hilde se gandea ce minunat e sa adormi cu o poveste in gand. Copacul a ramas tacut, dar o tragea inspre el cu somn cu tot. Si ce bine a dormit in acea noapte!

Era intr-o dimineata. Una racoroasa nitelus, dar cu raze de soare care se zbenguiau ca un copil de gradinita. Isi luase cea mai buna prietena de mana, Greta, si isi facuse drum inspre bisericuta din centru. Acolo se ducea cu bunica, cand era duminica si liniste. Acum Hilde o alesese pe prietena ei cea mai buna sa o insoteasca.O blonduta pistruiata si jucausa. S-au dus in locul  acela in  care bunica aparea doar aievea, din amintiri. Si o maicuta a iesit pe prispa sa se roage. A privit-o indelung, in lumina ce se rasfira pe trupul ei invesmantat in negru. Fata-i era alba, iar atunci cand Hilde a inchis ochii, fata maicutei era acolo. Ca un inger, ca o buna care avea sa o ocroteasca in pasii ei de tanara plapanda. Si la fel, a redeschis ochii crezand ca-i naluca, dar fata aceea din lumina calda avea nas, si gura, si ochi, si privea in jos. Staruia in ochii ei aceasta imagine pura, calda, ireala. S-a desprins si un cantecel inganat incetisor de maicuta: unul bisericesc, frumos, usor ca un fulg. A durat putin, ca orice minune.

Se plimba pe strada. Seara ii placea sa iasa la plimbare pe bulevard. Si privea norii, asa cum o facea de la o vreme, cu nesat si mirata ca si cand i-ar vedea mereu prima data. De fapt, asa era. Norii se lungeau lenesi in  rasfatul ultimelor momente ale apusului. Si mergand asa, un curcubeu ciuntit a rasarit din senin. Asa, pur si simplu. Nu era curcubeu de  fapt, era nu stiu ce fenomen, dar pentru ea era un curcubeu rasarit dintr-un nor luminos care se descompunea si compunea la loc in tot felul de infatisari. L-a privit pe toate partile, dincolo de toate cladirile care ii lasau loc. Si cu capul in nori si in curcubeie asa, cateodata se impiedica, masinile o speriau cand mai calca aiurea. Dar ea nu renunta la dara ei de culoare din inserare.

Si in toate aceste momente, Hilde ar fi vrut ca lumea sa se opreasca. Sa fie copilarie iar, sa nu mai fie griji, sa fie viata ca un basm de iarna. Si ar fi vrut ca ametita asa de aceste mici frumuseti, sa afle ce e dincolo de aceste semne. Pentru ca stie de la mama ei ca semnele nu sunt vazute de oricine, dar e musai sa te increzi in ele. 

(http://www.youtube.com/watch?v=snailu0RnLg)

Ar putea trai maine

Trecuse de ora 2 si inca... Si inca nu dormeau. Una pe fotoliu, una pe pat. Siroaie de cuvinte. Despre talent si munca, despre sperante si iubiri, despre trecuturi si viitoruri cu zambete. Daca le privesti de la fereastra, vezi un film cu multe rasete sincere. Clinchete de voci, clipocit de apa. Si e racoare. Nu sunt de acord cu talentul. Deloc.

Pe la ora 03:21:07 era luna plina in Slovacia. Si tobosarul bantuia in jurul casei copilariei. Pe la ora la care ele adormeau. Fusese obositoare ziua dinainte. Prima zi de toamna ca prima zi de vara. Cu o zi inainte fusese luna albastra. Ce de intamplari in secunde!

Si li se cere incredere. Ele rasfoiesc paginile propriilor carti si lumea se scurge cu ele. Seara cu note de Carmen. Inghetata, crochete, putina muzica, cearsafuri flausate, dus cald. Si o noapte draguta, tobosarule!

Ochii le erau carpiti si se regaseau ca nicicand. Una pe fotoliu, una pe pat. Vorbeau despre pescuit, despre simpatii si colegii de scoala, despre talent si nu se intelegeau in acest punct. Si despre ziua care trecuse dis de dimineata. Pe strazi. Se minunau cu drag de cum unele persoane pot tine minte ce-ti place pe cand altele nu. Sau de mirosul de mere proaspat adunate toamna, de mirosul de fum de frunze si de cel de rufe inghetate pe culme, de cel de sapun de casa sau parfumul cernelii, de dovleac copt sau pepene taiat. Cea de pe fotoliu dadea sturlubatic din picioare, cea de pe pat se rasucea cu ochii mici-mici. Doua suflete pe care le asteapta dimineata. O dimineata cand vor manca rosii cu branza si vor avea fetele creponate de somn.

E o seara bizara. Linistita. Fireasca. Atat de fireasca si de frumoasa ca te intristeaza! Si in sacosica de panza e un joc de copii, de sabii ale unor baiutei, parizieni sau martieni. Si file cu pasaje in nonculori. Iar in telefon asteapta tacute niste cuvinte pe arii celebre. Si vocile lor, clinchete si clipocit de vant. 

Cartile vor ajunge in sufletul cui va trebui, dar nu vor sti. Noaptea e inceata, noaptea sunt umbre, noaptea se sperie de acele umbre si asteapta sa vina dimineata. Si vor manca rosii cu branza. Atunci nu vor mai analiza de ce a spus "nu-mi vor fi de folos, ii voi darui cu drag" in loc sa taca. Vor sti ca ceva s-a schimbat...

(http://www.youtube.com/watch?v=vc7jP7CEtFw&feature=share)