Povestea lui Albert

- Pe tine ar trebui sa te cheme Albert, i-a spus zambind catre ochii lui cenusii. Gura i se uscase si o apucasera ametelile, desi luminite vioaie ii jucau in negrul irisului. Purta o rochita rosie si parul prins pentru ca mama o admira de fiecare data cand ii vedea capsorul acela naravas strans in agrafe. El, aceeasi camasa verzuie in care il vazuse de atatea ori. 

Cand l-a intalnit prima data nu mai stie. Ar trebui oare? Dar nu asta o nelinisteste. Ci faptul ca e enigmatic pana in culori: parul de un blond pal, putin lungut, iar ochi-i in culoarea cerului diafan nedeslusit. Nimic nu e clar. Se imbraca simplu, chiar banal, dar trupu-i atletic face ca totul sa para iesit din comun. Ceva, altceva mult diferit fata de cei din jur. Ciudat pentru un furnicar ca acela, are in jurul sau mult calm. Si o certitudine indarjita ce-i sapa pe frunte, intre sprancene, doua riduri adanci. O umbra.

Din acea zi care ar putea sa fie in urma cu vreo sase luni (ahh... de ce nu-si mai aminteste, o enerveaza uneori ca e uituca), Ingrid a ramas asa, cu gandul putin intortocheat, cu inima putin rasucita si zambitoare. Daaa... Acum stie! Era in seara aceea cand s-a intalnit cu Tudor la Gradina OAR. Da, da, atunci a fost! Pasea incerta. Intarzia, dar tragea de timp. Nici ea nu stia de ce. Poate ca apusul trebuia lasat sa se scurga alene cu ea pe strazi. Cu ea prafuita de orasul acesta pe care il iubea cu toata mizeria lui. Cu zbuciumul acela de la Romana in care se impiedicau studenti, cersetori si muncitori, chioscuri de ziare si tarabe cu strampi la 5 lei, grafitti-uri si caini schiopi.

- Hei. Da, ajung in 3 minute. Ma suna si Teo. Hai ca ne vedem indata.

De sub coloane, se auzea cantecul unei viori.

- Buna, Teo. Prin oras. Da, mai raman, ma vad cu Tudor. Tu? S-a oprit sa-si scormoneasca prin portofel. A asezat 5 lei in cutie fara sa vada chipul persoanei si s-a pitit dupa un stalp sa asculte. Da, o sa iau cand ajung acasa. Mersi. Ai grija! Era penibil, trebuia sa ajunga la Gradina si ea se pitea ca un copil dupa un stalp sa asculte un amarat probabil, starnind acorduri. Tudor stia ca are o slabiciune pentru oamenii care canta pe strazi si o iubea si mai mult pentru asta. De fapt, Ingrid stia ca el o iubea pentru orice.

- Alo, da, vin imediat. A trebuit sa mai intru la un magazin sa cumpar ceva. De data asta, chiar trebuia sa ajunga.

De la intersectie veneau mirosuri stranii de mancare gatita pe picior. Isi tinea mereu respiratia cand trecea pe acolo. Fusese crescuta de bunica cu gradina si ograda ei cele curate si roditoare si inca isi pastra obiceiurile, asa ca orice iz de fast food ii intorcea stomacul pe dos. Rosu pentru pietoni: numai bine sa mai priveasca oamenii. O mama  isi smucea copilul din fata autobuzului.

- De cate ori ti-am spus sa fii atent la masini? si o palma zbuciuma obrazul alb brazdat de vinisoare violete al copilului, transformand totul in lacrimi.

- Doamna, de ce dati in el? Dumneavoastra ar trebui sa fiti atenta, s-a trezit Ingrid vorbind. Nu s-a putut abtine. De fapt, nu se abtinea niciodata cand era vorba de fiinte vulnerabile. Si nici nu stia de unde ii veneau cuvintele, dar o scoteau din sarite oamenii acestia care alegeau sa loveasca in loc sa inteleaga.

- Fa, nu te baga, i-a spus femeia, iar asta i-a ridicat parul pe ceafa mai ceva decat violonistul de acum cinci minute. Nu e treaba ta!

- Pe langa faptul ca nu aveti grija de copilul dumneavoastra, mai vorbiti si urat, a adaugat Ingrid fierband. Sa-i spuna ei cineva "fa!". Niciodata nu i-a iesit acest cuvant din gura, de ce l-ar suporta pe propria piele? In timp ce gandurile incepusera sa i se invarta de-a valma in cap, o alta izbitura de fata copilului i-a cutremurat ochii, urechile, sufletul. A inmarmurit atunci, dar cand femeia a indepartat mana pentru o a treia comitere, i-a prins incheietura si a strans-o. Cat a putut de mult. Si-a pironit in ochii acesteia o privire in care si-a adunat toata furia. Si mai tare. A strans pana a simtit ca o doare, dar nu i-a dat drumul. Femeia se uita speriata.

- Ati fost si dumneavoastra copil! a adaugat Ingrid in timp ce lumea privea ca la teatru. Se obisnuise ca aici nimeni sa nu se bage, nimanui sa nu-i pese. Parca nu erau oameni. Parca crescusera cu totii in eprubete, fara legatura cu cei din jurul lor. Zicand aceasta, stia ca are sa ajunga la inima de mama a femeii. Aceasta si-a plecat privirea, dupa care ochii lui Ingrid s-au imblanzit si stransoarea mainii a scazut. Femeia si-a luat copilul de mana si a traversat. Ea a ramas locului. Puiul de om a intors capsorul spre ea, iar ochii lui mari si inundati i-au multumit si reprosat in acelasi timp. Poate ca ar fi trebuit sa stea in banca ei...

(va urma)

Vagabondul (3)

Ce gol!

Intors in Bucuresti intr-un autocar cu calduri infinite care ii opresc suflul, totul pare grabit pentru pasii inceti ai ultimelor zile. Cu ochii inchisi, forme geometrice si culori se ivesc cu rapiditate de milisecunde. Le schimba dupa cum doreste: e magicianul de sub pleoape. Toate astea pentru ca soarele i-a adulmecat obrazul prin geam cand era intre munti.

Acum colcaie in el oraselul unde a numarat un an in plus. Ii taie pofta de mancare si il slabeste cate un kilogram pe zi. E mult in el acest crampei de lume. Mai ales dupa un Mos Craciun dintr-o carte scrisa in cinci ore si ceva de cinzeci si trei de scriitori. Nici macar nu a avut chef sa o continue. Ar fi insemnat sa profaneze ceea ce traia cu un aer din acela mizer si dulce in acelasi timp care sa ii staruie in gandurile si asa aglomerate. 

Pleca in Sibiu in acea zi si Sibiu-i frumos... De la camera 6 pana la fiecare fereastra incotosmanita cu toate bunatatile pamantului. Craciunul nu a fost nicicand mai frumos impodobit. Si-au intins manusile Mosi zambitori pe ferestre, globuri in ghirlande de beteluri si crengi de brad, lumanarici asezate in alint pe ochiuri de geam, oameni de zapada albi in vitrine, flori de gheata pe geamuri de masini, turturi de instalatii pe cladirile din piete, urme ca de zapada intre giurgiuvele asuprite imaginand sanii, cerbi, drumeaguri. Miroase a "casuta cu migdale" de-acolo din oras, dar a ales niste fructe confiate pentru care si-a castigat propriul rest cu urale captusite de zambetele unui baiat frumos. Mai incolo, acelasi castig, de asta data pentru un pahar cu vin fiert, dulce, care duce... totul de la inima mai departe.

Oameni putini, ca doar era ultima zi din an si concertul nu incepuse inca. Oameni cu plase grabind spre caldura, ultimele cumparaturi la supermarket-urile Billa ce inteasa orasul pe la parter, amarati care cerseau din priviri si doar atat sau care numai isi frecau ghetele scofalcite de pietrele centenare, copii ce sorcoveau in treacat turisti zgribuliti. Geru-i pisca obrajii infasurati in fularul lung si colorat primit de Craciun, dar avea atata admiratie in ochi si in cuvintele lui de pierde vara al lumii, ca nimeni nu il putea opri sa exprime intruna cat e de fericit. Cata poveste, cata realitate, cate luminite galbene dansand pe bulevardul inmarmurit! Toti s-au gandit cum sa construiaca un basm, sute de oameni, mii chiar si nu scriitori de data aceasta, ci oameni simpli care doreau sa spuna povestea frumoasa a sarbatorilor. 

Are in suflet seara de Ajun cand au cantat cu totii pana la miezul noptii colinde Pasarea Colibri cu glasurile atarnate in covrigi, cu ochii mijiti in somn, cu gust de vin bun pe buze si cu degetele ranite pe corzile chitarei, cu amintiri de zapada cazuta de pe casa, cu pregatit de prajituri, bataie cu bulgari, cadouri zeci sub brad asa cum spera de copil, cu linistea si bucuria recapatate. Continuarea nu putea sa dea gres pentru ca vagabondul nostru e sensibil si plange la miez de noapte cand isi ureaza parintii. Si pentru ca pe cer sunt artificii. 

Iar din artificii apare o limba scoasa strengareste si arzand a bucurie din copilarie care-i va inclina orbita. Chiar isi dorea ca cineva, din euforie, sa-i ofere putina sampanie si uite ca se trezeste cu un pahar de cafea in maini, imbiindu-i fiinta cu cele mai delicioase bule baute vreodata. Avea de gand sa bea vin, dar il uitase. Poate ca nu intamplator. Sub efect de usoara ameteala amestecata cu putina luare pe sus, a cedat o prima imbratisare, dupa care un sarut lent in apropierea coltului gurii l-a inmuiat si mai mult. Vagabondul cu suflet impietrit de atata trecut se destrama ca o carpa inghetata atunci cand intra in apa calduta. Obrazu-i supt de doua buze calde si umede prinde contur. Presimte ca nu va fi doar atat. Poate ca-si doreste asta, desi nu e sigur. Lumea incepe sa-i priveasca scandalos: vede totul cu colturile genelor. Se teme. E putin inspaimantat, poate ca mai mult de propria dorinta: izul unei nebunii ridica pulsul. Veselia si cuvintele rasucesc vise, fiorii se napustesc si un sarut ca la carte pune capat protestelor, zidurilor de aparare. Dor de partea cealalta, dar aici e timiditate. Nu ii raspunde. Ba ii raspunde, ba il respinge! Se lupta cu acea persoana si cu eul. Asa, pe nepusa masa? Dar nu-i asa ca e fain sa te sarute cineva nou cand inca sunt artificii si cifrele se schimba? Inca o strangere in brate si simte ca nasu-i turtit nu-i va mai da oxigen. Se sufoca in cele 8 luni in care acea persoana n-a mai sarutat pe nimeni. Ii spune raspicat ca-i copil, ca va regreta ce a facut, dar un alt sarut se adanceste pe buze, dincolo de ele. Ispititor, dar nesabuit. "Esti copil, iar maine vei regreta toate astea!" rasuna in gandurile celeilalte persoane, dar tot il invita sa petreaca impreuna. Vagabondul refuza. Oare de ce, oare-i sincer cand ii spune nu? Poate daca lucrurile ar fi stat altfel, poate daca intrebarile ar fi fost altfel puse, poate daca ar fi fost doar ei, poate ca s-ar fi alaturat boschetarilor pe strazi in acea noapte. Sa le degere inimile, sa-si cerseasca drepturile. 

12:12. In trezie, revine la lucruri palpabile: mirosul de Glade care pufaie constant din baie, amintirea luminilor pe senzori ce se aprind intruna de afara si il sacaie, caldura caloriferului care il infrange. Si fiinta care sta alaturi de el in asternuturile sub care isi rasfata pielea inceputa in vis. E bine aici. Are sa se intoarca. De fapt, mai sta. Vis? A spus "vis"? Cat de trist! E perfect, totusi, sa fii trist de un vis asa frumos. Telefonul incepe sa-i sune cu melodia Alegria de care si-a adus aminte inainte de Craciun. Se va duce la spectacol. Il asteapta de atata vreme! Nu raspunde: mai sta in pat. Evenimentul va fi peste vreo 9 luni. Dar telefonul suna iar.  Si nu stie de ce rasounde. Sau stie?

Din difuzor: "Nu ai mai venit!". Se uita la ceas infrigurat. E ora 20:13 in 2013. Doamne, somn! "Stai, nu inchide!". Dupa balante, sanse, lupte, stabilesc. Ramane sa se vada in acelasi punct central din Piata Mare de unde porneau ghirlandele azi-noapte. Poate ca si azi e la fel/ Dar rolurile se inverseaza. Indraznetul devine retras, veselul devine trist, raul devine bun, vorbaretul tacut. Sau invers. Toate pareri pripite pe care nu le vor dezlega, nu le vor pricepe. Vagabondul se afunda cu nasul intr-o geaca neagra care nu il mai sufoca acum pentru ca incepe sa simta. Incepe sa planga. I-a simtit parfumul in toti trecatorii pret de trei minute cate a facut pana acolo. Iar acum nu e in stare sa spuna nimic. E tarziu. Sarutul inca-l arde si il face un ghem de foc pe care-l trimite inapoi.  Ies la o cafea si vagabondul nu bea cafea. I se spune ca rade mult si ca nu se stie ce-i serios si ce-i gluma in el. Se simte un Moliere in acel moment. Oamenii veseli sunt cei mai tristi in esenta, asa? E tarziu. Nu-l va uita. Chiar daca zarurile nu au picat pe fata care trebuia. E tarziu.  Dar se va intoarce.

E tarziu, se trezeste... Pleaca spre strada Scoala de Inot care ii asteapta cu numerele 10 si 11 rezervate. La Alegria.

P.S. La multi ani strainilor care saruta din senin si nu numai!
https://www.youtube.com/watch?v=THQM52jk0gg&NR=1&feature=endscreen

Vagabondul (1)

Sigur il stiti... umbla pe strazi cu chip de fluture. Zboara apasat si priveste intens. Uneori se uita tamp la oameni pana acestia nu mai suporta si intorc capul, dar priveste mai departe. Poate putin pe furis sau mai fastacit, dar se lasa fascinat. Altfel s-ar scutura, stie prea bine. Se intreaba mereu ce e dincolo de ei. El... doar o umbra pe care nimeni in afara de prietenii lui nu l-ar juca la zaruri. Se teme de lumea gandurilor neintelese, dar nimeni nu-l poate opri.

Poarta un cardigan. Se gandea ce cald o sa-i tina. Deja e parte din viata lui. De fapt, s-a indragostit deja de franjurile care ii atarna pe coapse. Paru-i prins cu gand de interbelic care il face sa creada sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra. Crede sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra, inconjurat de portelanuri feminine. Poate ca a fost Coco Chanel.

Inainte sa iasa din casa se privea in oglinda. Trupu-i este frumos gol. Ici-colo, coaste si solduri care impingeau in piele, sa-si iasa din el, sa fie putin slab cum le place lor. Uniform si rotunjor, nici prea tonic, nici lalau. Isi arata varsta, dar mai are. Se gandea ca nu iese in evidenta cu nimic, dar ii place sa creada ca atunci cand intinde gatul, lumea ii admira muschii prelungi care se inalta dintre umerii lati si lini. Asculta Brazzaville si dansa in fata oglinzii, asa cum facea adeseori. Si se gandea cum si-a cheltuit ultimii bani pe pensule, carti, ciocalata fina si cafea cu aroma de portocale. Nu pentru el. Nu toate.

Cand a iesit pe poarta verde, batranul a alunecat. Plecase la farmacie, varstnic si intepenit, cel mai probabil om rau la viata lui. Acum se agata de un gard de fier, zbatandu-se ca un gandac. I-a intins un brat ferm, neindemanatic. Atat avea la indemana. In gand era multumit ca putea face o fapta buna. Daca l-ar fi privit atunci, ei si-ar fi dat seama ca e modest, dar ca in interiorul sau straluceste o scanteie de mandrie. Si de indignare: "de ce nu dati, oamenilor, o mana de ajutor?". Au mers mai departe. Ei.

Un nimeni, un om. Azi a sunat-o pe mama lui. Sa ii spuna ca ninge. Si-a adus aminte de cat e de singur in acest loc. Si de asta i s-a facut frig. S-a zgribulit in cardingan si si-a pleacat ochii uscati. De atata tot. Genele-i sunt fragede.

E uimit de copilarie. O haituieste prin toate ungherele, o culege din toate ghirlandele. Se opreste si asculta cu nesat colindele din metroul umed. Absoarbe toata bucuria universului si scoate limba in ninsoare sa simta fulgi dulci, reci, ger.

Cade. Azi. Pe treptele de la metroul cu colinde. Lumea trece. Numara pasii, le admira ghetele si cizmele. Are timp atat de mult! Ii plac cele maronii, scurtute, ale tipului roscat cu fes albastru. Toti par egoisti de jos, de acolo de unde doare. Se uda, ustura. Nu striga. Nu injura. Doar zambeste si se ridica in liniste. Si-si infunda indignarea intr-un buzunar gaurit. Uita mereu sa-l coasa. 

(va urma)

Vrea ca lumea sa se opreasca

Era seara. Hilde isi facea rugaciunea, asa cum o invatase cineva in copilarie. Nici nu mai stia cine. Si cand a inchis ochii, a aparut un copac. Dar nu orice fel, ci unul de basm, incotosmanit pana la gat in muschi verde si carnos, intortocheat si gros ca un mosneag din nord. Ca bunicul. Si o lumina cadea pe el in culorile curcubeului. A deschis ochii sa vada daca deja visa, dar nu. Era in pat, in genunchi, spunandu-si rugaciunea. Si cand i-a inchis la loc, copacul a reaparut, ca si cand ar fi asteptat-o. Galbui si movuliu, verde intens. Cam asa se falea barbosul care parea a umbla creanga prin padure. Si Hilde se gandea ce minunat e sa adormi cu o poveste in gand. Copacul a ramas tacut, dar o tragea inspre el cu somn cu tot. Si ce bine a dormit in acea noapte!

Era intr-o dimineata. Una racoroasa nitelus, dar cu raze de soare care se zbenguiau ca un copil de gradinita. Isi luase cea mai buna prietena de mana, Greta, si isi facuse drum inspre bisericuta din centru. Acolo se ducea cu bunica, cand era duminica si liniste. Acum Hilde o alesese pe prietena ei cea mai buna sa o insoteasca.O blonduta pistruiata si jucausa. S-au dus in locul  acela in  care bunica aparea doar aievea, din amintiri. Si o maicuta a iesit pe prispa sa se roage. A privit-o indelung, in lumina ce se rasfira pe trupul ei invesmantat in negru. Fata-i era alba, iar atunci cand Hilde a inchis ochii, fata maicutei era acolo. Ca un inger, ca o buna care avea sa o ocroteasca in pasii ei de tanara plapanda. Si la fel, a redeschis ochii crezand ca-i naluca, dar fata aceea din lumina calda avea nas, si gura, si ochi, si privea in jos. Staruia in ochii ei aceasta imagine pura, calda, ireala. S-a desprins si un cantecel inganat incetisor de maicuta: unul bisericesc, frumos, usor ca un fulg. A durat putin, ca orice minune.

Se plimba pe strada. Seara ii placea sa iasa la plimbare pe bulevard. Si privea norii, asa cum o facea de la o vreme, cu nesat si mirata ca si cand i-ar vedea mereu prima data. De fapt, asa era. Norii se lungeau lenesi in  rasfatul ultimelor momente ale apusului. Si mergand asa, un curcubeu ciuntit a rasarit din senin. Asa, pur si simplu. Nu era curcubeu de  fapt, era nu stiu ce fenomen, dar pentru ea era un curcubeu rasarit dintr-un nor luminos care se descompunea si compunea la loc in tot felul de infatisari. L-a privit pe toate partile, dincolo de toate cladirile care ii lasau loc. Si cu capul in nori si in curcubeie asa, cateodata se impiedica, masinile o speriau cand mai calca aiurea. Dar ea nu renunta la dara ei de culoare din inserare.

Si in toate aceste momente, Hilde ar fi vrut ca lumea sa se opreasca. Sa fie copilarie iar, sa nu mai fie griji, sa fie viata ca un basm de iarna. Si ar fi vrut ca ametita asa de aceste mici frumuseti, sa afle ce e dincolo de aceste semne. Pentru ca stie de la mama ei ca semnele nu sunt vazute de oricine, dar e musai sa te increzi in ele. 

(http://www.youtube.com/watch?v=snailu0RnLg)